ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1502/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.07.2023, sub nr. x/2023, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: - Anularea hotărârilor nr. 1007/C/7508/VI-13/2023/14.06.2023 și 1011/C/7042/0VI-13/2023/14.06.2023 ale P.Î.C.C.J./Cabinetul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind respingerea contestațiilor reclamanților; - Anularea în parte a Ordinului nr. 587 din 26.04.2023, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a anexelor la acesta, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale subsemnaților, precum și anularea în parte a Ordinului nr. 617 din 28.04.2023, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a anexei la acesta, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților; - obligarea pârâților la stabilirea și recalcularea salariilor lunare în conformitate cu prevederile art. 22 din Secțiunea 6, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 și ale Capitolului 1, lit. B), nr. crt. 4 din aceeași Anexă, avându-se în vedere și vechimea în funcția de specialist, precum și în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) și cu conținutul punctului 3 din Nota la Cap. I, lit. A) al Anexei VIII la Lege-cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și cu art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare și cu Decizia nr. 305/17.11.2022 a Președintelui C.S.M., prin: - recalcularea drepturilor salariale prin încadrarea reclamanților, în conformitate cu prevederile art. 22 din Secțiunea 6 Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 și ale Capitolului I lit. B) nr. crt. 4 din aceeași anexă, în grilele de salarizare aferente salarizării procurorului cu grad de judecătorie cu o vechime adecvată la următoarea tranșă de vechime în specialitate, adică aceea între 3-5 ani; - majorarea salariului de bază astfel recalculat potrivit lit. a) de mai sus să fie redimensionat prin adăugarea procentului de 15% pentru complexitatea muncii, așa cum a fost înainte de Ordinele nr. 587/26.04.2023 și nr. 607/28.04.2023, iar la această sumă să se calculeze sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase care se acordă și în prezent; - Obligarea pârâților la emiterea unui nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale ale reclamanților astfel recalculate și prin care să se dispună plata către aceștia din urmă a despăgubirilor constând în diferențele salariale rezultate astfel: începând cu 17.11.2019 pentru suplimentele postului și treptei de salarizare; începând cu 20.11.2022 pentru tranșa aferentă vechimii în specialitate, toate până la zi, precum și pentru viitor; - Obligarea pârâților la alocarea fondurilor necesare despăgubirilor pentru prejudiciul produs, reprezentat de diferența salarială rezultată dintre salariul net legal cuvenit, dimensionat corect prin raportarea salariului de bază și la vechimea în specialitate, nu doar la vechimea în muncă, prin majorarea cu 15% a salariului de bază pentru complexitatea muncii pentru funcționarii publici și prin includerea suplimentelor postului și treptei de salarizare în salariul brut realizat (suplimente specifice funcționarilor publici din justiție) și salariul net încasat, pentru fiecare lună, începând cu 17.11.2019 până la zi și în continuare; - Obligarea pârâților la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică, la plata dobânzii legale remuneratorie și la plata dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile veniturilor nete ale reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior; - Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 256 din 19 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de constatare a decăderii pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției, invocate de pârât, ca neîntemeiate. A respins acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C. și D., cu domiciliul în comuna Chilia Veche, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs reclamanții A. și B. prin care au solicitat casarea hotărârii recurate și în rejudecare să constate decăderea pârâților din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții în afara celor de ordine publică, iar pe fondul cererii de chemare în judecată să se dispună admiterea acesteia așa cum a fost fomrulată. În susținerea cererii de recurs, recurenții-reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și au dezvoltat următoarele critici: Un prim motiv de recurs vizează modul în care instanța de fond a soluționat cererea de constatare a decăderii pârâților din dreptul de a depune întâmpinare. Deși aceștia nu au respectat termenul legal prevăzut de art. 201 și art. 208 C. proc. civ., depunând note scrise în ziua ședinței