Decizia nr. 3/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 2691/1/2024 — recurs în interesul legii

Pe rol se află Dosarul nr. 2.691/1/2024 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, vizând următoarea problemă de drept: "Legalitatea formulării propunerii cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, a depunerii propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) și, respectiv, art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod".

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 30 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința a fost prezidată de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Corina-Alina Corbu.

La ședința de judecată a participat doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca reprezentant al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, la ședința de judecată a participat domnul magistrat-asistent Costin Cristian Pușcă, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că nu sunt cereri de formulat ori chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie să susțină punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării și interpretării unitare ce face obiectul cauzei de față.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că sesizarea îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, iar cu privire la fondul sesizării a susținut că se consideră în termen propunerea formulată cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului și depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod.

În argumentarea punctului de vedere a arătat că problema care se pune nu ține de natura termenului și nici de calculul acestuia, întrucât există atât decizii ale Curții Constituționale (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015), cât și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 17 noiembrie 2017, și Decizia nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018) care au statuat că art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede, în mod expres, sancțiunea nulității absolute în cazul nerespectării termenului imperativ și decăderea procurorului din dreptul de a solicita prelungirea arestării preventive. A susținut în legătură cu chestiunea de drept invocată că privește necesitatea lămuririi sintagmei "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive", având în vedere modul diferit în care aceasta a fost interpretată de instanțele de judecată.

Procurorul a mai făcut precizarea că natura juridică a termenului este similară și în situațiile prevăzute de art. 207 alin. (1) și art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că din simpla interpretare gramaticală a dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă permisiunea de formulare a propunerii în ultima zi a termenului, întrucât sintagma "cu cel puțin 5 zile înainte" include în mod evident și această a 5-a zi, dat fiind că, din punctul de vedere al semnificației uzuale, sintagma "cel puțin . . ." semnifică o durată mai mare sau egală cu cea indicată.

Invocând modul în care au fost reglementate aceste dispoziții legale, a arătat că termenul este un termen minim, prin aceasta înțelegându-se că singura cerință impusă de legiuitor este de respectare de către procuror a numărului minim de zile stabilite.

Astfel, a considerat că legiuitorul a apreciat ca fiind necesare și suficiente pregătirii apărării 5 zile libere calendaristice, iar în cazul concret al prezentei probleme de drept, în care propunerea este formulată în ultima zi a termenului, a evidențiat că inculpatul beneficiază, în mod efectiv, de toate aceste 5 zile, întrucât ultima zi a termenului reprezintă întotdeauna următoarea zi lucrătoare, așa încât, real, sunt șapte zile.

În consecință, în condițiile în care pentru inculpații aflați sub puterea acestor măsuri preventive sunt disponibile în mod concret cele 5 zile stabilite de legiuitor în scopul pregătirii corespunzătoare a apărării, a considerat că este în termen propunerea formulată cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului și a depunerii propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) și, respectiv, art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod.

Președintele completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.388/III-5/2024, a sesizat, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: "Legalitatea formulării propunerii cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, a depunerii propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) și, respectiv, art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod". II. Dispoziții legale relevante în lămurirea problemei de drept Codul de procedură penală Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară Art. 207. - (1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului. (...) Durata arestului la domiciliu Art. 222. - (...) (4) Judecătorul de drepturi și libertăți este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoțită de dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (...) Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale Art. 235. - (1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, sub sancțiunea nulității absolute. (...) Consecințele nerespectării termenului Art. 268. - (1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen. (2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. (3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispozițiile privitoare la nulități. Calculul termenelor procedurale Art. 269. - (1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește. (...) (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează. III. Examenul jurisprudențial. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești

Autorul sesizării a reținut că problema de drept supusă examinării a apărut în cauzele în care sesizarea instanței cu rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a luat o măsură preventivă sau depunerea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive ori a arestului la domiciliu a avut loc în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) și, respectiv, art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a considerat că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este respectat atunci când procurorul a formulat, în ultima zi a acestuia, propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive ori a arestului la domiciliu sau a sesizat instanța cu rechizitoriul prin care a dispus trimiterea în judecată a inculpatului aflat sub imperiul unei măsuri preventive, cu argumentul că au fost asigurate inculpatului, în mod efectiv, cele 5 zile libere, calendaristice, necesare exercitării dreptului la apărare.

