ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5928/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Curții de apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 01.09.2023, sub nr. x/2023 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție, constatarea refuzului Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa contestația împotriva Ordinelor nr. 1751/1/06.06.2023 și 2038/1/03.07.2023, emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, anularea ordinelor și emiterea unui alt ordin prin care să i se stabilească drepturile salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 03.07.2018 și în continuare, să stabilească drepturile salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială - VRS 605,225 RON, începând cu data de 03.07.2018 și în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar în procentul de 37% acordat prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022.

S-a mai solicitat stabilirea modalității de plată a diferențelor de drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale stabilite, calculată începând cu data scadenței până la data plății efective și obligarea Curții de Apel București la plata sumelor solicitate.

Prin sentința civilă nr. 169 din 6 decembrie 2023, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 169 din 6 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat admiterea căii de atac a recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă arată că, în ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului litigiului într-un mod concret și efectiv, iar considerentele sentinței sunt și contradictorii.

Astfel, deși a solicitat acordarea drepturilor începând cu data de 03.07.2018, depunând înscrisuri în acest sens, respectiv ordinele de salarizare emise de Consiliul Superior al Magistraturii, referitoare la drepturile salariale pe perioada detașării, precizând că data de 03.07.2018 reprezintă data încetării detașării recurentei la SNG, între 03.07.2018 și 08.03.2021 funcționând efectiv la Curtea de Apel București, precum și Ordinul nr. 1751/1/06.06.2023 care privește încadrarea sa începând cu 01.04.2023), Curtea de Apel Pitești a reținut că detașarea recurentei-reclamante la CSM a încetat cu 15.05.2023, astfel că reclamanta nu poate pretinde drepturi pentru perioada în care a fost salarizată de către Consiliu, respectiv anterior datei de 15.05.2023.

A mai menționat instanța de fond că Ordinul nr. 959/2023 are caracter de act normativ, iar reclamanta nu a contestat Ordinul individual de punere în aplicare, concluzie care contravine realității, deoarece ordinul individual respectiv, pe de o parte, face obiectul prezentului litigiu, iar pe de altă parte chiar prima instanță a precizat că a fost atacat prin cerere.

Referitor la coeficientul de multiplicare 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006, afirmă recurenta că judecătorul fondului a reținut că reclamanta nu s-a adresat ordonatorului de credite cu solicitarea de emitere a unui ordin de salarizare, urmând ca în caz de refuz să se adreseze instanței de judecată, omițând că, de fapt, anterior sesizării Curții de Apel Pitești s-a adresat ordonatorului principal de credite Înalta Curte de Casație și justiție cu solicitare în acest sens, însă cererea nu a fost soluționată, nefiind formulat un răspuns în acest sens.

În plus, solicitarea nu se baza exclusiv pe existența unui titlu executoriu, reprezentat de sentința civilă nr. 857/15.07.2020 a Tribunalului Dâmbovița, ci și pe argumente privitoare la existența unei situații de inechitate în materie de salarizare, însă judecătorul fondului a omis analizarea acestui argument.

Mai afirmă recurenta că nici argumentele referitoare la inechitate și necesitatea salarizării la nivel maxim al drepturilor salariale utilizate în susținerea primelor trei capete de cerere nu au fost examinate, neintrând practic în cercetarea fondului pretențiilor deduse judecății.

Prin urmare, subliniază recurenta-reclamantă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, a survenit în condițiile lipsei unei analize reale și efective a argumentelor invocate, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat în art. 6 par. I din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care impune un răspuns specific și concret al instanței la apărările formulate de părți într-o cauză solicitând, din această perspectivă casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motivul nerespectării dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 237 alin. (2) pct. 3, art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menționează recurenta că, beneficiind și de recunoașterea drepturilor prin titluri executorii, atât cu privire la coeficientul 19, cât și cu privire la VRS 605,225, indemnizația de încadrare trebuie calculată începând cu data de 01.01.2018 (în situația recurentei începând cu 03.07.2028, data încetării mandatului de director la SNG), cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără aplicarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/12017, așa cum s-a statuat prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1508 din data de 28.10.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020, lămurită prin încheierea din data de 28.12.2022, rămasă definitivă prin Decizia nr. 600/23.03.2023 a Curții de Apel Ploiești, concluzie desprinsă și prin raportarea stării de fapt rezultate la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, dar și la cele statuate prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în data de 3 iunie 2021 în cauza C-624/19 (principiul plății egale pentru muncă egală sau de valoare egală se aplică atunci când este îndeplinit criteriul sursei unice, indiferent dacă lucrătorii care efectuează aceeași muncă sau muncă de aceeași valoare efectuează munca în unități diferite).

