ÎCCJ, Decizia nr. 17/2025

Pe rol se află Dosarul nr. 1.458/1/2025, având ca obiect recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, vizând următoarea problemă de drept: "Durata măsurii arestului la domiciliu luate în urma admiterii contestației formulate împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță a dispus luarea față de inculpat a măsurii arestării preventive."

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Lia Savonea.

La ședința de judecată participă doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, la ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, doamna judecător Lia Savonea, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat, chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie să susțină punctul de vedere cu privire la problemele de drept supuse dezlegării și interpretării unitare ce fac obiectul cauzei de față.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat, urmând ca problema de drept supusă dezlegării și interpretării unitare să primească următoarea dezlegare: "durata măsurii arestului la domiciliu luate în urma admiterii contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță de luare a măsurii arestării preventive este de cel mult 30 de zile, conform art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, fără ca din durata acesteia să se scadă perioada în care persoana vizată a fost arestată preventiv."

Președintele Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, doamna judecător Lia Savonea, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 978/111-5/2024, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanțelor naționale, în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: "Durata măsurii arestului la domiciliu luate în urma admiterii contestației formulate împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță a dispus luarea față de inculpat a măsurii arestării preventive." II. Dispoziții legale relevante în lămurirea problemei de drept Constituția României Art. 23. - Libertatea individuală " (1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile… (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile." Convenția europeană a drepturilor omului Art. 5. - Dreptul la libertate și la siguranță " 1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în vederea aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare." Codul de procedură penală Art. 202. - Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive " (4) Măsurile preventive sunt: a) reținerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauțiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă." Art. 204. - Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale " (10) În cazul admiterii contestației formulate de procuror și dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispozițiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestației formulate de procuror și dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispozițiile art. 236 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător. (11) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauțiunii. (12) În cazul admiterii contestației formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condițiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară și, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză." Art. 222. - Durata arestului la domiciliu " (1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile… (9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. (10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale." Art. 227. - Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale " (2) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d)." III. Examenul jurisprudenței naționale

Examenul jurisprudenței actuale în materie a evidențiat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la durata măsurii arestului la domiciliu luate în urma admiterii contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță de luare a măsurii arestării preventive, existând două orientări.

Într-o primă orientare jurisprudențială, majoritară, judecătorii de drepturi și libertăți de la instanțele de control judiciar au dispus luarea măsurii arestului la domiciliu față de inculpat pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului de 30 de zile calculat de la momentul luării măsurii arestării preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță.

În urma analizei încheierilor pronunțate de judecătorii de drepturi și libertăți de la instanțele de control judiciar s-a constatat, raportat la data de la care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, precum și la data admiterii contestației și luării măsurii arestului la domiciliu, că durata pentru care s-a dispus măsura preventivă reprezintă restul rămas până la împlinirea duratei maxime de 30 de zile pentru care arestul la domiciliu poate fi luat în cursul urmăririi penale.

Au fost identificate hotărâri în care judecătorii de drepturi și libertăți de la instanțele de control judiciar au motivat limitarea duratei măsurii preventive a arestului la domiciliu la o anumită perioadă, reprezentând restul rămas până la împlinirea duratei maxime de 30 de zile calculat de la momentul luării măsurii arestării preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță, fiind reținute în acest sens, printre argumente, similitudinea celor două măsuri preventive prin raportare la deciziile nr. 740/2015 și nr. 361/2015 ale Curții Constituționale, precum și perioada executată în stare de arest preventiv.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în hotărâri pronunțate de instanțele din raza curților de apel Alba Iulia, Bacău, Oradea, Suceava, Brașov, București, Cluj, Craiova, Iași, Târgu Mureș, Ploiești și Înalta Curte de Casație și Justiție (anexele 1-45).

În cea de-a doua orientare jurisprudențială, minoritară, s-a apreciat că măsura preventivă a arestului la domiciliu poate fi luată pentru o durată de cel mult 30 de zile de la momentul pronunțării încheierii prin care s-a admis contestația împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, în contextul în care dispozițiile procesual penale nu prevăd deducerea duratei măsurii arestării preventive din cea a arestului la domiciliu într-o astfel de situație, iar Decizia Curții Constituționale nr. 740/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, nu impune deducerea duratei, întrucât se referă la durata totală a măsurii preventive privative de libertate, arestare preventivă sau arest la domiciliu.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în hotărâri pronunțate de instanțele din raza curților de apel Bacău, Suceava, Brașov, București, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Târgu Mureș, Ploiești și Timișoara (anexele 46-65).

