ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1137/2025

Ședința publică din data de 28 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligarea acestuia la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 320 din 28 februarie 2024, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele B. și A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție și a obligat pârâta să emită, pentru fiecare reclamantă, ordin de salarizare cu privire la drepturile salariale obținute prin sentința civilă nr. 366/31.03.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2022, definitivă prin decizia nr. 4215/13.09.2023 pronunțată de Curtea de Apel București.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor la care activează (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 284/2010), astfel că este indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Această modalitate de stabilire și de diferențiere a salariilor în funcție de nivelul instanțelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea și natura cauzelor diferă.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanțele de judecată care se subrogă competențelor legiuitorului se desprinde și din jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanța de fond, având în vedere hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2022, a apreciat că, urmare efectului pozitiv al respectivei hotărâri se impune obligarea I.C.C.J. la emiterea unor ordine prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale intimatelor-reclamante prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.

Recurenta arată că, în dosarul nr. x/2022, pretențiile intimatelor-reclamante privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 nu au fost admise în contradictoriu cu Ministerul Justiției (ordonatorul principal de credite în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat Î.C.C.J. conform dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022).

Din această perspectivă, recurenta apreciază că instanța de fond a procedat la o greșită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătorești definitive din cauza respectivă, deoarece Ministerul Justiției nu a fost obligat la stabilirea drepturilor salariale conform celor dispuse prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2022, iar față de Î.C.C.J. s-ar fi putut invoca, cel mult, opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârii judecătorești definitive de mai sus, chiar și doar opozabile conform art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., prin sentința civilă nr. 366/31.03.2023 drepturile câștigate de intimatele - reclamante au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1, Secțiunea 1 din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 a fost de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare și plata diferențelor salariale, hotărârea fiind pronunțată în contradictoriu cu instanța angajatoare care are atribuții cu privire la operațiunile de recalculare și plată a diferențelor de drepturi salariale.

De aceea, este important de reținut pentru soluționarea cererii de recurs faptul că drepturile recunoscute prin aceste hotărâri au fost strict sub forma unor despăgubiri, acordate pentru starea de discriminare pe care intimatele-reclamante au invocat-o în raport cu procurorii DNA și DIICOT, aceste despăgubiri având natura juridică reglementată de dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic.

Admiterea pretenției recunoașterii prin ordin a dreptului de a fi salarizat prin raportare la coeficientul 19 este neîntemeiată, și în raport cu distincția care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006:

- VRS - element de generalitate (această valoare fiind unică și aplicabilă indiferent de funcția deținută de persoana salarizată potrivit O.U.G. nr. 27/2006 și indiferent de nivelul instanței sau parchetului în cadrul căreia/căruia își desfășoară respectiva persoană activitatea);

- Coeficientul de multiplicare - element cu caracter variabil (fiind determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu funcția deținută în cadrul acestora - de conducere sau de execuție - aspect care îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menționate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaționale "Justiție");

Astfel fiind, acest element, chiar în condițiile în care a fost dobândit prin hotărâri judecătorești de către intimatele-reclamante - sub forma despăgubirilor salariale pentru discriminare prin raportare la procurorii DNA-DIICOT - nu poate fi luat în considerare pentru stabilirea nivelului maxim aflat în plată, la care ordonatorii de credite din sistemul de justiție au obligația legală (în raport cu cadrul normativ aplicabil și cu Decizia nr. 794/2016 a CCR) să alinieze indemnizațiile pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Soluția pronunțată de către instanța de fond este neîntemeiată și în raport cu necesitatea respectării principiului ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantele sunt judecători în cadrul Judecătoriei Constanța, iar prin acțiunea de față au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, având în vedere că prin sentința civilă nr. 366/31.01.2023 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2022 s-a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Constanța, a fost obligat pârâtul să recalculeze indemnizațiile de încadrare ale reclamantelor, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, aferente perioadei 01.01.2021 - 03.05.2022, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 și, totodată, să plătească fiecărei reclamante diferențele de drepturi salariale rezultate în urma aplicării coeficientului de multiplicare 19,000, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plata și până la data plății efective.

Instanța de fond, având în vedere această hotărâre judecătorească, a admis acțiunea reclamantelor, soluție pe care Înalta Curte nu o împărtășește.