În cadrul acestei prime orientări jurisprudențiale s-a identificat și opinia în conformitate cu care ultima zi a termenului este ziua în care termenul se împlinește, iar aprecierea că această din urmă zi nu este în afara termenului de 5 zile, prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, ar reprezenta o interpretare eronată a dispozițiilor legale, din moment ce s-ar putea ajunge, față de dispozițiile art. 269 alin. (4) din Codul de procedură penală, ca termenul să fie de 8 sau 9 ori chiar 10 zile calendaristice, anterioare datei expirării măsurii preventive.

Aplicând asemenea raționamente, s-au pronunțat hotărâri definitive prin care s-a constatat neîntemeiată excepția tardivității și s-au examinat, pe fond, condițiile de prelungire a duratei măsurii arestării preventive ori a arestului la domiciliu, după caz, s-au verificat cerințele vizând menținerea măsurii preventive dispuse față de inculpatul trimis în judecată prin rechizitoriu.

Au fost anexate cererii de recurs în interesul legii mai multe hotărâri judecătorești definitive care exprimă, în mod expres, această orientare jurisprudențială, pronunțate de: Curtea de Apel București, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul București, Tribunalul Dolj, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Brașov, Tribunalul Iași, Tribunalul Argeș, Judecătoria Calafat, Judecătoria Zalău, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Sighișoara și Judecătoria Iași.

Totodată, au fost atașate hotărâri definitive din care rezultă, în mod implicit, că instanțele au considerat că termenul de cel puțin 5 zile de la expirarea măsurii preventive, prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost respectat, chiar dacă sesizarea procurorului s-a formulat în ultima zi a termenului, în condițiile în care excepția tardivității nu a fost invocată de părți și nici ridicată din oficiu (Curtea de Apel București, Judecătoria Târgu Jiu și Judecătoria Târgu Mureș).

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a reținut că propunerea procurorului de prelungire a duratei arestării preventive ori a arestului la domiciliu sau sesizarea instanței cu rechizitoriul în cauzele în care, față de inculpatul trimis în judecată, s-a dispus una dintre măsurile preventive nu respectă dispozițiile legale privind termenul prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă s-a formulat în ultima zi a termenului, cu motivarea că prin aceste texte legale legiuitorul a reglementat două termene: - un termen în care procurorul trebuie să formuleze propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu sau de menținere a măsurii preventive dispuse față de inculpatul trimis în judecată și - un termen rezervat exercitării dreptului la apărare al inculpatului față de care se solicită prelungirea/menținerea acestor măsuri preventive.

Astfel, s-a considerat că ultima zi a termenului este rezervată inculpatului pentru exercitarea dreptului la apărare, și nicidecum nu se află la dispoziția procurorului, care trebuie să formuleze sesizarea anterior acestei zile. S-a constatat că termenul pentru apărarea inculpatului este determinat, în mod expres, prin indicarea unui număr de 5 zile înainte de a expira durata măsurii preventive, iar termenul prevăzut pentru procuror se încheie anterior curgerii termenului inculpatului, astfel că procurorul trebuie să sesizeze instanța în afara termenului de apărare al inculpatului, căci, altfel, ceea ce poate fi făcut în ultima zi a oricărui termen, a fortiori, poate fi făcut și în prima zi a termenului respectiv.

Aplicând acest raționament, s-au pronunțat hotărâri definitive prin care judecătorul a constatat întemeiată excepția tardivității formulării în ultima zi a termenului a propunerii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu sau de menținere a măsurii preventive, dispuse față de inculpatul trimis în judecată prin rechizitoriu.

