ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4918/2024

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 februarie 2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și fiscal, sub număr unic de dosar x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând anularea soluțiilor de respingere a contestațiilor pe care le-au depus împotriva Ordinelor nr. 2295/07.12.2021 și nr. 2310/09.12.2021, precum și a Deciziei nr. 2311/09.12.2021, toate emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ce le-au fost comunicate reclamanților prin adresele P.Î.C.C.J. nr. 2311/C/2021 din 19 ianuarie 2022, respectiv nr. 3793/2021 (151/C/1056/VI-13/2022) din 21 ianuarie 2022, privitoare la stabilirea drepturilor salariale ale acestora și în consecință, anularea în parte a Ordinelor nr. 2295/07.12.2021 și nr. 2310/09.12.2021, precum și a Deciziei nr. 2311/09.12.2021, toate emise de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul înlăturării art. 2, 3 și 4 din fiecare dintre cele trei acte administrative de salarizare antemenționate, recunoscându-se astfel dreptul reclamanților de a fi salarizați prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu începere efectivă de la 01 august 2016 și fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2499 din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2499 din 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs recurenții-reclamanți C., G., K., A., E. și I., fără să îl întemeieze în drept, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.

Printr-un prim set de critici, recurenții-reclamanți au învederat, în esență, că motivarea hotărârii atacate este superficială, nu s-au analizat suficient problemele care suscitau o examinare riguroasă, iar argumentele prezentate sunt confuze și/sau inexacte.

De asemenea, sentința recurată conține motive străine de natura pricinii, întrucât au fost examinate preponderent elemente care nu au făcut obiectul acțiunii, respectiv pretinsele critici reținute de prima instanță ca fiind la adresa constituționalității art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în timp ce analiza aspectelor invocate de aceștia lipsește, inclusiv în ceea ce privește necesitatea anulării parțiale a ordinelor/dispoziției contestate ca urmare a lipsei motivării restrângerilor pe care partea adversă le-a instituit prin art. 2 - 4.

Printr-un alt set de critici, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În opinia recurenților-reclamanți, analiza trebuia să pornească de la constatarea că, la momentul elaborării și adoptării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile acestora de încadrare erau calculate greșit, deoarece nivelurile prevăzute în grila anexă se raportau la o valoare de referință sectorială de numai 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON.

Viciul se datora faptului că începând cu anul 2007, angajatorii din sistemul judiciar nu au aplicat la timp, corect, integral și unitar legile succesive de salarizare, cu toate că drepturile bănești trebuiau plătite în continuare pe baza formulei de calcul reglementată de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 (aprobată prin Legea nr. 45/2007), date fiind prevederile exprese cu caracter tranzitoriu ale art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, care au menținut în plată drepturile salariale stabilite la nivelul lunii decembrie 2009 precum și art. 7 din Legea nr. 284/2010, la care se adaugă cele cuprinse în actele normative anuale ulterioare de reglementare a unor măsuri cu caracter fiscal-bugetar, prin care au fost păstrate în plată, în mod repetat, drepturile salariale stabilite în anul precedent.

Referitor la prescripția extinctivă, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale incidente, nesocotind în același timp principiile de drept aplicabile.

Valorificarea corectă a dispozițiilor legale incidente ar fi impus instanței de fond să constate că prevederile art. 1 din cele trei acte administrative contestate se materializează într-o recunoaștere certă, cu caracter unilateral, în formă scrisă, a faptului că drepturile acestora salariale trebuie determinate pe baza unei valori de referință sectorială majorată (de la 484,18 RON), cu începere din 01 august 2016, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ.

Având loc după împlinirea termenului de prescripție, recunoașterea reprezintă practic o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, în speță fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2507 C. civ.

Drept urmare, potrivit art. 2510 alin. (1) C. civ., de la data emiterii ordinelor/dispoziției a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani.

Nu în ultimul rând, legat de relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești la care s-a făcut referire pe parcursul procesului, discutată pe larg în considerentele sentinței civile nr. 2499/16.12.2022 (pag. 11, paragraful 4 și pag. 13, paragraful 4 - pag. 14, paragraful 2), recurenții-reclamanți au precizat că instanța de fond a distorsionat parte din afirmațiile acestora, contrazicând în același timp, fără vreo justificare rezonabilă, conținutul unor decizii cu caracter obligatoriu ale Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care nu au făcut altceva decât să prezinte pasaje relevante pentru pretențiile deduse judecății.