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar a celui de 37%, acordat prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, afirmă recurenta că trebuia admis, deoarece judecători din cadrul instanțelor de la nivel național, care aparțin de același ordonator principal de credite – Înalta Curte de Casație și Justiție - au primit în luna decembrie 2021 (acestea urmând a fi achitate în următorii ani) drepturile aferente unor sporuri de 45% și nu de 30%.

Or, hotărârile judecătorești, prin care a fost recunoscut dreptul la sporuri în procent de 45%, sunt definitive și, prin urmare, beneficiarii acestor hotărâri constituie grup comparator în analizarea discriminării, în acest sens statuând și CCR prin decizia nr. 145/2022 (pct. 36).

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ce privește capătul de cerere privind obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la recalcularea indemnizației de încadrare prin valorificarea VRS 605 RON, majorată începând cu data de 01.01.2018, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, a susținut intimata-pârâtă că Ordinul nr. 2734/1 din 27 septembrie 2023 consfințește o situație juridică stabilită prin Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021prin care a fost recunoscut administrativ, începând cu data de 30 decembrie 2021, dreptul judecătorilor la acordarea și recalcularea indemnizației raportate la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea nivelului maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de preluarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție de la Ministerul Justiției, la data de 22 decembrie 2022, a prerogativei gestionării bugetului instanțelor, potrivit dispozițiilor art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, și ținând cont de împrejurarea că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959/1 din 12 aprilie 2023 și de prevederile Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 49/2018 (publicată în M.Of. nr. 838/2018) conform cărora la stabilirea drepturilor salariale este avut în vedere "nivelul maxim de salarizare la nivelul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, care au același scop, îndeplinesc aceleași funcții și atribuții și se situează la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar (paragraful 123).

A mai susținut că, raportat la scopul emiterii actului administrativ, prin care Ministerul Justiției, constatând existența unei stări de fapt și de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, actul respectiv nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor juridice, mergând către o dată anterioară emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri pentru care nu este conturată o bază legală corespunzătoare.

Referitor la aplicarea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Lcgca nr. 153/2017, precizează intimata-pârâtă că salarizarea stabilită la nivelul ordonatorului principal de credite (prin ordinele de salarizare emise de președintele ÎCCJ în privința judecătorilor și asistenților-judiciari) prin raportare la VRS 605,22 RON, fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, s-a făcut cu includerea majorării de 25% prevăzută de dispozițiile alin. (3) ale aceluiași articol.

Astfel, salarizarea stabilită prin Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1/2023 a inclus majorarea solicitată de recurenta-reclamanță întrucât în cuprinsul acestuia s-a făcut referire la Ordinul nr. 105 din 29 martie 2023 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că drepturile salariale ale judecătorilor instanței supreme se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și la Ordinul nr. 114 din 11 aprilie 2023 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a precizat modul de aplicare al Ordinului nr. 105 din 29 martie 2023.

Afirmă intimata-pârâtă că, prin Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 114 din 11 aprilie 2023, s-a urmărit să se stabilească, în determinarea drepturilor salariale ale personalului prevăzut în Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 105 din 29 martie 2023, că trebuie să se dea eficiență și dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 care impun acordarea majorării de 25% pentru a compensa sumele aferente contribuțiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuțiilor individuale la bugetul de stat, trecute începând cu aceeași dată, din sarcina angajatorului în sarcina angajatului.

Conchizând, intimata-pârâtă susține că, atât Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1/2023, cât și ordinele emise pe curțile de apel în aplicarea acestuia, fiind emise prin raportare Ia Ordinul nr. 105/2023 al Președintelui _ÎCCJ, astfel cum_a fost lămurit prin Ordinul nr. 1 14/2023 al Președintelui ÎCCJ, au asigurat o salarizare a judecătorilor cu includerea majorării de 25% stabilită prin art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

În ce privește capătul de cerere vizând acordarea coeficientului 19,00, intimata-pârâtă solicită instanței de recurs să fie avute în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 4/11.03.2024, pronunțate în dosarul nr. x/2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că includerea acestui coeficient de multiplicare presupune o încălcare gravă a cadrului legal care stabilește organizarea judiciară (organizarea de tip ierarhic), precum și a prevederilor legale în materia salarizării, schimbând natura juridică din despăgubiri în drepturi salariale incluse în indemnizația brută lunară.

