Decizia nr. 3 din 17 februarie 2025

Pe rol se află Dosarul nr. 2.691/1/2024 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizând următoarea problemă de drept: „Legalitatea formulării propunerii cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, a depunerii propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) şi, respectiv, art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod”.

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 30 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca reprezentant al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, la şedinţa de judecată a participat domnul magistrat-asistent Costin Cristian Puşcă, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt cereri de formulat ori chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie să susţină punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi interpretării unitare ce face obiectul cauzei de faţă.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sesizarea îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, iar cu privire la fondul sesizării a susţinut că se consideră în termen propunerea formulată cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului şi depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod.

În argumentarea punctului de vedere a arătat că problema care se pune nu ţine de natura termenului şi nici de calculul acestuia, întrucât există atât decizii ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015), cât şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 17 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018) care au statuat că art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede, în mod expres, sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării termenului imperativ şi decăderea procurorului din dreptul de a solicita prelungirea arestării preventive. A susţinut în legătură cu chestiunea de drept invocată că priveşte necesitatea lămuririi sintagmei „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive”, având în vedere modul diferit în care aceasta a fost interpretată de instanţele de judecată.

Procurorul a mai făcut precizarea că natura juridică a termenului este similară şi în situaţiile prevăzute de art. 207 alin. (1) şi art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că din simpla interpretare gramaticală a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă permisiunea de formulare a propunerii în ultima zi a termenului, întrucât sintagma „cu cel puţin 5 zile înainte” include în mod evident şi această a 5-a zi, dat fiind că, din punctul de vedere al semnificaţiei uzuale, sintagma „cel puţin . . .” semnifică o durată mai mare sau egală cu cea indicată.

Invocând modul în care au fost reglementate aceste dispoziţii legale, a arătat că termenul este un termen minim, prin aceasta înţelegându-se că singura cerinţă impusă de legiuitor este de respectare de către procuror a numărului minim de zile stabilite.

Astfel, a considerat că legiuitorul a apreciat ca fiind necesare şi suficiente pregătirii apărării 5 zile libere calendaristice, iar în cazul concret al prezentei probleme de drept, în care propunerea este formulată în ultima zi a termenului, a evidenţiat că inculpatul beneficiază, în mod efectiv, de toate aceste 5 zile, întrucât ultima zi a termenului reprezintă întotdeauna următoarea zi lucrătoare, aşa încât, real, sunt şapte zile.

În consecinţă, în condiţiile în care pentru inculpaţii aflaţi sub puterea acestor măsuri preventive sunt disponibile în mod concret cele 5 zile stabilite de legiuitor în scopul pregătirii corespunzătoare a apărării, a considerat că este în termen propunerea formulată cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului şi a depunerii propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) şi, respectiv, art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod.

Preşedintele completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.388/III-5/2024, a sesizat, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: „Legalitatea formulării propunerii cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, a depunerii propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) şi, respectiv, art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod”. II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept Codul de procedură penală Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară Art. 207. – (1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului. (…) Durata arestului la domiciliu Art. 222. – (…) (4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (…) Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale Art. 235. – (1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, sub sancţiunea nulităţii absolute. (…) Consecinţele nerespectării termenului Art. 268. – (1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. (2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. (3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi. Calculul termenelor procedurale Art. 269. – (1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. (…) (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. III. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Autorul sesizării a reţinut că problema de drept supusă examinării a apărut în cauzele în care sesizarea instanţei cu rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a luat o măsură preventivă sau depunerea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive ori a arestului la domiciliu a avut loc în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) şi, respectiv, art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a considerat că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este respectat atunci când procurorul a formulat, în ultima zi a acestuia, propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive ori a arestului la domiciliu sau a sesizat instanţa cu rechizitoriul prin care a dispus trimiterea în judecată a inculpatului aflat sub imperiul unei măsuri preventive, cu argumentul că au fost asigurate inculpatului, în mod efectiv, cele 5 zile libere, calendaristice, necesare exercitării dreptului la apărare.

