Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2025

Pe rol se află soluţionarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.127/1/2024, prin care s-a solicitat să se statueze dacă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 174 şi ale art. 154 alin. (2) din Codul penal, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalităţi normative ale elementului material, se înţelege data comiterii primei modalităţi normative sau data comiterii ultimei modalităţi normative/ultimului act de executare al ultimei modalităţi.

Completul competent să judece recursul în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu modificările şi completările ulterioare. 3. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare, Serviciul judiciar penal.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Florin Nicuşor Mihalache, desemnat conform art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu modificările şi completările ulterioare.

După prezentarea referatului cauzei, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a învederat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 174 şi ale art. 154 alin. (2) din Codul penal, în ceea ce priveşte data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care activitatea infracţională are o desfăşurare în timp, fiind realizate, la date diferite, mai multe modalităţi normative ale elementului material.

De asemenea, a învederat că în cuprinsul sesizării au fost prezentate cele două orientări conturate în practica instanţelor judecătoreşti, fiind ataşate hotărâri judecătoreşti prin care problema de drept a primit dezlegări diferite, context în care a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile legale.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a învederat că punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 174 şi a art. 154 alin. (2) din Codul penal, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalităţi normative ale elementului material, se înţelege data comiterii ultimei modalităţi normative/ultimului act de executare al ultimei modalităţi.

În susţinerea acestui punct de vedere a învederat că, în cazul infracţiunilor de corupţie realizate prin mai multe modalităţi normative, finalizarea conduitei infracţionale nu poate avea decât sensul finalizării de către autor a tuturor acţiunilor realizate care îşi găsesc corespondent în elementul material. Modalităţile alternative ale acestor infracţiuni reprezintă trepte succesive, forme distincte, dar legate între ele, în realizarea aceluiaşi scop.

Infracţiunile de corupţie incriminează conduite infracţionale ce corespund fazelor unei infracţiuni, respectiv faza actelor preparatorii, faza punerii în executare a hotărârii infracţionale şi faza executării, într-un proces execuţional unic, conceput astfel de la bun început, şi nu reprezintă o simplă reiterare a acţiunii în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Datorită legăturii naturale care le uneşte, săvârşirea, chiar la intervale de timp diferite, a două sau mai multor modalităţi din conţinuturile alternative ale infracţiunilor de corupţie, dă naştere unei unităţi naturale de infracţiune. Această legătură naturală este explicată prin aceea că unele dintre modalităţile alternative prevăzute în conţinutul infracţiunii reprezintă în realitate formele imperfecte (acte pregătitoare sau tentativă) ale infracţiunii fapt consumat, forme pe care legiuitorul a înţeles să le sancţioneze, datorită gravităţii acestor fapte, ca fiind acte de executare.

Prin includerea actelor pregătitoare în sfera faptului consumat legiuitorul a urmărit extinderea paletei de conduite infracţionale, în considerarea caracterului deosebit de grav al infracţiunilor de corupţie, nicidecum o restrângere a conduitelor cu relevanţă penală în cazul infracţiunilor de corupţie.

Semnificaţia juridică a momentului consumării infracţiunilor de corupţie de la realizarea primei modalităţi normative este aceea că orice activitate ulterioară acestui moment, ca de exemplu refuzul primirii folosului necuvenit sau restituirea acestuia, nu are nicio influenţă cu privire la existenţa infracţiunii, indiferent dacă nu se intervine pe lângă funcţionar.

Prelungirea în timp a actelor de executare specifice elementului material al acestor infracţiuni dincolo de momentul consumării presupune existenţa şi a unui moment al finalizării activităţii infracţionale, similar momentului epuizării, incident în cazul infracţiunilor continue sau continuate.

De acest ultim moment se leagă multiple alte instituţii de drept, respectiv instituţia graţierii, concursul de legi penale în timp, participaţia penală, incidenţa regimului aplicabil faptelor comise de minori, locul săvârşirii faptei, dar şi data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Prescripţia răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale, iar calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data comiterii infracţiunii, adică de la data la care a luat sfârşit activitatea infracţională.