Orientarea jurisprudențială anterior expusă se regăsește în hotărâri definitive pronunțate de Curtea de Apel București, Curtea de Apel Iași, Tribunalul București, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Călărași, Tribunalul Prahova, Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinți, Tribunalul Bacău, Tribunalul Bihor, Judecătoria Buftea, Judecătoria Craiova și Judecătoria Răducăneni. IV. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, au fost identificate următoarele: - Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 17 noiembrie 2017, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală; - Decizia nr. 16 din 17.09.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 207 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, termenul cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive și nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum și imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia.

În jurisprudența instanței supreme a fost identificată Încheierea nr. 509 din data de 12 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 298/42/2017/a1.1 al Secției penale, prin care judecătorul de cameră preliminară a admis contestația inculpatului și a constatat încetată de drept măsura arestării preventive, constatând că în cauză nu au fost respectate prevederile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală din moment ce rechizitoriul și dosarul de urmărire penală nu au fost înaintate instanței cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, așa încât judecătorul de cameră preliminară nu a fost legal învestit cu propunerea de menținere a măsurii preventive luate față de inculpat. S-a arătat că termenul regresiv, minimal, de 5 zile are natura unui termen procedural imperativ, iar sancțiunea pentru nerespectarea sa este, conform art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen. V. Jurisprudența Curții Constituționale a României

Semnificativă pentru problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este Decizia Curții Constituționale nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată, constatându-se că dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Curtea a statuat că nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru depunerea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 24 relative la dreptul la apărare și garanțiilor statuate prin dispozițiile art. 20 din Constituția României raportat la art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la apărare și dreptul acuzatului de a dispune de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Pe de altă parte, instanța de contencios constituțional a reținut că încălcarea termenului conduce la eludarea exigențelor impuse de dispozițiile referitoare la înfăptuirea justiției, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. A constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. VI. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CtEDO)

Din jurisprudența instanței de la Strasbourg se desprind exigențe suplimentare de natură a asigura un conținut mai profund dreptului la apărare și pentru buna înfăptuire a actului de justiție: - Cauza Daud contra Portugaliei - CtEDO a reiterat că drepturile omului și libertățile fundamentale trebuie să fie concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii, astfel că, în situația în care apărătorul nu sesizează cu privire la lipsa condițiilor pentru a studia suficient de bine dosarul și pentru a pregăti apărarea, instanța trebuie să manifeste inițiativă și să amâne dezbaterile, preocuparea instanței pentru realizarea unei apărări eficiente și efective fiind o obligație importantă impusă judecătorilor (Hotărârea din 21 aprilie 1998); - Cauza Bonzi contra Elveției - CtEDO a arătat că art. 6 paragraful (3) lit. b) din Convenție (orice acuzat are, în special, dreptul să dispună de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale) protejează acuzatul împotriva unui proces pripit, fiind necesar ca acesta să aibă timpul adecvat și posibilitatea pentru pregătirea apărării sale (Hotărârea din 12 iulie 1978); - Cauza Gregaceviæ contra Croației - CtEDO a reiterat că art. 6 paragraful (3) lit. b) din Convenție garantează acuzatului timpul adecvat și facilități pentru pregătirea apărării sale, urmând a se ține seama în special de natura procesului, complexitatea cauzei și stadiul procedurii (Hotărârea din 10 octombrie 2012); - Cauza Sakhnovski contra Rusiei - CtEDO a arătat că, în anumite circumstanțe, instanța poate fi obligată să amâne procesul din oficiu, astfel încât să ofere apărării suficient timp pentru pregătirea apărării (MC - Hotărârea din data de 2 noiembrie 2010); - Cauza Makhfi contra Franței - CtEDO a constatat încălcarea principiului egalității armelor, precum și a dreptului la apărare al reclamantului prin susținerea pledoariei de către avocatul apărării la ora 5 dimineața, după o ședință de judecată de peste 15 ore. S-a arătat că oboseala îi poate plasa pe acuzați într-o stare de rezistență fizică și psihică scăzută în momentul în care se află într-o dezbatere foarte importantă pentru aceștia, față de gravitatea infracțiunilor care li se impută. În acest context este determinant ca nu numai acuzații, dar și avocații lor să poată urmări dezbaterile, să răspundă la întrebări sau să pledeze fără a fi într-o stare de oboseală excesivă. De asemenea, este crucial ca și judecătorul să aibă o deplină capacitate de concentrare și atenție, pentru a urmări dezbaterile și a se putea pronunța în deplină cunoștință de cauză (Hotărârea din 19 octombrie 2004). VII. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Formulând recursul în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de recurs în interesul legii, raportat la dispozițiile art. 471 din Codul de procedură penală, deoarece sesizarea aparține unuia dintre titularii cererii de recurs în interesul legii, prevăzuți de dispozițiile legale, instanțele au apreciat diferit în legătură cu chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări - hotărârile anexate fiind elocvente în acest sens, iar instanța supremă nu a mai analizat anterior problema de drept supusă dezbaterii pentru unificarea practicii.