În cadrul acestei prime orientări jurisprudenţiale s-a identificat şi opinia în conformitate cu care ultima zi a termenului este ziua în care termenul se împlineşte, iar aprecierea că această din urmă zi nu este în afara termenului de 5 zile, prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, ar reprezenta o interpretare eronată a dispoziţiilor legale, din moment ce s-ar putea ajunge, faţă de dispoziţiile art. 269 alin. (4) din Codul de procedură penală, ca termenul să fie de 8 sau 9 ori chiar 10 zile calendaristice, anterioare datei expirării măsurii preventive.

Aplicând asemenea raţionamente, s-au pronunţat hotărâri definitive prin care s-a constatat neîntemeiată excepţia tardivităţii şi s-au examinat, pe fond, condiţiile de prelungire a duratei măsurii arestării preventive ori a arestului la domiciliu, după caz, s-au verificat cerinţele vizând menţinerea măsurii preventive dispuse faţă de inculpatul trimis în judecată prin rechizitoriu.

Au fost anexate cererii de recurs în interesul legii mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care exprimă, în mod expres, această orientare jurisprudenţială, pronunţate de: Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Dolj, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Braşov, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Argeş, Judecătoria Calafat, Judecătoria Zalău, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Sighişoara şi Judecătoria Iaşi.

Totodată, au fost ataşate hotărâri definitive din care rezultă, în mod implicit, că instanţele au considerat că termenul de cel puţin 5 zile de la expirarea măsurii preventive, prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost respectat, chiar dacă sesizarea procurorului s-a formulat în ultima zi a termenului, în condiţiile în care excepţia tardivităţii nu a fost invocată de părţi şi nici ridicată din oficiu (Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Târgu Jiu şi Judecătoria Târgu Mureş).

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut că propunerea procurorului de prelungire a duratei arestării preventive ori a arestului la domiciliu sau sesizarea instanţei cu rechizitoriul în cauzele în care, faţă de inculpatul trimis în judecată, s-a dispus una dintre măsurile preventive nu respectă dispoziţiile legale privind termenul prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă s-a formulat în ultima zi a termenului, cu motivarea că prin aceste texte legale legiuitorul a reglementat două termene: – un termen în care procurorul trebuie să formuleze propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu sau de menţinere a măsurii preventive dispuse faţă de inculpatul trimis în judecată şi – un termen rezervat exercitării dreptului la apărare al inculpatului faţă de care se solicită prelungirea/menţinerea acestor măsuri preventive.

Astfel, s-a considerat că ultima zi a termenului este rezervată inculpatului pentru exercitarea dreptului la apărare, şi nicidecum nu se află la dispoziţia procurorului, care trebuie să formuleze sesizarea anterior acestei zile. S-a constatat că termenul pentru apărarea inculpatului este determinat, în mod expres, prin indicarea unui număr de 5 zile înainte de a expira durata măsurii preventive, iar termenul prevăzut pentru procuror se încheie anterior curgerii termenului inculpatului, astfel că procurorul trebuie să sesizeze instanţa în afara termenului de apărare al inculpatului, căci, altfel, ceea ce poate fi făcut în ultima zi a oricărui termen, a fortiori, poate fi făcut şi în prima zi a termenului respectiv.

Aplicând acest raţionament, s-au pronunţat hotărâri definitive prin care judecătorul a constatat întemeiată excepţia tardivităţii formulării în ultima zi a termenului a propunerii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu sau de menţinere a măsurii preventive, dispuse faţă de inculpatul trimis în judecată prin rechizitoriu.

Orientarea jurisprudenţială anterior expusă se regăseşte în hotărâri definitive pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Prahova, Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Bacău, Tribunalul Bihor, Judecătoria Buftea, Judecătoria Craiova şi Judecătoria Răducăneni. IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, au fost identificate următoarele: – Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 17 noiembrie 2017, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 16 din 17.09.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, termenul cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia.