O interpretare contrară, în situaţia în care pentru prima modalitate alternativă a infracţiunii a intervenit prescripţia răspunderii penale, ar conduce, pe de o parte, la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a autorului infracţiunii pentru modalităţile alternative ale infracţiunii săvârşite ulterior, iar, pe de altă parte, la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a eventualilor complici la modalităţile alternative ale infracţiunii săvârşite ulterior.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se, dosarul în pronunţare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.236/372/III-5/2023, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, vizând următoarea problemă de drept: „în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 174 şi a art. 154 alin. (2) din Codul penal, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalităţi normative ale elementului material, se înţelege data comiterii primei modalităţi normative sau data comiterii ultimei modalităţi normative/ultimului act de executare al ultimei modalităţi”. II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept

Codul penal Art. 174. – Săvârşirea unei infracţiuni Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice. Art. 154. – Termenele de prescripţie a răspunderii penale (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. (2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act. (3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. (4) În cazul infracţiunilor de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile şi al infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, altele decât cele prevăzute la art. 153 alin. (2) lit. c), precum şi al infracţiunii de pornografie infantilă, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului. Art. 289. – Luarea de mită (1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Art. 290. – Darea de mită (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita. (3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. (4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul prevăzut în alin. (3). (5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Art. 291. – Traficul de influenţă (1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Art. 292. – Cumpărarea de influenţă (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunţul prevăzut în alin. (2). (4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. III. Examenul jurisprudenţei naţionale

Examenul jurisprudenţei actuale în materie a evidenţiat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 174 şi ale art. 154 alin. (2) din Codul penal, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care activitatea infracţională are o desfăşurare în timp prin aceea că sunt realizate, la date diferite, mai multe modalităţi normative ale elementului material.

Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe, interpretând dispoziţiile art. 174 şi ale art. 154 alin. (2) din Codul penal, au considerat că data săvârşirii infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, comise prin realizarea la date diferite a mai multor modalităţi alternative ale elementului material şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, este data realizării primei modalităţi alternative.

Argumentul care stă la baza acestei orientări este că data de la care se consideră săvârşită o infracţiune este data de la care fapta dobândeşte relevanţă penală, respectiv momentul consumării.

Infracţiunile prevăzute de art. 289-292 din Codul penal sunt infracţiuni cu consumare anticipată, instantanee şi de pericol abstract.

În acest caz, momentul consumării este cel în care infracţiunea s-a produs în configuraţia sa tipică, respectiv momentul în care s-a produs starea de pericol abstract cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma sa tip, şi anume momentul realizării primei modalităţi alternative.

Jurisprudenţa identificată priveşte o primă categorie de hotărâri în care se invocă explicit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, instanţele analizând data săvârşirii infracţiunilor de corupţie din această perspectivă (anexa nr. 1) şi o a doua categorie de hotărâri în care este analizată data săvârşirii acestor infracţiuni din perspectiva altor instituţii de drept decât prescripţia răspunderii penale, de exemplu: încadrarea juridică sau concursul de legi în timp (anexa nr. 2).

Ceea ce este comun ambelor categorii de hotărâri este, în esenţă, faptul că instanţele au considerat că realizarea, după momentul consumării infracţiunii, a altor conduite ce reprezintă acţiuni specifice unor modalităţi alternative ale elementului material nu are nicio relevanţă penală.

În cadrul acestei orientări, într-o abordare, se consideră că infracţiunea comisă prin realizarea la date diferite a mai multor modalităţi alternative ale elementului material este o infracţiune specifică unităţii naturale colective, care reuneşte toate modalităţile alternative efectiv comise.

