ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3021/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 16.07.2020, sub nr. x/2020. reclamantele A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 5283C din 20.12.2019 și a Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 emise de Ministrul Justiție sau emiterea unor noi ordine prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016; la plata diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 și până la recunoașterea drepturilor de către Ministerul Justiției sau apariția unei modificări legislative, dacă salariile ar fi fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON și drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Pârâtul Tribunalul București a formulat întâmpinare și a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de 3 ani de la data introducerii acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea pretențiilor formulate de reclamante ca fiind neîntemeiate.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la plata diferențelor, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele pretinse în cererea de judecată anterioare perioadei de 3 ani înaintea datei introducerii acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 113 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 16.07.2017, a admis în parte cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, a obligat pârâtul Ministerul justiției la modificarea parțială a celor două ordine, în sensul prevederii unei valori de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, a obligat pârâtul Tribunalul București să plătească reclamantelor diferența dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite prin raportare la un VRS de 484,18 RON majorat cu 25%, începând cu data de 16.07.2017, sume actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă acestor diferențe, calculată lunar în funcție de data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la plata efectivă.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva hotărârii menționate, pârâții Tribunalul București și de Ministerul Justiției au formulat recurs, ambele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat de Tribunalul București

Consideră recurentul că, sentința civilă nr. 113/21.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal este netemeînică, având în vedere următoarele aspecte:

Chiar dacă nu au fost reținute aspectele legate de domeniul de aplicare a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, pe larg expuse în apărările depuse pe fondul cauzei, instanța de fond avea obligația de a lua în considerare dispozițiile legale privind finanțele publice.

Astfel, apreciază că sentința recurată constituie o adăugare nepermisă la lege peste voința legiuitorului conținută de prevederile Legii nr. 500/2002 a finanțelor publice, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează procedura de aprobare a bugetului de stat, respectiv de execuție bugetară.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 113/21.10.2020, a instituit în sarcina Tribunalului București o obligație de plată în afară cadrului legal în vigoare privind execuție bugetară, fiind pus astfel situația de a nu respecta prevederile legale enunțate, respectiv angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor în limita creditelor de angajament și creditelor bugetare repartizate și aprobate, cu atât mai mult cu cât reclamanții pot recurge la o procedură de executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentința apelată, având drept consecință producerea unor dificultăți în gestionarea operațiunilor financiar-contabîle ale acestei instituții.

În aceste condiții, apreciază că instanța de fond, prin sentința recurată și-a arogat atribuții ce revin autorității legislative, dar și competențe legate de execuția bugetară care revin ordonatorilor de credite.

Recursul declarat de Ministerul Justiției

Cu privire la pretențiile referitoare la recalculare, ca operațiune accesorie plății, instanța de fond a reținut calitatea de emitent al actului administrativ, respingând în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiție.

În opinia recurentului-pârât, recursul declarat de Ministerul Justiției este fondat sub aspectul calității procesuale pasive pe capătul de cerere privind obligarea Ministerului Justiției să achite diferențele salariale restante, întrucât calitatea sa de ordonator principal de credite nu cuprinde și obligația de plată a acestor diferențe restante.

Susține recurentul-pârât că Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu intimații-reclamanți, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata drepturilor bănești acordate.

Pe fondul recursului, recurentul precizează că, modalitatea de aplicare a creșterii de 25% propusă de intimați, prin care se obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupaționali "Justiție".

Astfel, subliniază recurentul că, pe de o parte, aceste dispoziții legale nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar pe de altă parte, nici nu există la acest moment în cadrul familiei ocupaționale din justiție, personal care să beneficieze de indemnizația de încadrare calculată și plătită prin raportare la o valoare de referință sectorială de în cuantum de 605,225 RON.

În ceea ce privește discriminarea constatată de instanța de judecată, pe raționamentul că s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal, susține recurentul că, se pleacă de la premisa eronată că personalului din familia ocupațională "Justiție" i se aplică valori sectoriale de referință diferite.

Cu privire la acordarea pretențiilor solicitate în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, precizează recurentul că, întrucât este afirmat un drept viitor, care nu s-a născut încă, intimații-reclamanți nu justifică un interes actual, iar pe de altă parte, salarizarea acestuia nu ar putea depăși limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017.

În ceea ce privește plata pe viitor a diferențelor salariale, una dintre condițiile de fond ale exercițiului acțiunii civile o constituie acordarea unui drept, iar una dintre condițiile pe care dreptul afirmat trebuie să le îndeplinească este ca el să fie actual sau viitor, dar cert.

Având în vedere faptul că salariul presupune prestații periodice succesive, că dreptul la fiecare prestație succesivă se naște distinct și numai în măsura prestării activității, prin urmare pentru fiecare prestație lunară în parte trebuie verificat în ce măsură dreptul este născut, actual.

În concluzie, solicitarea privind plata și pentru viitor a drepturilor solicitate nu poate fi primită, fiind prematură, dreptul putând fi invocat pentru fiecare prestație în parte numai după prestarea activității și ajungerea la scadență, instanța neputându-se pronunța asupra unor drepturi eventuale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește excepțiile invocate la instanța de fond și parțial reiterate în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție împărtășește soluția pronunțată de judecătorul fondului cu privire la acestea.

Pe fondul recursului se rețin următoarele.

Instanța de recurs constată că, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Pitești dispozițiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat recurentul-pârât.

Așa fiind, va fi înlăturată critica recurentilor cu privire la încălcarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordrea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtilor în acest sens apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Totodată, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actelor normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamanții au depus la dosar hotărâri judecătorești cu privire la care au arătat că au fost stabilite pentru magistrați și personal auxiliar valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008, interpretarea recurenților-pârâți privind încălcarea deciziei instanței de contencios constituțional și pretinsa stare de discriminare a judecătorilor în raport de personalul auxiliar și conex, întrucât judecătorii nu pot să beneficieze decât de valoarea de referință sectorială de 405 RON, majorată cu procentul total de 4% prevăzut la art. 1 din O.G. nr. 13/2008 fiind lipsite de support.

Dintre hotărârile aflate la dosar, astfel cum a reținut și Curtea de apel, relevantă este în special sentința civilă nr. 1688/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr. x/2019 prin care a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți, fiind obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant diferența dintre drepturile salariale lunare încasate și cele cuvenite și datorate, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 08.08.2016 până la zi, diferență actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de Tribunalul București și de Ministerul Justiției, ambele împotriva sentinței nr. 113 din 21 octombrie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.