Pe fondul problemei de drept, titularul sesizării a apreciat că soluția legală în materie este reflectată de prima orientare jurisprudențială, respectiv că se consideră în termen propunerea formulată cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului și depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod.

S-a susținut că problema de drept nu vizează natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală și nici modalitatea de calcul al acestuia, ci necesitatea lămuririi sintagmei cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, având în vedere modul diferit în care aceasta a fost interpretată de instanțele de judecată.

Astfel, s-a arătat că termenul, prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost stabilit de legiuitor în scopul asigurării respectării dreptului fundamental la apărare al inculpatului aflat sub puterea unei măsuri preventive și a eliminării arbitrarului cu privire la dispunerea prelungirii sau menținerii acesteia, aspect ce rezultă din cuprinsul Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curții Constituționale și Deciziei nr. 16 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În aceste condiții, s-a considerat că se impune a se analiza dacă formularea unei propuneri cu privire la măsurile preventive în ultima sa zi [calcul efectuat conform prevederilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală], este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului cu privire la care s-a dispus o măsură preventivă, astfel încât să fie incidente normele procesual penale prevăzute de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecința decăderii procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire sau de a formula solicitarea de menținere a măsurii arestării preventive și constatarea nulității absolute a actului făcut peste termen.

Prin recursul în interesul legii formulat s-a apreciat că prezenta problemă de drept a apărut ca urmare a existenței, atât în practică, cât și în doctrina de specialitate, a unei confuzii, întrucât s-a considerat că art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc un termen de 5 zile, când, în realitate, termenul prevăzut de legiuitor este cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar din simpla interpretare gramaticală a dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă permisiunea expresă de formulare a propunerii în ultima zi a termenului, întrucât sintagma cu cel puțin 5 zile înainte include în mod evident și această a 5-a zi, dat fiind faptul că, din punctul de vedere al semnificației uzuale, sintagma "cel puțin. . ." semnifică o durată, cantitate etc. mai mare sau egală cu cea indicată.

S-a arătat că această interpretare a fost indicată de Curtea Constituțională, în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, în cuprinsul căreia s-a reținut nelegalitatea depunerii propunerii de prelungire a arestării preventive la instanță cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

Din modul de reglementare s-a constatat că termenul nu este unul strict determinat (cum se întâmplă, de exemplu, în cazul termenului de declarare a apelului), ci este un termen minim, prin aceasta înțelegându-se că singura cerință impusă de legiuitor este de respectare de către procuror a numărului minim de zile stabilite.

Prin urmare, s-a învederat că legiuitorul a apreciat ca fiind necesare și suficiente pregătirii apărării 5 zile libere calendaristice, așa încât, în cazul concret în care propunerea este formulată în ultima zi a termenului, inculpatul beneficiază în mod efectiv de toate aceste 5 zile și nu se poate susține că există o vătămare a drepturilor sale procesuale.