Întrucât infracţiunea s-a consumat în momentul realizării primei modalităţi alternative, continuarea activităţii infracţionale prin realizarea unei alte modalităţi alternative (deşi reţinută ca parte a unităţii naturale colective) nu are nicio influenţă nici asupra existenţei infracţiunii şi nici cu privire la calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Într-o altă abordare, se consideră că infracţiunea este una simplă, realizată printr-o singură conduită, o singură acţiune, specifică primei modalităţi alternative a elementului material comise, nu o unitate naturală colectivă. Astfel, actele materiale ulterioare momentului realizării primei modalităţi a elementului material (de exemplu, primirea mitei la o dată ulterioară datei pretinderii în cazul infracţiunii de luare de mită) reprezintă o simplă punere în executare a convenţiei dintre inculpaţi, fără a fi privită ca o altă modalitate normativă a elementului material şi fără a avea relevanţă penală.

Această primă orientare jurisprudenţială se regăseşte în hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de curţile de apel Bucureşti, Craiova şi Suceava (anexa nr. 1 şi anexa nr. 2).

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele, în interpretarea dispoziţiilor art. 174 şi ale art. 154 alin. (2) din Codul penal, au considerat că data săvârşirii infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal este data realizării ultimei modalităţi alternative sau, respectiv, data realizării ultimului act de executare din mai multe, care, reunite, caracterizează o singură modalitate alternativă (de exemplu, data primirii mitei după ce iniţial fusese acceptată promisiunea sau data primirii ultimei tranşe din suma de bani ce reprezintă mita), aceasta fiind şi data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale. 34. Şi în cazul acestei orientări, jurisprudenţa identificată priveşte o primă categorie de hotărâri în care se invocă explicit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, instanţele analizând data săvârşirii infracţiunilor de corupţie din această perspectivă (anexa nr. 3), şi o a doua categorie de hotărâri în care este analizată data săvârşirii acestor infracţiuni din perspectiva altor instituţii de drept decât prescripţia răspunderii penale, de exemplu: încadrarea juridică sau concursul de legi în timp (anexa nr. 4).

Ceea ce este comun ambelor categorii de hotărâri este că instanţele au considerat că acele conduite, realizate ulterior momentului consumării infracţiunii, prezintă relevanţă penală, sunt valorificate în cadrul unităţii de infracţiune, fie că este o unitate naturală de infracţiune, fie că este o unitate legală de infracţiune sub forma infracţiunii continuate, şi reprezintă data săvârşirii infracţiunii şi momentul de debut al termenului prescripţiei răspunderii penale.

În cadrul acestei orientări, într-o primă abordare, s-a reţinut că o astfel de infracţiune ce presupune comiterea la intervale de timp a mai multor modalităţi alternative ale elementului material, între care există o legătură obiectivă şi subiectivă şi care reprezintă etape diferite de realizare a unei activităţi ilicite unice, este comisă sub forma unităţii naturale colective de infracţiune.

Constituind o formă a unităţii naturale de infracţiune, dar care are o desfăşurare în timp, infracţiunea are un moment al consumării, marcat de realizarea primei modalităţi alternative, şi un moment al epuizării, reprezentat de ultima modalitate alternativă sau ultimul act de executare al unei pluralităţi de astfel de acte, care alcătuiesc împreună ultima modalitate alternativă, ce reprezintă, totodată, şi data săvârşirii infracţiunii unice.

Negarea acestei caracteristici a unităţii naturale colective de a avea o desfăşurare în timp ar însemna ca atunci când activitatea ilicită cunoaşte o succesiune de acte subsumate unei infracţiuni unice, de natură a agrava răspunderea penală, contribuţiile ulterioare actului iniţial să fie plasate în afara sferei de aplicare a legii penale şi, prin aceasta, să devină lipsite de consecinţe juridice, în pofida indisolubilei lor legături cu activitatea originară ce a marcat momentul consumativ al infracţiunii.

Într-o a doua abordare s-a reţinut că o astfel de infracţiune este comisă în formă continuată, fiind, astfel, o formă a unităţii legale de infracţiune cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Codul penal, care prevăd că data săvârşirii infracţiunii continuate este data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte în hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de curţile de apel Bacău, Bucureşti, Craiova şi Cluj (anexa nr. 3 şi anexa nr. 4). IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie IV.1.