În jurisprudenţa instanţei supreme a fost identificată Încheierea nr. 509 din data de 12 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 298/42/2017/a1.1 al Secţiei penale, prin care judecătorul de cameră preliminară a admis contestaţia inculpatului şi a constatat încetată de drept măsura arestării preventive, constatând că în cauză nu au fost respectate prevederile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală din moment ce rechizitoriul şi dosarul de urmărire penală nu au fost înaintate instanţei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, aşa încât judecătorul de cameră preliminară nu a fost legal învestit cu propunerea de menţinere a măsurii preventive luate faţă de inculpat. S-a arătat că termenul regresiv, minimal, de 5 zile are natura unui termen procedural imperativ, iar sancţiunea pentru nerespectarea sa este, conform art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Semnificativă pentru problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatându-se că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Curtea a statuat că nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru depunerea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 relative la dreptul la apărare şi garanţiilor statuate prin dispoziţiile art. 20 din Constituţia României raportat la art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la apărare şi dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale. Pe de altă parte, instanţa de contencios constituţional a reţinut că încălcarea termenului conduce la eludarea exigenţelor impuse de dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. A constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. VI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CtEDO)

Din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg se desprind exigenţe suplimentare de natură a asigura un conţinut mai profund dreptului la apărare şi pentru buna înfăptuire a actului de justiţie: – Cauza Daud contra Portugaliei – CtEDO a reiterat că drepturile omului şi libertăţile fundamentale trebuie să fie concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, astfel că, în situaţia în care apărătorul nu sesizează cu privire la lipsa condiţiilor pentru a studia suficient de bine dosarul şi pentru a pregăti apărarea, instanţa trebuie să manifeste iniţiativă şi să amâne dezbaterile, preocuparea instanţei pentru realizarea unei apărări eficiente şi efective fiind o obligaţie importantă impusă judecătorilor (Hotărârea din 21 aprilie 1998); – Cauza Bonzi contra Elveţiei – CtEDO a arătat că art. 6 paragraful (3) lit. b) din Convenţie (orice acuzat are, în special, dreptul să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale) protejează acuzatul împotriva unui proces pripit, fiind necesar ca acesta să aibă timpul adecvat şi posibilitatea pentru pregătirea apărării sale (Hotărârea din 12 iulie 1978); – Cauza Gregaceviæ contra Croaţiei – CtEDO a reiterat că art. 6 paragraful (3) lit. b) din Convenţie garantează acuzatului timpul adecvat şi facilităţi pentru pregătirea apărării sale, urmând a se ţine seama în special de natura procesului, complexitatea cauzei şi stadiul procedurii (Hotărârea din 10 octombrie 2012); – Cauza Sakhnovski contra Rusiei – CtEDO a arătat că, în anumite circumstanţe, instanţa poate fi obligată să amâne procesul din oficiu, astfel încât să ofere apărării suficient timp pentru pregătirea apărării (MC – Hotărârea din data de 2 noiembrie 2010); – Cauza Makhfi contra Franţei – CtEDO a constatat încălcarea principiului egalităţii armelor, precum şi a dreptului la apărare al reclamantului prin susţinerea pledoariei de către avocatul apărării la ora 5 dimineaţa, după o şedinţă de judecată de peste 15 ore. S-a arătat că oboseala îi poate plasa pe acuzaţi într-o stare de rezistenţă fizică şi psihică scăzută în momentul în care se află într-o dezbatere foarte importantă pentru aceştia, faţă de gravitatea infracţiunilor care li se impută. În acest context este determinant ca nu numai acuzaţii, dar şi avocaţii lor să poată urmări dezbaterile, să răspundă la întrebări sau să pledeze fără a fi într-o stare de oboseală excesivă. De asemenea, este crucial ca şi judecătorul să aibă o deplină capacitate de concentrare şi atenţie, pentru a urmări dezbaterile şi a se putea pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză (Hotărârea din 19 octombrie 2004). VII. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Formulând recursul în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de recurs în interesul legii, raportat la dispoziţiile art. 471 din Codul de procedură penală, deoarece sesizarea aparţine unuia dintre titularii cererii de recurs în interesul legii, prevăzuţi de dispoziţiile legale, instanţele au apreciat diferit în legătură cu chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări – hotărârile anexate fiind elocvente în acest sens, iar instanţa supremă nu a mai analizat anterior problema de drept supusă dezbaterii pentru unificarea practicii.