Totodată, examenul jurisprudențial a evidențiat o lipsă de uniformitate cu privire la această problemă de drept și în cadrul instanțelor din raza aceleiași curți de apel, fiind identificate pe rolul instanțelor din raza curților de apel Bacău, Suceava, Brașov, București, Craiova, Iași, Târgu Mureș și Ploiești hotărâri definitive conținând ambele orientări jurisprudențiale.

Cele două orientări jurisprudențiale asupra problemei de drept în discuție au făcut obiectul dezbaterilor cu prilejul întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicate aspectelor de practică neunitară, desfășurată la București în perioada 31 octombrie-1 noiembrie 2024.

În acest context, opinia Institutului Național al Magistraturii a fost că măsura arestului la domiciliu poate fi luată, în această ipoteză, în conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru o durată de cel mult 30 de zile, fără ca din durata acesteia să se scadă perioada în care persoana vizată a fost arestată preventiv. IV. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

IV.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanță cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii.

IV.2. În ceea ce privește deciziile de speță, în urma examenului de jurisprudență efectuat la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate mai multe hotărâri care prezintă relevanță pentru problema de drept analizată, ale căror considerente conturează ambele orientări jurisprudențiale, respectiv: Încheierea nr. 668 din data de 10.10.2023, pronunțată în Dosarul nr. 6.508/1/2023, prin care, soluționând contestația formulată de inculpată, completul de judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control a dispus luarea față de inculpată a măsurii arestului la domiciliu pe o perioadă de 18 zile; Încheierea nr. 2/C din data de 13.03.2025, pronunțată în Dosarul nr. 522/1/2023, prin care, soluționând contestațiile formulate de inculpați, completul de judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control a dispus luarea față de persoanele vizate a măsurii arestului la domiciliu pe o perioadă de timp reprezentând restul rămas până la împlinirea duratei maxime de 30 de zile, calculat de la momentul luării măsurii arestării preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță; Încheierea nr. 152 din data de 21.02.2024, pronunțată în Dosarul nr. 961/2/2024, având ca obiect contestație împotriva măsurii arestării preventive. Prin această încheiere, instanța supremă a admis contestația formulată de inculpat împotriva încheierii de luare a măsurii arestării preventive și a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu, pe o durată de 30 de zile; Încheierea nr. 949/2024 din data de 23.12.2024, pronunțată în Dosarul nr. 7.758/2/2024, având ca obiect contestație împotriva măsurii arestării preventive. Prin această încheiere, instanța supremă a admis contestația formulată de inculpat împotriva încheierii de luare a măsurii arestării preventive, a desființat, în parte, încheierea atacată și a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu, pe o durată de 30 de zile, începând cu data pronunțării. V. Jurisprudența Curții Constituționale a României

În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Constituționale a României au fost identificate mai multe decizii relevante cu privire la problema de drept supusă analizei, respectiv: - Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 445/42/2014 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și s-a constatat că dispozițiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. În considerentele deciziei, instanța de contencios constituțional a reținut că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierii de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri privesc o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei; - Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de către judecătorul de drepturi și libertăți, din oficiu, în dosarele nr. 8.016/63/2014/a38 și nr. 8.016/63/2014/a39 ale Tribunalului Dolj - Secția penală și pentru cauze cu minori și s-a constatat că dispozițiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. În cuprinsul deciziei instanța de contencios constituțional a arătat că măsura arestului la domiciliu este similară arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât și sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identității cauzelor și condițiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse și al modului similar de dispunere și prelungire a lor. De asemenea, a mai reținut că art. 23 alin. (5) din Constituție face referire doar la durata maximă a arestării preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă cronologică, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată, prin dispozițiile Legii nr. 135/2010, la o dată ulterioară revizuirii Constituției și că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de liberate, în afara reținerii, era arestarea preventivă. În acest context, instanța de control constituțional a reținut că norma constituțională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. VI. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului au fost identificate mai multe hotărâri care, deși nu vizează strict problema de drept supusă analizei, prezintă relevanță asupra naturii arestului la domiciliu. Astfel, cu titlu de exemplu pot fi enumerate: - Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei (paragrafele 93 și 95), prin care instanța de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane; - Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 64, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia, pe durata arestului la domiciliu al reclamantului și a spitalizării sale, condițiile create erau mai bune decât cele din închisoare. Totuși, instanța europeană a reamintit că art. 5 din Convenție nu reglementează condițiile privării de libertate. De fapt, noțiunile de "grad" și "intensitate", ce figurează în jurisprudența organelor Convenției ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art. 5 din Convenție, vizează exclusiv nivelul restricțiilor legate de libertatea de deplasare, și nu diferența de confort sau regim intern în diferitele locații privative de libertate. VII. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul că durata măsurii arestului la domiciliu luate în urma admiterii contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță de luare a măsurii arestării preventive este de cel mult 30 de zile, conform art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, fără ca din durata acesteia să se scadă perioada în care persoana vizată a fost arestată preventiv.