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, au fost identificate: – Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, în care s-a precizat, în esenţă, că, pentru stabilirea datei săvârşirii faptei, ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie, este valabil acelaşi reper, atât în cazul infracţiunilor continue şi continuate, cât şi în cazul infracţiunilor ce se comit instantaneu, de regulă printr-un singur act de executare, şi anume „data executării acţiunii ce constituie latura lor obiectivă, termenul de prescripţie urmând a se socoti de la această dată”; – Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 2 mai 2019, prin care s-a stabilit că prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit; – Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că: Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor. În considerentele acestei decizii s-a reţinut că acţiunile ce reprezintă verbum regens al infracţiunii de spălare a banilor reprezintă modalităţi normative alternative ale elementului material, astfel că realizarea oricărei modalităţi va conduce la consumarea infracţiunii. De asemenea, s-a mai reţinut că, dacă infracţiunea de spălare de bani s-a produs prin realizarea mai multor modalităţi ale elementului material, aparţinând unor variante distincte, acest aspect va fi valorificat în încadrarea juridică, prin reţinerea tuturor acestor variante. Ca atare, realizarea mai multor acţiuni ce reprezintă elementul material al infracţiunii de spălare de bani, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, nu afectează unitatea infracţională. IV.2.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate o serie de hotărâri care prezintă relevanţă pentru problema de drept analizată, ale căror considerente conturează mai multe orientări jurisprudenţiale, respectiv: – Decizia penală nr. 604 din 8 decembrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători, în considerentele căreia s-a reţinut că purtarea unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună, urmate de primirea unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic de influenţă, caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de infracţiune; această unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca acestea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acţiune în vederea aceluiaşi rezultat; – Decizia penală nr. 1.894 din 18 martie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut că, ori de câte ori între activităţile incriminate, ca modalităţi distincte de săvârşire a aceleiaşi infracţiuni, există o legătură naturală, în sensul că săvârşirea uneia este urmarea firească a celeilalte, fiecare în parte reprezentând trepte deosebite de înfăptuire a aceleiaşi finalităţi, comiterea succesivă a acelor activităţi realizează o unitate naturală de infracţiune, în cadrul căreia activităţile subsecvente fac corp comun cu cele care le precedă. Or, este evident că pe parcursul săvârşirii luării de mită, pretinderea de bani sau alte foloase, precum şi acceptarea sau nerespingerea promisiunii unor foloase nu reprezintă decât momente intermediare, ce îşi găsesc împlinirea şi raţiunea de a fi în acţiunea finală (de primire a unor sume de bani sau foloase) care constituie ultima modalitate alternativă de săvârşire a infracţiunii; – Decizia penală nr. 1.758 din 4 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut că „infracţiunea de trafic de influenţă s-a realizat, prin una din modalităţile sale alternative, în momentul pretinderii folosului; acţiunile ulterioare, constând în primirea eşalonată a folosului, deşi multiple, constituie, împreună cu acţiunea de pretindere, care le precedă, o unitate infracţională naturală, ceea ce înseamnă că existenţa şi pluralitatea lor sunt nerelevante pentru ca fapta să fie o infracţiune continuată aşa cum susţine parchetul”; – Decizia penală nr. 152/RC din 9 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut că, deşi infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului A. s-a consumat la data actului iniţial, de pretindere a unui procent de 10% din valoarea contractului ce urma a fi încheiat (dată la care s-a realizat elementul material al luării de mită în modalitatea normativă a „pretinderii”), actele subsecvente, reţinute definitiv prin decizia recurată şi concretizate în primirea, în mai multe rânduri, a unei părţi a folosului necuvenit pretins, se circumscriu în mod natural laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni. Aceste acte ulterioare se află în strânsă legătură, obiectiv şi subiectiv, cu acţiunea iniţială de pretindere, săvârşirea ultimului act de primire având, juridic, semnificaţia epuizării infracţiunii, moment distinct şi ulterior celui al consumării sale. În acest sens se impune observaţia că, în cazul infracţiunilor al căror element material cunoaşte variante normative alternative, săvârşirea uneia dintre acestea marchează consumarea infracţiunii, ceea ce nu înseamnă însă că săvârşirea faptei şi în alte modalităţi regăsite