ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 904/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 03.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției solicitând obligarea acestuia la emiterea, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, pentru fiecare dintre aceștia, de ordine de salarizare prin care indemnizațiile de încadrare lunare să fie calculate cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 26.10.2015 și în continuare, astfel cum a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum și obligarea intimatului de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată prin plata unei penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportat la termenul de 30 de zile menționat la capătul de cerere anterior.

Prin sentința civilă nr. 116/F-CONT din 4 iunie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții H., E., G., B., C., D., A., I. și F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligând pârâtul să emită reclamanților un nou ordin de încadrare, începând cu data de 23.10.2015 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței. Totodată, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere.

Împotriva sentinței civile nr. 116/F-CONT din 4 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată pe capătul de cerere privind emiterea ordinelor de reîncadrare și a recalculării indemnizațiilor de încadrare.

În motivarea recursului, recurentul - pârât a arătat, în esență, că prima instanță, în mod nefondat a respins atât excepția inadmisibilității cât și excepția tardivității acțiunii, întrucât, așa cum se poate observa, litigiile de natura celui de față urmează a fi soluționate după o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum și de la cele din materia dreptului de contencios administrativ.

Acțiunea în contencios, care este de competența Curții de Apel București, are ca obiect analiza legalității hotărârii Ministerului Justiției prin care s-a soluționat contestația formulată împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, or, reclamanții nu au învestit instanța de contencios competentă cu controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat o contestație împotriva ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare, ci au solicitat exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizației de încadrare în baza unei hotărâri care a obligat instanța angajatoare la plata diferențelor salariale rezultate din luarea în considerare a coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT.

Răspunsul Ministerului Justiției la cererea reclamanților de emitere a ordinelor de salarizare a indemnizațiilor de încadrare în funcție de sentința nr. 6746/2019 nu poate fi considerat refuz nejustificat de soluționare a unei cereri în sensul Legii nr. 554/2004, întrucât răspunsul nu îmbracă forma unui act juridic producător de efecte juridice, astfel încât să poată fi cenzurat pe calea unei acțiuni în instanță.

A concluzionat recurentul că având în vedere că reclamanții au învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare, acțiunea acestora este inadmisibilă.

Totodată, cum intimații-reclamanți nu au formulat în termen legal contestație împotriva modului de stabilire a indemnizațiilor începând cu anul 2017, apreciază recurentul că acțiunea acestora era tardivă.

Pe fond, consideră că soluția primei instanțe este netemeinică și nelegală, susținând că de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate.

Contrar opiniei instanței de fond, apreciază recurentul că nu au fost administrate probe din care să rezulte existența vreunei hotărâri judecătorești prin care Ministerul Justiției să fie obligat la reîncadrarea reclamanților și stabilirea indemnizațiilor judecătorilor în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006, la care să se poată raporta în mod corect, Curtea de apel Pitești făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006. Aceste decizii nu își găsesc incidența în cauza de față, întrucât situațiile nu sunt asemănătoare, astfel că nu pot fi aplicate prin analogie, neputând fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcție de coeficienții DNA și DIICOT.

S-a mai susținut că ideea de aplicare a coeficientului din O.U.G. nr. 27/2006 este exclusă în cazul judecătorilor de judecătorie, întrucât în cazul lor, indemnizațiile de încadrare au ajuns deja la maximul din Legea nr. 153/2017, cuantumul lor fiind astfel fixat, determinat prin raportare la grila din Legea nr. 153/2017.

Recurentul consideră că sentința primei instanțe este netemeinică și în ceea ce privește acordarea drepturilor accesorii, instanța neluând în considerare dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 în ceea ce privește actualizarea sumelor cu indicele de inflație și natura dobânzilor legale, în speță tinzându-se la obținerea unei hotărâri judecătorești care să oblige la plata unor diferențe bănești, acestea neputând fi purtătoare de dobânzi penalizatoare pentru un interval de timp anterior momentului stabilirii dreptului prin hotărâre judecătorească.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sentința nr. 6746 din 27.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 959 din 20.05.2020 a Curții de Apel București au fost obligați pârâții Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea la recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 și în continuare, precum și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19.000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) precum și la plata diferențelor salariale rezultate dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 23.10.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legată penalizatoare calculată până la data plății.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/13.01.2021 la Ministerul Justiției, reclamanții au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale in raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), solicitând astfel punerea în executare a sentinței nr. 6746 din 27.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 959 din 20.05.2020 a Curții de Apel București.

Cu adresa nr. x/2021, emisă de Ministerul Justiției, s-a comunicat intimaților-reclamanți că solicitarea lor nu poate fi soluționată favorabil, având în vedere că prin hotărârile menționate instanța de judecată nu a dispus obligații în sarcina Ministerului Justiției iar hotărârea urmează a fi pusă în executare întocmai cu cele dispuse de instanța de judecată.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții, judecători la Tribunalul Vâlcea, au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției, la emiterea de noi ordine de salarizare prin care indemnizațiile de încadrare lunare să le fie calculate cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 26.10.2015, astfel cum le-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum și obligarea penalităților de întârziere.

Prin sentința recurată, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, a fost admisă, în parte, acțiunea, fiind obligat pârâtul să emită reclamanților un nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13, totodată fiind respinsă cererea de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere, pârâtul Ministerul Justiției, formulând critici de nelegalitate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la susținerile recurentului privind inadmisibilitatea acțiunii, instanța de control judiciar reține că în mod corect prima instanță a respins această excepție, prin raportare la temeiul pretențiilor reclamanților ce rezidă din pronunțarea celor două hotărâri judecătorești, ca situație juridică nouă, neevidențiată în vreunul dintre ordinele de salarizare emise anterior reclamanților.

Înalta Curte constată că, în esență, criticile aduse de recurentul-pârât prin memoriul de recurs vizează, de fapt, fondul dreptului reclamanților de a beneficia de coeficientul de multiplicare stabilit de O.U.G. nr. 27/2006, chestiune ce a fost însă tranșată în mod definitiv, intrând în puterea lucrului judecat.

În speță, judecătorul cauzei a reținut în mod corect că sunt îndeplinite condițiile unui refuz nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea de emitere a unui nou ordin de încadrare salarială, pentru fiecare dintre reclamanți, potrivit dispozițiilor hotărârilor judecătorești definitive, câtă vreme coeficientul de multiplicare 19,000 era la data intrării în vigoare a Legii 330/2009, un drept de natură salarială, recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile în favoarea unor magistrați judecători care dețin funcții și condiții de vechime identice cu ale reclamanților, astfel că acesta trebuia inclus în indemnizația brută de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii 330/2009.

Amintește Înalta Curte că în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Justiției gestionează bugetul instanțelor, având calitatea de ordonator principal de credite.

Astfel, în ceea ce privește reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților, această obligație revine Ministerului Justiției, având în vedere că cererea acestora vizează obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare în raport de cele statuate prin hotărâre definitivă.

Cum pârâtul a refuzat să dea curs cererii reclamanților, în raport de cele statuate prin sentința nr. 6746 din 27.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 959 din 20.05.2020 a Curții de Apel București, corect prima instanță a dispus obligarea recurentului-pârât să emită intimaților-reclamanți un nou ordin de încadrare, în calitatea Ministerului Justiției de titular al obligației de a stabili indemnizațiile de încadrare ale reclamanților judecători.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 116/F-CONT din 4 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2022.