Menționează în acest sens ca fiind relevantă în soluționarea recursului și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2()23 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2023, potrivit căreia:

"În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale."

Din această perspectivă, afirmă intimata-pârâtă că drepturile salariale solicitate de recurentă nu au o aplicabilitate generală la nivelul tuturor salariaților care fac parte din familia ocupațională Justiție, întrucât ele au fost stabilite de legiuitor doar în favoarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT.

Cu referire la acordarea sporurilor în cuantum de 45% și, în subsidiar, în cuantum de 37 %, arată intimata-pârâtă că singurul criteriu relevant în dimensionarea sporurilor este respectarea plafonului impus de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea l 153/2017, prevăzut pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale.

Prevederile art. 24 și cele ale art. 25 din Legea nr. 153/2017 se interpretează și se aplică coroborat, scopul primului text de lege fiind acela de a stabili o limită maximă pentru fiecare spor în parte (acestea nefiind reglementate în cuantum fix, ci într-un procent maxim în care pot fi acordate), iar al celui de-al doilea text normativ, de a limita suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite.

În sprijinul argumentației, se invocă de către intimata-pârâtă paragraful 90 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevăd următoarele: "(1) Hotărârea va cuprinde: … b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;."

Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 21 iulie 2009, pronunțată în cauza Luka c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"55. Curtea evidențiază că art. 6 implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001). Altfel spus, art. 6 îi atribuie "instanței" obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora și fără a fi înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, citată anterior, p. 19-20, pct. 59 și 61).

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Forum Maritime S.A. c. România, prin Hotărârea din data de 4 octombrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului menționând:

"97. Curtea reamintește că art. 6 implică în sarcina "instanței" obligația de a efectua un examen eficient al mijloacelor, argumentelor și ofertelor probatorii ale părților, fără să aprecieze pertinența acestora în ceea ce privește soluția care trebuie pronunțată și fără să se poată înțelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria x nr. x, p. 19-20, pct. 59 și 61). Amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei. Din acest motiv, problema dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de motivare care decurge din art. 6 din convenție nu se poate analiza decât în cadrul circumstanțelor speței (Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria x nr. x-A, p. 12, pct. 29)."

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Or, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de reclamantă, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Astfel, prima instanță a reținut că reclamanta, anterior datei de 15.05.2023, a fost detașată în cadrul CSM, detașare care a încetat, conform Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1405 din 27.04.2023, la data de 15.05.2023. A mai reținut că, pe perioada în care reclamanta a fost detașată în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, salarizarea petentei a fost asigurată prin ordin al Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii în mod corespunzător funcției pe care a fost detașată, astfel că nu ar putea pretinde și drepturi de care, în aprecierea sa, ar fi trebuit să beneficieze în exercitarea funcției de judecător.

Or, din înscrisurile depuse, respectiv Ordinele de salarizare nr. 1751/06.06.2023, 2038/03.07.2023, aflate la dosar de fond, precum și din adeverința nr. x/25.01.2024 privind traseul profesional al recurentei-reclamante, rezultă următoarele: în perioada 15.10.2014 – la zi a fost judecător la Curtea de Apel București; în intervalul 15.10.2014 – 03.07.2018 a exercitat funcția de director la Școala Națională de Grefieri; între 03.07.2018 și 08.03.2021 a funcționat efectiv la Curtea de Apel București; în perioada 08.03.2021 - 15.05.2023 detașată la Consiliul Superior al Magistraturii.

Cum, prin acțiune, reclamanta a solicitat anularea Ordinelor nr. 1751/1/06.06.2023 și 2038/1/03.07.2023, emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și emiterea unui alt ordin prin care să i se stabilească drepturile salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 03.07.2018 și în continuare, rezultă că starea de fapt raportată la petitul cererii de chemare în judecată nu a fost corect stabilită de prima instanță, considerentele aferente fiind practic străine de natura cauzei.