Pe fondul problemei de drept, titularul sesizării a apreciat că soluţia legală în materie este reflectată de prima orientare jurisprudenţială, respectiv că se consideră în termen propunerea formulată cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului şi depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod.

S-a susţinut că problema de drept nu vizează natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală şi nici modalitatea de calcul al acestuia, ci necesitatea lămuririi sintagmei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, având în vedere modul diferit în care aceasta a fost interpretată de instanţele de judecată.

Astfel, s-a arătat că termenul, prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost stabilit de legiuitor în scopul asigurării respectării dreptului fundamental la apărare al inculpatului aflat sub puterea unei măsuri preventive şi a eliminării arbitrarului cu privire la dispunerea prelungirii sau menţinerii acesteia, aspect ce rezultă din cuprinsul Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale şi Deciziei nr. 16 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În aceste condiţii, s-a considerat că se impune a se analiza dacă formularea unei propuneri cu privire la măsurile preventive în ultima sa zi [calcul efectuat conform prevederilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală], este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului cu privire la care s-a dispus o măsură preventivă, astfel încât să fie incidente normele procesual penale prevăzute de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecinţa decăderii procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire sau de a formula solicitarea de menţinere a măsurii arestării preventive şi constatarea nulităţii absolute a actului făcut peste termen.

Prin recursul în interesul legii formulat s-a apreciat că prezenta problemă de drept a apărut ca urmare a existenţei, atât în practică, cât şi în doctrina de specialitate, a unei confuzii, întrucât s-a considerat că art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc un termen de 5 zile, când, în realitate, termenul prevăzut de legiuitor este cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar din simpla interpretare gramaticală a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă permisiunea expresă de formulare a propunerii în ultima zi a termenului, întrucât sintagma cu cel puţin 5 zile înainte include în mod evident şi această a 5-a zi, dat fiind faptul că, din punctul de vedere al semnificaţiei uzuale, sintagma „cel puţin. . .” semnifică o durată, cantitate etc. mai mare sau egală cu cea indicată.

S-a arătat că această interpretare a fost indicată de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, în cuprinsul căreia s-a reţinut nelegalitatea depunerii propunerii de prelungire a arestării preventive la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

Din modul de reglementare s-a constatat că termenul nu este unul strict determinat (cum se întâmplă, de exemplu, în cazul termenului de declarare a apelului), ci este un termen minim, prin aceasta înţelegându-se că singura cerinţă impusă de legiuitor este de respectare de către procuror a numărului minim de zile stabilite.

Prin urmare, s-a învederat că legiuitorul a apreciat ca fiind necesare şi suficiente pregătirii apărării 5 zile libere calendaristice, aşa încât, în cazul concret în care propunerea este formulată în ultima zi a termenului, inculpatul beneficiază în mod efectiv de toate aceste 5 zile şi nu se poate susţine că există o vătămare a drepturilor sale procesuale.

S-a menţionat că, în cazul opiniei contrare, se ajunge la prelungirea artificială a termenului regresiv cu încă o zi, în concret fiind lăsate libere minimum 6 zile (nu 5 cât reprezintă termenul), fapt care contravine în mod evident voinţei legiuitorului.

În susţinerea soluţiei propuse pentru dezlegarea chestiunii de drept, s-a precizat că termenul care face obiectul prezentei probleme de drept nu poate avea caracter de termen prohibitiv, aşa cum rezultă implicit din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale şi deciziile nr. 20 din 16 octombrie 2017 şi nr. 16 din 17 septembrie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu caracter obligatoriu (în care se menţionează expres că acesta este un termen procedural peremptoriu, minim şi de regresiune), raţiunea sa fiind nu de limitare a drepturilor procesuale ale procurorului, ci de acordare a unui drept inculpatului, în scopul creării condiţiilor necesare asigurării unei apărări efective pentru acesta.