S-a menționat că, în cazul opiniei contrare, se ajunge la prelungirea artificială a termenului regresiv cu încă o zi, în concret fiind lăsate libere minimum 6 zile (nu 5 cât reprezintă termenul), fapt care contravine în mod evident voinței legiuitorului.

În susținerea soluției propuse pentru dezlegarea chestiunii de drept, s-a precizat că termenul care face obiectul prezentei probleme de drept nu poate avea caracter de termen prohibitiv, așa cum rezultă implicit din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curții Constituționale și deciziile nr. 20 din 16 octombrie 2017 și nr. 16 din 17 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu caracter obligatoriu (în care se menționează expres că acesta este un termen procedural peremptoriu, minim și de regresiune), rațiunea sa fiind nu de limitare a drepturilor procesuale ale procurorului, ci de acordare a unui drept inculpatului, în scopul creării condițiilor necesare asigurării unei apărări efective pentru acesta.

Referitor la restricția impusă procurorului, s-a apreciat că nu este de sine stătătoare, ci reprezintă consecința firească a acordării dreptului la apărare al inculpatului, iar, în aceste condiții, nu poate depăși ca timp însuși dreptul principal din care derivă; o restricție corelativă unui drept nu poate depăși ca durată sau întindere însuși dreptul principal care a impus luarea acesteia.

În continuare, s-a apreciat eronată opinia conform căreia legiuitorul a reglementat două termene, și anume un termen rezervat exercitării dreptului la apărare al inculpatului și un termen în care procurorul trebuie să formuleze propunerea de prelungire/menținere a măsurii preventive, afirmându-se că orice termen stabilit de legiuitor are la bază existența unui drept procesual, iar în cazul de față singurul drept protejat este cel la apărare al inculpatului, or, pentru același drept nu pot fi stabilite două termene distincte.

S-a specificat că deciziile cu caracter obligatoriu anterior menționate se referă strict la un singur termen, cel regresiv, impus de necesitatea asigurării condițiilor pentru pregătirea unei apărări efective.

Chiar dacă s-ar accepta existența celor două termene distincte, s-a precizat că este de necontestat că singura situație în care pot exista o vătămare și, implicit, o nulitate absolută este în cazul încălcării dreptului la apărare al inculpatului.

În concluzie, s-a considerat că, în cazul formulării propunerii cu privire la măsurile preventive, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) sau art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod, nu există în materialitatea sa vătămarea procesuală la care se face referire în deciziile mai sus menționate pronunțate de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care, pentru inculpații aflați sub puterea acelor măsuri preventive, sunt disponibile, în mod concret, cele 5 zile stabilite de legiuitor în scopul pregătirii corespunzătoare a apărării. VIII. Opiniile exprimate de specialiști

În conformitate cu dispozițiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise opinii ale specialiștilor în drept penal, în legătură cu chestiunea de drept care formează obiectul recursului în interesul legii.

Prin punctul de vedere exprimat, specialiștii din cadrul Facultății de Drept de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu au considerat în termen propunerea formulată cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului și a propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod.

În acest sens s-a arătat că dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd, în mod expres, sancțiunea nulității absolute în cazul nerespectării termenului de către procuror la formularea propunerii de prelungire a măsurii arestului preventiv în faza de urmărire penală, condiții în care dobândește natura unui termen peremptoriu, calificare dată și prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curții Constituționale, prin care a fost sancționată depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii.

Pe de altă parte, s-a subliniat că termenul este unul de regresiune și imperativ sub aspectul duratei sale minime, iar modul său de calcul, pe zile libere, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017, este în măsură să asigure exercitarea efectivă a dreptului la apărare, câtă vreme prin decizia menționată Curtea Constituțională a sancționat depunerea propunerii de prelungire a arestului preventiv cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii.