de judecată, instanța a tratat aceste înscrisuri ca fiind valabile, admițând prin aceasta o întâmpinare tardivă, mascată sub forma unor simple note scrise. Reclamanții subliniază că, în realitate, pârâții erau decăzuți din dreptul de a mai formula apărări scrise sau de a invoca excepții, cu excepția celor de ordine publică, iar instanța a nesocotit regimul imperativ al decăderii. Un al doilea motiv de recurs privește refuzul instanței de fond de a le recunoaște vechimea în specialitate la stabilirea salariului de bază. Hotărârea s-a întemeiat pe interpretarea eronată a Deciziei nr. 31/2021 a Înaltei Curți, deși acea decizie se referă exclusiv la agenți și ofițeri de poliție detașați în cadrul DNA și DIICOT, nu la specialiștii din cadrul PÎCCJ. Prin această confuzie, instanța a ajuns la o soluție discriminatorie, privând reclamanții de un drept legal la salarizare proporțională cu vechimea în specialitate, contrar jurisprudenței CCR și ÎCCJ privind principiul ierarhizării și al egalității de tratament în materie salarială. Un al treilea motiv de recurs privește refuzul instanței de fond de a admite cererea privind acordarea majorării de 15% pentru complexitatea muncii. Instanța a interpretat în mod arbitrar dispozițiile art. 22 din Legea nr. 153/2017, substituind sintagma "după caz" cu "dacă este cazul" și ajungând la concluzia că specialiștii nu mai pot beneficia de această majorare. Reclamanții arată că până în anul 2023 această majorare le-a fost acordată și că legea nu a fost modificată în sensul eliminării ei, astfel încât refuzul actual reprezintă o aplicare greșită a normei legale. În fine, reclamanții critică sentința și în ceea ce privește neacordarea suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, ambele în cuantum de câte 25% din salariul de bază brut lunar. Ei arată că aceste suplimente au fost acordate funcționarilor publici din cadrul CSM și chiar unor funcționari din cadrul PÎCCJ, începând cu 2019, fiind obligatoriu ca și lor să li se recunoască aceleași drepturi. În opinia lor, instanța de fond a ignorat atât practica judiciară relevantă (Decizia nr. 305/2022 a CSM, Decizia nr. 80/2023 a ÎCCJ), cât și caracterul imperativ al principiului nediscriminării salariale. În concluzie, reclamanții susțin că sentința recurată este viciată atât prin contradicțiile pe care le cuprinde, cât și prin interpretările greșite date dispozițiilor legale incidente, ceea ce impune casarea ei, constatarea decăderii pârâților din dreptul de a depune întâmpinare și admiterea cererii introductive, cu consecința recalculării salariilor lor și acordării tuturor drepturilor salariale legale.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Publica - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiței a depus note scrise la dosar prin care și-a expus punctul de vedere referitor la cererea de recurs față de care a solicitat respingerea ca fiind nefondat.

Procedura de soluționare În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 18 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva sentinței nr. 256 din 19 februarie 2024 este nefondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au solicitat: - Anularea hotărârilor nr. 1007/C/7508/VI-13/2023/14.06.2023 și 1011/C/7042/0VI-13/2023/14.06.2023 ale P.Î.C.C.J./Cabinetul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind respingerea contestațiilor reclamanților; - Anularea în parte a Ordinului nr. 587 din 26.04.2023, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a anexelor la acesta, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale subsemnaților, precum și anularea în parte a Ordinului nr. 617 din 28.04.2023, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a anexei la acesta, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților; - obligarea pârâților la stabilirea și recalcularea salariilor lunare în conformitate cu prevederile art. 22 din Secțiunea 6, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 și ale Capitolului 1, lit. B), nr. crt. 4 din aceeași Anexă, avându-se în vedere și vechimea în funcția de specialist, precum și în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) și cu conținutul punctului 3 din Nota la Cap. I, lit. A) al Anexei VIII la Lege-cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și cu art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare și cu Decizia nr. 305/17.11.2022 a Președintelui C.S.M. Prin sentința recurată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată, reclamanții exercitând calea de atac a recursului întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recurenții au invocat într-o primă critică motivarea contradictorie și străină de natura pricinii a sentinței invocând că deși instanața