Intimatul-pârât Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note scrise, prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect, în raport de Ordinul nr. 551/12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția rămânerii fără obiect, invocată de intimatul - pârât, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi primită în cauză, în raport de motivele invocate de partea intimată, în condițiile în care pe de o parte, Ordinul nr. 551/12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu vizează și personalul auxiliar de specialitate, iar pe de altă parte, prin ordinul respectiv nu se face mențiune sub aspectul stabilirii dreptului salarial pretins de recurenți începând cu data de 01 august 2016.

În ceea ce privește fondul recursului, Înalta Curte constată că, desi recurenții-reclamanți nu au indicat unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., din modul în care au fost formulate criticile prin cererea de recurs, acestea se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel că le va analiza din această perspectivă.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Faptul că recurenții-reclamanți nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător ori că ar fi refuzat în mod nelegal să judece cauza pe fond.

Totodată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a reținut în mod corect care sunt problemele de drept ce se impuneau a fi dezlegate în cauză, procedând la analiza acestora, iar considerentele privind problema plafonării reglementată de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot fi apreciate ca fiind străine de natura cauzei.

În orice caz, pentru a fi incidentă această ipoteză prevăzută de cazul de casare analizat se impunea ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a stabilit faptele și a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, reclamanții reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 3 și 4 din Ordinele nr. 2295/07.12.2021 și nr. 2310/09.12.2021, precum și din Decizia nr. 2311/09.12.2021, toate emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul înlăturării art. 2, 3 și 4 din fiecare dintre cele trei acte administrative de salarizare antemenționate, recunoscându-se astfel dreptul reclamanților de a fi salarizați prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu începere efectivă de la 01 august 2016 și fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, pe de o parte cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar pe de altă parte, cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605,225 RON, solicitând calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01 august 2016 și pentru viitor.

Referitor la criticile recurenților-reclamanți privind aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, reținând, pe de o parte, că reclamanții nu invocă/demonstrează hotărâri judecătorești executorii sau definitive pronunțate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariale fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022 de Legea-cadru nr. 153/2017, caz în care ar fi fost incident principiul autorității de lucru judecat, ce corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială și, pe de altă parte, că egalizarea prin deplafonare se poate realiza doar în limitele impuse de intervenția prescripției extinctive.

Criticile cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605,225 RON sunt, de asemenea, nefondate.

Instanța de control judiciar constată în primul rând că recurenții - reclamanți nu invocă vreo hotărâre judecătorească definitivă care să le fi recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON în raport de o anumită dată.

În aceste condiții, când ordonatorul de credite nu este obligat să execute la momentul emiterii actului administrativ litigios o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie și/sau definitivă existentă, problema care trebuie lămurită este dacă ordonatorul de credite trebuia să fi recunoscut dreptul litigios începând cu data emiterii actului respectiv sau și pentru perioada anterioară.

Modul de soluționare a problemei amintite este determinat de faptul că aplicarea conformă a legii a fost rațiunea esențială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoașterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON. Or, într-o astfel de situație, recunoașterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuție, iar nu doar pentru viitor, sub condiția însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, calculat regresiv în raport de data emiterii actului.

Spre o astfel de concluzie, nu poate fi acceptată o imposibilitate de emitere în mod retroactiv a actului administrativ de către ordonatorul de credite, deoarece prin intermediul său sunt conferite în mod suplimentar drepturi în favoarea beneficiarilor, iar nu invalidate sau restrânse drepturi deja acordate.

Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 și astfel preexistent actelor litigioase.

În schimb, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaște în acord cu legea dreptul respectiv este aceea a termenului de prescripție, dincolo de care acesta se poate prevala de aplicarea legii în scopul sancționării pasivității creditorului.

Înalta Curte reamintește în acest sens că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus așadar termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor mențiuni exprese în conținutul ordinului referitoare la renunțarea la prescripție potrivit art. 2507-2508 C. civ., rezultă că termenul până la care reclamanții erau îndreptățiți să obțină din partea primei instanțe dreptul la recalcularea valorii de referință sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoașterea pretențiilor, întrerupând cursul prescripției.

Cât privește alegațiile recurenților-reclamanți privind renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01 august 2016, menționată la art. 1 din actele contestate, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actele administrative în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de emitere a actelor contestate, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din actele contestat, emitentul acestora a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actele contestate.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii actelor contestate, limitarea prevăzută la art. 4 nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii actelor atacate, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, așa cum s-a reținut și anterior, drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția rămânerii fără obiect, invocată de intimatul-pârât și va respinge recursul formulat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția rămânerii fără obiect, invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți C., G., K., A., E. și I. împotriva sentinței civile nr. 2499 din 16 decembrie 2022 a Curții de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 30 octombrie 2024.