în norma de incriminare ar fi complet lipsită de relevanţă penală. Comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material al luării de mită obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă şi subiectivă, etape diferite de realizare a unei activităţi ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracţiune. Unitatea naturală colectivă de infracţiune presupune, aşadar, o anumită desfăşurare în timp, cunoscând un moment al consumării infracţiunii – cel al săvârşirii primei modalităţi alternative a elementului material şi un moment distinct al epuizării – echivalent datei săvârşirii ultimei variante normative; – Decizia penală nr. 114/A din 13 aprilie 2021 şi Decizia penală nr. 90 din 1 martie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al epuizării infracţiunii, respectiv momentul săvârşirii ultimei modalităţi normative (primirea banilor); – Decizia penală nr. 178/A din 28 septembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut că momentul consumării infracţiunii este momentul în care infracţiunea s-a produs în configuraţia sa tipică, respectiv la momentul în care fapta săvârşită a produs starea de pericol abstract cerută de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip. În cazul infracţiunii de luare de mită săvârşite în modalitatea pretinderii, urmată după trecerea unui interval de timp de primirea folosului necuvenit pretins, starea de pericol abstract s-a produs încă din momentul pretinderii folosului necuvenit, astfel că infracţiunea în forma sa tip s-a consumat în acest moment, iar continuarea activităţii infracţionale desfăşurate cu aceeaşi ocazie, prin săvârşirea acţiunii de primire a folosului necuvenit pretins, acţiune aflată în strânsă legătură cu acţiunea de pretindere şi având acelaşi scop, nu are nicio influenţă asupra existenţei infracţiunii de luare de mită şi nici cu privire la calculul termenului de prescripţie; – Decizia penală nr. 85 din 25 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în materie penală, în care se regăseşte o motivare similară; – Decizia penală nr. 38 din 2 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în materie penală, prin care s-a reţinut că infracţiunea de trafic de influenţă este comisivă şi instantanee, dar, în acelaşi timp, este şi o infracţiune cu conţinut alternativ, diferitele ipostaze ale elementului material reprezentând trepte succesive şi distincte de desfăşurare în timp a activităţii infracţionale. Fiecare dintre modalităţi (pretinderea, primirea etc.) reprezintă câte o fază distinctă de desfăşurare a activităţii infracţionale, respectiv tentativa şi consumarea, şi se succedă în ordinea pe care o implică ajungerea la momentul epuizării, aşa încât, chiar dacă între aceste faze se interpune un anumit interval de timp, unitatea naturală a infracţiunii se menţine. Aşadar, dinamica infracţională ia sfârşit în momentul în care infracţiunea s-a epuizat, inclusiv prin intervenţia organelor judiciare, şi nu în momentul consumării primei modalităţi alternative dintre cele aflate în succesiunea impusă de desfăşurarea în timp a elementului obiectiv (realizarea unui iter criminis); – Decizia penală nr. 48 din 26 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în materie penală. Prin această decizie s-a reţinut că, atunci când conţinuturile alternative reprezintă trepte succesive, distincte, dar legate între ele de realizarea unui iter criminis, unitatea infracţiunii rămâne neschimbată, chiar dacă între momentele realizării acestor modalităţi alternative se interpune câte un interval mai mare de timp. Astfel, în cazul infracţiunii de luare de mită, dacă funcţionarul pretinde o sumă de bani pentru a face un act privitor la îndatoririle sale de serviciu şi apoi, la diferite intervale de timp, primeşte această sumă, cele două acte – pretinderea şi primirea -, deşi prevăzute ca modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii, sunt în realitate două faze succesive ale unei activităţi infracţionale unice. În ceea ce priveşte momentul consumării infracţiunii, s-a considerat în această decizie că „infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor au avut ca perioadă de săvârşire intervalul 8.02.2005-11.06.2013, perioadă în care s-a realizat o pluralitate de acte, un act material de pretindere şi mai multe acte de primire a sumelor de bani, astfel cum au fost descrise anterior. S-a constatat că această modalitate de săvârşire a infracţiunilor este specifică unităţii naturale colective, ca formă a infracţiunii simple, fiind vorba despre o infracţiune simplă care înglobează mai multe acţiuni. S-a reţinut ca încadrare juridică forma simplă a infracţiunii, având în vedere că plăţile succesive în baza aceleiaşi înţelegeri iniţiale realizează varianta alternativă de săvârşire a infracţiunii şi nu pot fi asimilate unor acte materiale distincte, de natură a atrage forma continuată a infracţiunii. Actele prin care sunt săvârşite modalităţile alternative de comitere a aceleiaşi infracţiuni se unesc în mod firesc