a reținut potrivit art. 208 C. proc. civ. că pârâtul a fost decăzut din dreptul de a mai propune probe și invoca excepții, deși excepțiile soluționate de instanță au fost respinse, totuși la motivarea hotărârii s-a ținut cont de argumentele propuse de pârâți prin notele de ședință. Din punctul de vedere al reclamanților această poziție exprimată de instanță se circumscriei dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenții-reclamanți au mai apreciat și că respingerea ca nefondată a cererii prin care au solicitat acordarea vechimii a fost analizată contradictoriu de către instanță și bazată pe motive străine de natura pricinii. Cu privire la această critică, Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât: Recurenții susțin că instanța ar fi acceptat conținutul notelor ca o întâmpinare și le-a valorificat în cuprinsul sentinței recurate, deși aceste note au caracter tardiv. Or, hotărârea de fond consemnează doar că excepțiile invocate au fost tratate ca excepții de ordine publică, iar ambele excepții au fost respinse, astfel că nu există nicio vătămare procesuală concretă pentru reclamanți. Pe fondul capătului principal, în ceea ce privește netemeinicia pretențiilor reclamanților referitoare la vechimea în specialitatea funcției și încadrarea salarială a acestora în temeiul Legii nr. 153/2017, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, Înalta Curte constată că motivarea Curții de apel este conformă exigențelor legale(expune actele administrative contestate, textele aplicabile și jurisprudența relevantă) considerente pentru care nu se poate vorbi despre "motive străine" ori despre o nemotivare a sentinței recurate. În opinia instanței de recurs, sentința este motivată, coerentă și circumscrisă obiectului cauzei. Astfel, judecătorul a explicat concluzia sa, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la această concluzie. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată sub aspectul analizat, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților-reclamanți, neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost invocate. Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la vechimea în specialitate/funcție la salarizarea "specialiștilor" din parchete, Curtea de apel a reținut că, prin Ordinul PÎCCJ nr. 587/26.04.2023 și Ordinul nr. 617/28.04.2023, s-au stabilit drepturile salariale ale specialiștilor din PÎCCJ, raportat la VRS și la regimul din Anexa V la Legea nr. 153/2017. Reclamanții au solicitat, între altele, încadrarea pe tranșa 3-5 ani prin asimilare. În analiza acestei solicitări, instanța de fond a aplicat dezlegarea obligatorie din Decizia nr. 31/17.05.2021 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegare chestiuni de drept, care clarifică modul de raportare pentru categoriile vizate de Anexa V (cap. I lit. B), nr. crt. 4), în sensul că salariul de bază al specialiștilor se raportează la indemnizația unui procuror cu grad de judecătorie, fără a depăși tranșa de vechime 0-3 ani. Această dezlegare, chiar dacă a pornit de la situația din DNA/DIICOT, privește interpretarea acelorași texte legale din sistemul unitar de salarizare (Anexa V), iar Curtea de apel a motivat că situația specialiștilor din speță este identică sub aspectul normelor incidente. Relevantă pentru modalitatea de interpretare a situației dedusă judecății de către reclamanți, o reprezintă și Decizia nr. 80/2023 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se statuează că egalizarea la nivel maxim este admisă numai în cadrul aceleiași instituții/autorități publice și pentru aceeași funcție, grad, treaptă, gradație. Așadar potrivit acestei decizii, nu se pot prelua drepturi salariale din alte instituții, chiar dacă fac parte din aceeași familie ocupațională. Astfel, Decizia nr. 31/17.05.2021 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegare chestiuni de drept la care instanța de fond a făcut referire, fixează plafonul de raportare al specialiștilor (indemnizația procurorului de judecătorie, tranșa 0-3 ani) instituind o regulă de determinare a salariului de bază. În timp ce Decizia nr. 80/2023 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept stabilește limitele principiului "nivelului maxim", care se raportează doar în cadrul aceleiași instituții și nu permite importul de suplimente/majorări din alte autorități fiind o regulă de egalizare internă. Critica recurenților-recalamanți potrrivit căreia Decizia nr. 31/2021 ar fi inopozabilă specialiștilor din Parchetul de pe lângă ÎCCJ pentru că s-a născut dintr-o întrebare ce viza DNA/DIICOT nu poate fi primită, în măsura în care dezlegarea privește norme cu caracter general din Anexa V, iar rațiunea lor se aplică erga omnes pentru categoria juridică