Astfel, Înalta Curte constată că este corectă susținerea recurentei potrivit căreia dacă s-ar lua în considerare la stabilirea nivelului maxim în plată hotărârile judecătorești prin care au fost acordate judecătorilor despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA și DIICOT și drepturile efectiv încasate, așa cum a făcut instanța de fond, s-ar ajunge la încălcarea principiului stabilirii salariilor magistraților în raport de nivelul instanțelor sau parchetelor.

Acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA/DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

Curtea Constituțională a reținut că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, și în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica și a limpezi sensul exact al normei, și pentru a defini, cu toată precizia, voința legiuitorului.

De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că:

"hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)."

Astfel, acordarea coeficienților specifici procurorilor DNA/DIICOT nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte.

Cu privire la limita maximă până la care pot fi acordate drepturile, legislația anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizațiile magistraților se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariale ale magistraților a inclus indemnizațiile de încadrare, precum și sporurile, însă valoarea de referință sectorială și coeficienții prevăzuți în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor și al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariția Legii-cadru nr. 153/2017.

Așadar, valoarea de referință sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, și coeficienții prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiți în mod concret și direct la calculul indemnizațiilor magistraților sub imperiul legislației anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii nr. 284/2010, doar indirect și prin raportare la legislația anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizațiilor și sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

Ținând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 și de aplicarea sa etapizată, salariile de bază pot fi majorate, începând cu 01.01.2018, însă doar până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.

Toate aceste aspecte au fost reținute și prin considerentele Deciziei nr. 34 din 06.06.2022 referitoare la interpretarea art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2022 prin care s-a statuat că nivelul maxim prevăzut de Legea nr. 153/2017 nu poate fi depășit.

Înalta Curte constată că pretențiile reclamantelor nu au temei legal în legislația în vigoare aplicabilă în momentul salarizării, dispozițiile pe care se fundamentează solicitările asupra coeficientului de multiplicare de 19%, care era reglementat de O.U.G. nr. 27/2006, pentru procurorii DNA și DIICOT, fiind abrogate prin Legea nr. 330/2009, iar Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea- cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu data de 01.01.2010, în baza Legii nr. 330/2009, iar începând cu 01.01.2011, în temeiul Legii nr. 284/2010 și nr. 285/2010, iar ulterior, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, s-a realizat reîncadrarea în conformitate cu dispozițiile acesteia.

Actele normative care au intervenit ulterior O.U.G. nr. 27/2006, au stabilit că salarizarea magistraților se realizează în funcție de nivelul instanțelor și parchetelor, dovadă în acest sens fiind prevederile cuprinse în art. 6 din Anexa nr. VI secțiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa nr. VI, secțiunea a II-a din Legea nr. 284/2010.

În ceea ce privește sentințele pe care reclamantele le invocă pentru faptul că au fost acordate, cu titlu de despăgubiri, diferențe de drepturi salariale față de indemnizațiile procurorilor D.N.A/D.I.I.C.O.T. (rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006) Înalta Curte reține că despăgubirile respective au fost achitate anterior anului 2010, nu au fost incluse in indemnizațiile de încadrare pentru a produce o majorare a acestora, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 nici nu mai pot fi luate în calcul la stabilirea salariilor judecătorilor, nefiind drepturi recunoscute și ocrotite de lege în beneficiul acestei categorii profesionale.

Începând cu 01.01.2010 salarizarea s-a realizat potrivit Anexei nr. VI secțiunea a II-a din Legea nr. 330/2009 - reglementare ce a avut în vedere exclusiv indemnizațiile de încadrare lunare, respectiv salariile, stabilite potrivii reglementărilor în vigoare ia data de 3 1.12.2009, iar conform art. 6 alin. (1) din Anexa nr. VI la acest act normativ, pentru activitatea desfășurată judecătorii și procurorii au dreptul la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau al parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (prevederi similare regăsindu-se în art. 6 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, respectiv în art. 8 din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017).

Dacă s-ar proceda la stabilirea drepturilor reclamantelor în considerarea despăgubirilor acordate prin hotărârile judecătorești menționate de acestea, s-ar încălca principiul stabilirii salariilor magistraților în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor la care funcționează.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe care o va casa.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamanților A. și B., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 320 din 28 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamanților A. și B., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.