În susținerea acestui punct de vedere s-a învederat că, deși există similitudini între măsura preventivă a arestului la domiciliu și măsura arestării preventive sub aspectul naturii privative de libertate, identității cauzelor și condițiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse, modului de dispunere și prelungire, cele două măsuri nu sunt identice. Măsura arestării preventive este o măsură preventivă privativă de libertate având un caracter excepțional și subsidiar față de celelalte măsuri preventive, inclusiv măsura arestului la domiciliu. Totodată, arestarea preventivă implică plasarea persoanei într-un spațiu de detenție, cu restricții severe asupra libertății acesteia, în timp ce arestul la domiciliu instituie obligația de a nu părăsi imobilul unde locuiește, cu eventuale restricții suplimentare, dar cu posibilitatea pentru inculpat de a i se permite de către judecătorul de drepturi și libertăți să se prezinte la locul de muncă, la cursul de învățământ, la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.

Astfel, măsura arestului la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate autonomă, care are o reglementare proprie în dispozițiile procesual penale, condiții de luare și executare specifice, durată reglementată în mod expres și un grad de severitate diferit față de cel al măsurii arestării preventive.

Pe cale de consecință, în pofida asemănărilor existente între cele două măsuri preventive privative de libertate, consacrate inclusiv prin jurisprudența obligatorie a instanței de contencios constituțional, procurorul general a apreciat că dispunerea măsurii arestului la domiciliu trebuie să se subsumeze condițiilor proprii prevăzute de lege pentru luarea acesteia, cu respectarea tuturor componentelor sale, inclusiv cea a duratei pentru care măsura în discuție poate fi luată față de inculpat în cursul procesului penal.

Raportat la dispozițiile art. 222 alin. (1), (2), (9) și (10) din Codul de procedură penală, rezultă că, spre deosebire de termenul maxim general de 180 de zile prevăzut de art. 222 alin. (10) cu referire la alin. (9) al aceluiași articol din Codul de procedură penală (care include atât arestul preventiv, cât și arestul la domiciliu), o astfel de dispoziție, a luării în considerare a duratei arestării preventive pentru calculul termenului maxim special de până la 30 de zile prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol, nu a fost prevăzută de legiuitor, neexistând astfel niciun temei legal pentru a se aprecia că se impune aplicarea prin analogie a dispoziției prevăzute de alin. (10), inclusiv în ceea ce privește durata acestui termen special.

Or, în lipsa unei prevederi legale care să instituie obligativitatea deducerii duratei măsurii arestării preventive din durata arestului la domiciliu, într-o astfel de situație, cea a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-a dispus luarea față de persoana vizată a măsurii arestării preventive, ținând cont și de principiul legalității procesului penal, prevăzut de art. 2 din Codul de procedură penală, dispunerea acestei din urmă măsuri ar trebui să se realizeze în raport cu propriul termen de cel mult 30 de zile, prevăzut de art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală. VIII. Opiniile specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Academia de Studii Economice din București - Facultatea de Drept a opinat în sensul că, în cazul admiterii contestației, judecătorii de drepturi și libertăți de la instanțele de control judiciar vor dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului de 30 de zile calculat de la momentul luării măsurii arestării preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță.

Universitatea din Oradea - Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, fiind îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum și cele de ordin formal de la art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

Asupra fondului problemei de drept a opinat în sensul că, în cazul admiterii contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, se poate dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pe o durată maximală de 30 de zile, care include durata arestului preventiv efectiv executată de către inculpat.

Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Științe Penale a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, fiind îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum și cele de ordin formal de la art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

Asupra fondului problemei de drept a opinat în sensul că durata măsurii arestului la domiciliu luate în urma admiterii contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță, privind luarea măsurii arestării preventive, este de cel mult 30 de zile, conform art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, fără ca din durata acesteia să se scadă perioada în care persoana vizată a fost arestată preventiv. IX. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a considerat că sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție îndeplinește condițiile de admisibilitate, iar pe fondul chestiunii de drept a opinat în sensul că, în cazul admiterii contestației, Completul de judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului substanțial de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului în temeiul dispoziției judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, conform cărora: " (1) Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. (2) Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. (3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești."

Sub aspectul condițiilor de admisibilitate, art. 472 din Codul de procedură penală prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere.

Verificând regularitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu textele de lege prezentate, care menționează procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, se constată că această primă cerință referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită.

De asemenea, analizând hotărârile judecătorești anexate cererii de recurs în interesul legii, care relevă existența unei practici neunitare, cristalizată în două orientări jurisprudențiale diferite cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită, se constată îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală.