interpretată. Recurenții-reclamanți au invocat principiile art. 6 lit. b)-c) din Legea nr. 153/2017 și Decizia nr. 80/2023 pentru a susține egalizarea la nivel maxim, inclusiv prin preluarea unor majorări obținute de alți funcționari. Dar chiar din cuprinsul minutei deciziei se condiționează egalizarea de aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale. Or, instanța de fond a reținut în mod contant că nivelul maxim se identifică în cadrul aceleiași autorități/instituții și pentru aceeași funcție/treaptă/grad/gradație, potrivit jurisprudenței ÎCCJ (de ex. Decizia RIL nr. 23/2016), ceea ce exclude comparația cu personal din alte autorități sau cu acte individuale/manageriale fără caracter normativ general. Mai mult, instanța de fond a arătat că regimul diferențiat al unor componente salariale ține de opțiunea legiuitorului și de marja de apreciere a statului în materie bugetară, astfel cum rezultă din jurisprudența CCR (Deciziile nr. 289/2005 și Decizia nr. 693/2006) și CEDO (Cauzele Kechko c. Ucraina; Wieczorek c. Poloniei), pe care instanța de fond a citat-o extensiv. În ceea ce privește majorarea de 15% pentru complexitatea muncii, recurenții-reclamanți susțin că, fiind "funcționari publici" (art. 127 alin. (6) din Legea nr. 304/2022), le este datorată majorarea de 15% prevăzută în sistemul funcționarilor publici. Cu privire la această opinie instanța de fond a reținut, în esență, că specialiștii din parchete sunt salarizați în familia ocupațională "Justiție", Anexa V, după reguli proprii, iar trimiterea la drepturi ale funcționarilor publici nu poate converti în favoarea lor toate elementele reglementate pentru Anexa VIII, mai ales atunci când ar contrazice/depăși schema specială de raportare stabilită de Anexa V și de DCD 31/2021. A arătat totodată că eventuala practică anterioară de acordare nu naște un drept câștigat la perpetuarea unei majorări, dat fiind rolul legiuitorului/ordonatorului în configurarea cheltuielilor bugetare. Față de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a prezentat o motivare temeinică și legală în acord cu opinia instanței de recurs și cu practica instanței supreme în cauze similare. Cât privește aspectele privitoare la "Suplimentul postului" și "suplimentul treptei de salarizare" (câte 25%), recurenții au invocat art. 90 2 din Legea nr. 567/2004 și deciziile Președintelui CSM (nr. 305/17.11.2022, nr. 172/21.07.2023), arătând că aceste suplimente s-au acordat funcționarilor CSM și unor funcționari din cadrul PÎCCJ. Instanța de fond a înlăturat corect pretenția, reținând că regimul suplimentelor instituit de Legea nr. 567/2004 privește personalul auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor (grefieri etc.), reglementat distinct de categoria "specialiștilor" definită de art. 127 din Legea nr. 304/2022. Deciziile Președintelui CSM produc efecte exclusiv în aparatul propriu al CSM, în limitele competenței acestuia, și nu au caracter normativ general pentru personalul încadrat în cadrul PÎCCJ. Invocarea principiului egalității nu poate justifica o extindere ultra vires a unor drepturi stabilite pentru o altă categorie profesională sau prin acte cu aplicabilitate limitată. În acest sens, Decizia CCR nr. 794/2016 a subliniat că legiuitorul are marja de apreciere în stabilirea sporurilor, majorărilor și suplimentelor, iar aceste drepturi nu decurg automat din Constituție și nu pot fi obținute prin analogie, ci exclusiv în baza unui temei legal expres. Curtea Constituțională a arătat că sporurile și suplimentele reprezintă "drepturi salariale accesorii" pe care statul le poate acorda sau nu, în funcție de politica legislativă și de resursele bugetare disponibile, fără ca această opțiune să fie contrară principiului egalității, atâta timp cât există o justificare obiectivă și rezonabilă. Prin urmare, raportat la Decizia CCR nr. 794/2016, nu se poate susține că simpla existență a unor suplimente pentru personalul auxiliar de specialitate sau pentru funcționarii CSM ar obliga ordonatorul de credite să acorde aceleași drepturi și specialiștilor din cadrul PÎCCJ. Diferența de reglementare are un temei obiectiv, categoriile vizate sunt reglementate distinct de lege, iar atribuțiile și responsabilitățile lor diferă. În consecință, soluția instanței de fond de respingere a capătului de cerere privind acordarea "suplimentului postului" și "suplimentului treptei de salarizare" este pe deplin legală și conformă jurisprudenței constituționale. În raport de aceste considerente, Curtea constată că motivele de recurs formulate de recurenți nu pot conduce la casarea hotărârii atacate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 256 din 19 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.