În mod similar, termenul de cel puțin 5 zile reglementat de dispozițiile art. 207 alin. (1) și art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală a fost apreciat ca având aceeași natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, dată fiind identitatea de reglementare, context în care s-a făcut trimitere la Decizia nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Facultatea de Drept - Departamentul de Drept Public - Centrul de Cercetări în Științe Penale din cadrul Universității de Vest din Timișoara, prin punctul de vedere transmis, a considerat recursul în interesul legii admisibil în raport cu dispozițiile art. 471 și 472 din Codul de procedură penală și a opinat, pe fond, în sensul că nu se consideră formulată în termen propunerea cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului împreună cu dosarul cauzei sau depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive ori a arestului la domiciliu în ultima zi a termenului, prevăzut de art. 207 alin. (1) și, respectiv, art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod.

În conturarea acestui punct de vedere s-a precizat, în esență, că termenul de 5 zile a fost reglementat de legiuitor în scopul asigurării dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus unei măsuri privative de libertate și al eliminării arbitrarului cât privește dispunerea prelungirii arestului la domiciliu sau a arestului preventiv ori menținerea oricărei măsuri preventive [art. 222 alin. (4), art. 235 alin. (1), respectiv art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală], astfel cum rezultă atât din considerentele Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 pronunțate de Curtea Constituțională, cât și din cele cuprinse în Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017 și Decizia nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Procedând la analiza modului de calcul al termenelor procedurale, reglementat de dispozițiile art. 269 din Codul de procedură penală, s-a evidențiat faptul că, de regulă, acesta conduce la suplimentarea unui termen calendaristic, pe zile, cu două unități de timp, iar prin aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (4) din Codul de procedură penală termenele procedurale se pot augmenta cu mai multe unități de timp (prorogare legală), fiind necesar a distinge între ziua în care se împlinește termenul procedural și ultima zi a termenului.

S-a arătat că legea procesuală nu face nicio distincție între termenele de regresiune și cele de succesiune din perspectiva modului de calcul, iar termenul minim nu impune o analiză diferită a naturii și modului de calcul al termenelor regresive, prorogarea operând atât în succesiune, cât și în regresiune.

Acceptarea ca judecătorul să fie legal sesizat în ultima zi a termenului, ceea ce implică nerespectarea acestuia, echivalează cu posibilitatea de a formula sesizări în orice altă zi în care termenul curge, întrucât nu pot fi identificate deosebiri între ultima zi a termenului și orice altă zi a sa.

În consecință, s-a arătat că ultima zi a termenului nu este la dispoziția Ministerului Public pentru a formula propunerea, ci reprezintă prima zi în care inculpatul își poate exercita dreptul la apărare, așa încât sesizarea trebuie formulată înainte de ultima zi a termenului, iar nu în ultima zi a sa, care este cuprinsă în termen. IX. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil, apreciind ca fiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 471 și 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării și la existența unei chestiuni de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, fiind depuse hotărâri definitive ce denotă existența unei jurisprudențe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii.

Judecătorul-raportor a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale ce vizează problema de drept ce formează obiectul sesizării, nu se consideră în termen sesizarea cu rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă sau cu propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, formulată în ultima zi a termenului, calculat potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală. X. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, examinând sesizarea având ca obiect recursul în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: X.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: (1) Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. (2) Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. (3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești.

Sub aspectul condițiilor de admisibilitate, art. 472 din Codul de procedură penală prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

Verificând regularitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu textele de lege menționate, care enumeră, în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că această primă cerință referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită.

Totodată, se constată existența unei interpretări diferite date de instanțele judecătorești în ceea ce privește termenul reglementat de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din același cod. Analiza hotărârilor judecătorești anexate cererii de recurs în interesul legii relevă existența unei practici neunitare, cristalizată în două orientări jurisprudențiale diferite cu privire la problema de drept a cărei interpretare se solicită.

Constatând îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 și 472 din Codul de procedură penală, se consideră că se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii. X.2. Analiza pe fond a problemei de drept

Respectarea principiului legalității procesului penal, enunțat de art. 2 din Codul de procedură penală și consfințit prin dispozițiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, este o cerință obiectivă care se impune a fi îndeplinită pe tot parcursul procesului penal, care se desfășoară în conformitate cu dispozițiile prevăzute de lege.