într-o singură infracţiune, aflându-ne într-o situaţie de unitate naturală în care dinamica infracţională se opreşte odată cu producerea ultimului rezultat din cadrul modalităţilor alternative ale elementului material. Săvârşirea de către aceeaşi persoană de fapte prin care se concretizează două sau mai multe dintre conţinuturile alternative ale elementului material al infracţiunii reprezintă, în ansamblu, acte de executare a unei infracţiuni unice, astfel că, indiferent dacă prin pretinderea foloaselor infracţiunea este consumată, activitatea ulterioară de primire a foloaselor pretinse constituie, alături de actele anterioare, o unitate naturală de infracţiune; – Decizia nr. 1.801 din 6 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut forma continuată a infracţiunii de luare de mită, relevante fiind următoarele considerente: faptele persoanei, care are calitatea de procuror şef al secţiei de urmărire penală în cadrul parchetului de pe lângă tribunal, de a primi, la două date diferite, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, două sume de bani pentru a înlocui cu produse de serie, la două date diferite, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, armele originale care constituiau corpuri delicte într-un dosar penal privind infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor pe care l-a instrumentat şi pentru a restitui persoanei inculpate şi trimise în judecată în acest dosar armele originale, care prezentau o valoare pentru persoana inculpată; – Decizia nr. 97/A din 23 martie 2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a reţinut următoarele: faptele inculpatului A., cadru didactic al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Europene C., care a primit de la martorul denunţător D. bunuri în luna august 2013, în data de 23 decembrie 2013, în data de 22 septembrie 2014 şi în data de 23 octombrie 2014, în legătură cu promovarea frauduloasă a examenului la disciplina „Drept constituţional” din 5 februarie 2014, precum şi pentru influenţa promisă şi care s-a lăsat să se creadă că a fost exercitată sau chiar a fost exercitată, în scopul promovării frauduloase la alte discipline studiate în anul I, anul universitar 2013-2014, prin intervenţii pe lângă cadrele didactice titulare (E., F., B., G., H.), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată; – Decizia penală nr. 40/A din 20 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut că infracţiunea s-a consumat de la momentul realizării înţelegerii, actele ulterioare de primire a sumelor de bani ce constituie mita reprezintă o simplă punere în executare a înţelegerii dintre inculpaţi şi, în esenţă, nu au relevanţă penală; – Decizia nr. 22/A din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală (în opinie minoritară) a reţinut că, în cazul infracţiunilor de corupţie, legiuitorul a optat pentru incriminarea drept faptă consumată şi a actelor care în mod obişnuit ar putea fi considerate de pregătire (pretinderea/acceptarea promisiunii); consumarea infracţiunii intervine la momentul comiterii acestora, indiferent dacă primirea efectivă a banilor sau altor foloase are sau nu are loc. În raport cu aceleaşi argumente, infracţiunile menţionate se vor considera săvârşite la momentul consumării, respectiv al întrunirii tuturor elementelor de tipicitate obiectivă şi a laturii subiective, fără ca momentul primirii efective a sumelor de bani să aibă semnificaţia unui moment al epuizării din perspectiva datei comiterii infracţiunii. În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 154 alin. (2) teza întâi din Codul penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale vor începe să curgă în cazul acestor infracţiuni de la momentul săvârşirii faptei, respectiv de la momentul comiterii primei modalităţi alternative a elementului material. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. VII. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 174 şi a art. 154 alin. (2) din Codul penal, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalităţi normative ale elementului material, se înţelege data comiterii ultimei modalităţi normative/ultimului act de executare al ultimei modalităţi.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a învederat că, în cazul infracţiunilor de corupţie realizate prin mai multe modalităţi normative, finalizarea conduitei infracţionale nu poate avea decât sensul finalizării de către autor a tuturor acţiunilor realizate care îşi găsesc corespondent în elementul material. Modalităţile alternative ale acestor infracţiuni reprezintă trepte succesive, forme distincte, dar legate între ele, de realizare a unui iter criminis. În cazul în care fiecare dintre modalităţile alternative reprezintă o fază de desfăşurare, iar ele se succedă în ordinea pe care o implică acel iter criminis care este specific incriminării respective, unitatea infracţiunii rămâne neştirbită, chiar dacă între momentele realizării acestor modalităţi alternative se interpune câte un interval mai mare de timp.