În susținerea capătului de cerere privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, au fost invocate o serie de argumente privind inechitatea în materie de salarizare și necesitatea stabilirii salarizării la nivel maxim al drepturilor în acest sens, însă soluția de respingere nu reflectă răspunsul judecătorului fondului.

Înalta Curte reține că la dosar de fond se află contestația formulată de recurenta-reclamantă adresată ordonatorului principal de credite, respectiv Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în care solicită la pct. I emiterea unui ordin de salarizare prin care drepturile salariale să fie calculate prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 prevăzut în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 03.07.2018 și în continuare, ulterior, față de lipsa unui răspuns fiind formulată acțiune ce constituie obiectul prezentei cauze.

Motivarea respingerii cererii privind emiterea unui ordin de salarizare în condițiile enunțate anterior doar prin invocarea aspectului că sentința civilă nr. 857/15.07.2020 a Tribunalului Dâmbovița nu a obligat Ministerul Justiției să emită ordin de salarizare pentru stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut de anexa la O.U.G. nr. 27/2006, se încadrează în ipoteza avută în vedere de legiuitor prin edictarea normei juridice referitoare la motivul de casare conținut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cererea reclamantei dedusă judecății nu avea natura juridică a unei cereri de executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 857/15.07.2020 și care putea fi respinsă, exempli gratia, daca s-ar fi solicitat altceva decât ce era cuprins în dispozitivul hotărârii.

De asemenea, simplul fapt că Ordinul atacat a avut ca scop acordarea VRS 605,225 RON, iar nu a coeficientului de multiplicare 19, nu conferă instanței posibilitatea de a refuza analiza acestui petit în fond, cât timp plângerea prealabilă ce invocă refuzul nejustificat avea ca solicitare și acordarea acelui coeficient.

Întrucât reclamanta a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat concursul forței coercitive a statului pentru recunoașterea unui drept subiectiv civil, instanța chemată să soluționeze era obligată să răspundă apărărilor formulate și să expună argumentele pentru care a respins acțiunea.

Nici celelalte solicitări și susțineri ale recurentei-reclamante privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială - VRS 605,225 RON, începând cu data de 03.07.2018 și în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 ori acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar în procentul de 37% acordat prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, nu au fost analizate și filtrate de prima instanță, fiind respinse lapidar.

Astfel, neatacarea distinctă a Ordinului nr. 959/2023 nu constituie un fine de neprimire pentru atacarea Ordinului subsecvent (Ordinul nr. 2038/2023); pe de altă parte, este eronată calificarea Ordinului nr. 959/2023 ca fiind un act normativ, acest Ordin fiind un act individual, prin conținutul său (care nu reglementează și nu prevede norme de conduită, ci prevede o anumită valoarea a VRS aplicabilă ca atare).

Simpla împrejurare că destinatarii unui act administrativ ar fi într-un număr mare (judecătorii de la judecătorii, tribunale și curți de apel), nu este suficientă pentru calificarea actului ca normativ, esențial fiind conținutul concret al acestuia.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar în procentul de 37% stabilit prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, Înalta Curte constată că lipsește motivarea primei instanțe referitoare la acestea, deși acțiunea a fost respinsă în totalitate prin dispozitivul sentinței.

Or, judecătorul de primă jurisdicție a hotărât fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, și fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, motiv pentru care Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

În concret, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a efectuat o analiză superficială a cauzei și a aspectelor invocate de către reclamantă, sentința atacată necuprinzând în mod real și efectiv motivele care au dus la soluția de respingere a acțiunii.

Hotărârea pronunțată trebuia să conțină și să dezvolte raționamentul logico – juridic ce a fundamentat soluția, o hotărâre judecătorească trebuind să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de aceste considerente, lipsind practic o soluționare a fondului cauzei, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, care va proceda la examinarea cererii reclamantei sub toate aspectele de fapt și de drept, luând în considerare în aceeași măsură și criticile subsumate de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și apărările formulate de intimata-pârâtă-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, în această etapă procesuală, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Așadar, găsind fondat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., celelalte critici ale recurentei-reclamante, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, urmând a fie avute în vedere la rejudecarea în fond a cauzei.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 169 din 6 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești– secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 169 din 6 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești– secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.