Printre condițiile cerute de lege pentru ca un act, o activitate sau măsură procesuală să fie îndeplinită ori un drept procesual să fie exercitat, în mod valabil, se numără și condiția privitoare la respectarea timpului în care trebuie sau pot fi realizate; termenele stabilite prin lege fiind distincte de termenele judiciare care, în principiu, rămân la latitudinea organului judiciar.

Prin instituția termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiție.

Reglementând verificarea legalității și temeiniciei măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, la sesizarea instanței prin rechizitoriul prin care procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, prin dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală se prevede că rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

Același termen legal se regăsește în art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală care statuează asupra prelungirii duratei măsurii arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale, în sensul că procurorul înaintează propunerea motivată judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

Deopotrivă, în dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se regăsește termenul de cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, pentru depunerea la judecătorul de drepturi și libertăți de către procuror, în faza de urmărire penală, a propunerii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive, împreună cu dosarul cauzei.

Pentru dezlegarea în drept, solicitată pe calea prezentului recurs în interesul legii, în sensul lămuririi sintagmei cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive - astfel cum este prevăzută în textele legale de mai sus, interesând dacă este în termen sesizarea procurorului în ultima zi a acestuia, calculat conform art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală, se consideră că nu poate fi disociată rațiunea reglementării termenului de atributele acestuia întrucât se află în interdependență, fiind exclusă o optică unilaterală de interpretare a sintagmei de mai sus. Caracteristicile cumulate ale termenului de referință (ce vor fi dezvoltate în cele ce succedă) constituie premisa atingerii scopului pentru care a fost instituit, iar importanța materiei în care funcționează termenul (măsurile preventive) determină trăsături ale termenului (procedural imperativ).

Termenul de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, a primit prin Decizia Curții Constituționale nr. 336/2015 interpretarea compatibilă cu Legea fundamentală și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind statuat că rațiunea lui este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și de a elimina arbitrariul cât privește dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate (paragraful 48).

Astfel, instanța de contencios constituțional a evidențiat că depunerea propunerii de prelungire cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive încalcă prevederile art. 24 din Constituție și art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât drepturile garantate de Convenție trebuie să fie concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii. A fost evocată jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului ce conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare și obligațiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, condiții în care instanța de judecată are obligația să înlăture orice manifestare de superficialitate și formalism în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, acordând persoanei acuzate timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea.

Deopotrivă, Curtea Constituțională a reținut că, în situația în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanță cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea ședinței și pentru soluționarea propunerii în raport cu dispozițiile referitoare la înfăptuirea justiției, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală, astfel că o altă valență a scopului termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este reprezentată de necesitatea înlăturării arbitrarului în adoptarea soluției, prin acordarea judecătorului a unui interval de timp suficient pentru a lua cunoștință de dosarul cauzei, a putea delibera și dispune în cunoștință de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate.

În acest context, Curtea Constituțională a reținut, în cuprinsul Deciziei nr. 336/2015, că termenul procedural de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, nu este un termen de recomandare, ci are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea lui este de natură să cauzeze o vătămare procesuală concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și atrage incidența normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen (paragrafele 26, 48, 49).

Prin Decizia nr. 20/2017 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că termenul de 5 zile, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, este un termen procedural, minim, de regresiune și se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală, respectiv în calculul termenului nu se socotește ziua în care începe să curgă termenul și nici ziua în care se împlinește, iar în situația în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare anterioare. Decizia a dat dezlegare unei chestiuni de drept care generase practică neunitară, unele instanțe considerând că termenul este substanțial și se calculează în conformitate cu art. 271 din același cod, și anume pe zile pline (sistem de calcul în care ziua de la care începe să curgă și ziua în care expiră termenul intră în durata acestuia).

Dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, au făcut obiectul controlului de constituționalitate (Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 - publicată în M