Infracţiunile de corupţie incriminează conduite infracţionale ce corespund fazelor unei infracţiuni: faza actelor preparatorii, faza punerii în executare a hotărârii infracţionale şi faza executării, într-un proces execuţional unic, conceput astfel de la bun început, şi nu reprezintă o simplă reiterare a acţiunii în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Datorită legăturii naturale care le uneşte, săvârşirea, chiar la intervale de timp diferite, a două sau mai multor modalităţi din conţinuturile alternative ale infracţiunilor de corupţie dă naştere unei unităţi naturale de infracţiune. Această legătură naturală este explicată prin aceea că unele dintre modalităţile alternative prevăzute în conţinutul infracţiunii reprezintă în realitate formele imperfecte (acte pregătitoare sau tentativă) ale infracţiunii fapt consumat, forme pe care legiuitorul a înţeles să le sancţioneze, datorită gravităţii acestor fapte, ca fiind acte de executare.

Prin includerea actelor pregătitoare în sfera faptului consumat, legiuitorul a urmărit extinderea paletei de conduite infracţionale, în considerarea caracterului deosebit de grav al infracţiunilor de corupţie, nicidecum o restrângere a conduitelor cu relevanţă penală în cazul infracţiunilor de corupţie.

În măsura în care s-au realizat mai multe modalităţi normative ale infracţiunii, activitatea infracţională nu poate fi fragmentată, fiind privită în ansamblul său, ca un tot unitar. Toate modalităţile alternative realizate prezintă relevanţă penală, activitatea infracţională fiind consumată odată cu data realizării primei modalităţi normative realizate, fiind finalizată, săvârşită, odată cu realizarea ultimei modalităţi normative sau ultimului act specific ultimei modalităţi.

Semnificaţia juridică a momentului consumării infracţiunilor de corupţie de la realizarea primei modalităţi normative este aceea că orice activitate ulterioară acestui moment, ca, de exemplu, refuzul primirii folosului necuvenit sau restituirea acestuia, nu are nicio influenţă cu privire la existenţa infracţiunii, indiferent dacă nu se intervine pe lângă funcţionar.

Prelungirea în timp a actelor de executare specifice elementului material al acestor infracţiuni dincolo de momentul consumării presupune existenţa şi a unui moment al finalizării activităţii infracţionale, similar momentului epuizării, incident în cazul infracţiunilor continue sau continuate.

De acest ultim moment se leagă multiple alte instituţii de drept, ca instituţia graţierii, concursul de legi penale în timp, participaţia penală, incidenţa regimului aplicabil faptelor comise de minori, locul săvârşirii faptei, dar şi data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Prescripţia răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale care face să înceteze dreptul organelor judiciare de a trage la răspundere penală şi de a aplica o pedeapsă celui care a săvârşit infracţiunea şi are caracterul unei renunţări la acţiunea penală, supusă condiţiei trecerii unui anumit termen de la data săvârşirii infracţiunii.