Ca urmare, reținând îndeplinite în mod cumulativ condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum și pe cele de ordin formal de la art. 472 din Codul de procedură penală, se consideră că se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii. Referitor la problema de drept soluționată diferit de instanțe

Potrivit art. 23 alin. (5) din Constituție (introdus în anul 2003 în urma revizuirii Constituției și care reglementează libertatea individuală), în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.

Art. 23 alin. (5) din Constituție face referire la două termene care vizează măsura preventivă a arestării preventive: termenul de 30 de zile pentru care se poate dispune luarea sau prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală și termenul de 180 de zile reprezentând durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale.

Măsura arestului la domiciliu a fost reglementată prin dispozițiile Legii nr. 135/2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010), fiind introdusă în legislația procesual penală începând cu 1 februarie 2014, ulterior revizuirii Constituției. Astfel, în anul 2003 Codul de procedură penală prevedea doar două măsuri preventive privative de libertate, respectiv reținerea și arestarea preventivă.

Analizând dispozițiile art. 23 alin. (5) din Constituție, în Decizia nr. 740/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) Curtea Constituțională a arătat, în paragraful 27, că norma constituțională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. Această concluzie se impune, având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii și a substanței acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituțională, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, Curtea a constatat că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiași art. 23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art. 23 alin. (5).

În paragrafele 22-25 ale Deciziei nr. 740/2015, Curtea Constituțională a mai reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului (Hotărârea din 2 august 2001, pronunțată în Cauza Mancini împotriva Italiei, paragraful 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunțată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei, paragraful 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunțată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei, paragraful 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei, paragraful 238, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, paragrafele 93 și 95).

Curtea Constituțională a mai subliniat că, potrivit Recomandării nr. R (80) 11 a Comitetului de miniștri către statele membre privind detenția provizorie, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct. 13, potrivit căruia "durata detenției provizorii nu trebuie să depășească limitele care rezultă din obiectivele fixate de principiul 3, și detenția provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata sa ar fi disproporționată în raport cu pedeapsa susceptibilă a fi impusă în cazul condamnării", având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că "din motive umanitare și sociale este de dorit reducerea aplicării detenției provizorii la minimul compatibil cu interesele justiției".

Prin urmare, în vederea garantării dreptului la libertate individuală, din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că interpretarea potrivit căreia "legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii" trebuie să fie aplicată nu doar în cazul termenului de 180 de zile, ci și al celui de 30 de zile prevăzut de norma constituțională. Astfel, considerentele deciziei Curții Constituționale trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, în cazul ambelor termene prevăzute de art. 23 alin. (5) din Constituție.

În acest cadru, sesizat cu o propunere de luare a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță prin încheiere, putând dispune admiterea propunerii și luarea măsurii arestării preventive pe o durată de cel mult 30 de zile. Completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația formulată împotriva acestei încheieri poate menține soluția pronunțată în primă instanță, dar și, în urma reevaluării condițiilor de subsidiaritate și proporționalitate specifice măsurilor preventive, poate respinge propunerea de luare a măsurii arestării preventive și lua măsura arestului la domiciliu.

În această din urmă ipoteză Completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația, verificând legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe, trebuie să aibă în vedere limita constituțională de privare de libertate instituită de art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, cum judecătorul de drepturi și libertăți sesizat cu propunerea de arestare preventivă nu putea dispune luarea unei măsuri preventive privative de libertate pe o durată mai mare de 30 de zile, nici Completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația nu poate dispune o măsură preventivă privativă de libertate prin care privarea de libertate să depășească limita constituțională de 30 de zile, trebuind să aibă în vedere că, în ipoteza luării măsurii arestării preventive în primă instanță, dispoziția acesteia este executorie de la data pronunțării.

Dacă s-ar considera că în ipoteza menționată completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația ar putea dispune arestul la domiciliu pe o perioadă de 30 de zile, s-ar ajunge la situația în care inculpatul ar fi privat de libertate ab initio pe o perioadă mai mare decât maximul prevăzut de Constituție, în absența unei dispoziții de prelungire a privării de libertate în condițiile legii. Or, Curtea Constituțională a precizat explicit în paragraful 27 al Deciziei nr. 740/2015 că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiași art. 23.

Privarea de libertate, indiferent de modalitatea concretă, arestare preventivă sau arest la domiciliu, este parte integrantă a aceluiași regim de restrângere a libertății, astfel încât termenul maxim nu poate fi reinițiat la momentul soluționării contestației.

În consecință, în cazul admiterii contestației, Completul de judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului substanțial de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului în temeiul dispoziției judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 473 și 474 din Codul procedură penală,