Este evident că prescripţia începe din momentul când s-a săvârşit infracţiunea, astfel că, în cazul infracţiunilor de durată sau care sunt constituite din mai multe acţiuni, săvârşirea nu există decât atunci când acestea au încetat să se mai execute, context în care calculul termenului de prescripţie a răspunderii începe de la data comiterii infracţiunii, adică de la data la care a luat sfârşit activitatea infracţională.

Toate aceste aprecieri îşi găsesc consacrarea legală în dispoziţiile art. 152 alin. (2) din Codul penal, care prevăd, cu valoare de principiu, că termenele de prescripţie încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii ce are semnificaţia finalizării conduitei infracţionale prevăzute în verbum regens. VIII. Opiniile specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu – Facultatea de Drept a opinat în sensul că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum şi cele de ordin formal de la art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii.

Asupra fondului problemei de drept a opinat în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 174 şi a art. 154 alin. (2) din Codul penal, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, prin data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor unice prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalităţi normative ale elementului material, se înţelege data comiterii ultimei modalităţi normative/ultimului act de executare al ultimei modalităţi.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 289-292 din Codul penal, în cazul ipotezei realizării, la date diferite, a mai multor modalităţi normative ale elementului material, presupune calificarea, în prealabil, a naturii juridice a acestor infracţiuni. În acest sens, încadrarea lor în sfera unităţii naturale de infracţiune sau a unităţii legale de infracţiune va determina stabilirea momentului de început al calculului termenului de prescripţie.

Din perspectiva laturii obiective, aceste infracţiuni presupun executarea de către autor a mai multor activităţi concretizate în acte de executare ce se încadrează în conţinutul aceleiaşi infracţiuni care nu sunt însă omogene şi care se execută la diferite intervale de timp, caracteristici care ar putea determina includerea acestor infracţiuni în sfera unităţii legale de infracţiune sub forma infracţiunilor continuate.

În ipoteza săvârşirii infracţiunii printr-o singură modalitate este incidentă forma clasică a infracţiunii simple, dar dacă fapta s-ar comite prin săvârşirea succesivă a două sau mai multe modalităţi normative ar apărea ca nejustificată încadrarea aceleiaşi infracţiuni de corupţie într-o altă categorie de infracţiuni: unitate legală, în forma infracţiunii continuate.

Faptul că activităţile desfăşurate de autor nu sunt identice în materialitatea lor nu este de natură să înlăture caracterul lor omogen, câtă vreme diversitatea actelor este dată de modul de concepere a activităţii infracţionale şi de specificul acestor infracţiuni care presupun acte comportamentale diferite. În sprijinul ideii unităţii procesului execuţional este şi faptul că, din perspectivă cronologică, acţiuni precum „promisiunea”, „oferirea”, „acceptarea promisiunii” sunt premergătoare remiterii efective a banilor sau foloaselor, ceea ce face ca actele desfăşurate de autor să aibă o succesiune logică şi neîntreruptă conferind unitate întregii acţiuni infracţionale.

De asemenea, din perspectiva formelor infracţiunii, aceste activităţi (promisiunea, oferirea, acceptarea promisiunii) se află în imediata apropiere a actului de executare propriu-zis (predarea banilor sau a foloaselor) şi au o legătură intrinsecă cu actul de executare, ceea ce conferă unitate întregului proces execuţional. Faptul că legiuitorul a ales să asimileze actelor de executare activităţi care sunt specifice actelor preparatorii sau tentativei exprimă preocuparea sa pentru reprimarea eficientă a acestor comportamente infracţionale şi nu este în măsură să afecteze omogenitatea juridică, câtă vreme fiecare act din structura acţiunii unice se regăseşte în descrierea normei de incriminare.

În acest fel, în mod indubitabil, activitatea infracţională desfăşurată sub forma modalităţilor alternative de comitere