Referitor la restricţia impusă procurorului, s-a apreciat că nu este de sine stătătoare, ci reprezintă consecinţa firească a acordării dreptului la apărare al inculpatului, iar, în aceste condiţii, nu poate depăşi ca timp însuşi dreptul principal din care derivă; o restricţie corelativă unui drept nu poate depăşi ca durată sau întindere însuşi dreptul principal care a impus luarea acesteia.

În continuare, s-a apreciat eronată opinia conform căreia legiuitorul a reglementat două termene, şi anume un termen rezervat exercitării dreptului la apărare al inculpatului şi un termen în care procurorul trebuie să formuleze propunerea de prelungire/menţinere a măsurii preventive, afirmându-se că orice termen stabilit de legiuitor are la bază existenţa unui drept procesual, iar în cazul de faţă singurul drept protejat este cel la apărare al inculpatului, or, pentru acelaşi drept nu pot fi stabilite două termene distincte.

S-a specificat că deciziile cu caracter obligatoriu anterior menţionate se referă strict la un singur termen, cel regresiv, impus de necesitatea asigurării condiţiilor pentru pregătirea unei apărări efective.

Chiar dacă s-ar accepta existenţa celor două termene distincte, s-a precizat că este de necontestat că singura situaţie în care pot exista o vătămare şi, implicit, o nulitate absolută este în cazul încălcării dreptului la apărare al inculpatului.

În concluzie, s-a considerat că, în cazul formulării propunerii cu privire la măsurile preventive, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) sau art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod, nu există în materialitatea sa vătămarea procesuală la care se face referire în deciziile mai sus menţionate pronunţate de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care, pentru inculpaţii aflaţi sub puterea acelor măsuri preventive, sunt disponibile, în mod concret, cele 5 zile stabilite de legiuitor în scopul pregătirii corespunzătoare a apărării. VIII. Opiniile exprimate de specialişti

În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise opinii ale specialiştilor în drept penal, în legătură cu chestiunea de drept care formează obiectul recursului în interesul legii.

Prin punctul de vedere exprimat, specialiştii din cadrul Facultăţii de Drept de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu au considerat în termen propunerea formulată cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului şi a propunerii de prelungire a arestării preventive sau a arestului la domiciliu, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod.

În acest sens s-a arătat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd, în mod expres, sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării termenului de către procuror la formularea propunerii de prelungire a măsurii arestului preventiv în faza de urmărire penală, condiţii în care dobândeşte natura unui termen peremptoriu, calificare dată şi prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale, prin care a fost sancţionată depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii.

Pe de altă parte, s-a subliniat că termenul este unul de regresiune şi imperativ sub aspectul duratei sale minime, iar modul său de calcul, pe zile libere, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017, este în măsură să asigure exercitarea efectivă a dreptului la apărare, câtă vreme prin decizia menţionată Curtea Constituţională a sancţionat depunerea propunerii de prelungire a arestului preventiv cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii.

În mod similar, termenul de cel puţin 5 zile reglementat de dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală a fost apreciat ca având aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, dată fiind identitatea de reglementare, context în care s-a făcut trimitere la Decizia nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Facultatea de Drept – Departamentul de Drept Public – Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, prin punctul de vedere transmis, a considerat recursul în interesul legii admisibil în raport cu dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală şi a opinat, pe fond, în sensul că nu se consideră formulată în termen propunerea cu privire la măsurile preventive în cazul înaintării rechizitoriului împreună cu dosarul cauzei sau depunerea propunerii de prelungire a arestării preventive ori a arestului la domiciliu în ultima zi a termenului, prevăzut de art. 207 alin. (1) şi, respectiv, art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod.

În conturarea acestui punct de vedere s-a precizat, în esenţă, că termenul de 5 zile a fost reglementat de legiuitor în scopul asigurării dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus unei măsuri privative de libertate şi al eliminării arbitrarului cât priveşte dispunerea prelungirii arestului la domiciliu sau a arestului preventiv ori menţinerea oricărei măsuri preventive [art. 222 alin. (4), art. 235 alin. (1), respectiv art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală], astfel cum rezultă atât din considerentele Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 pronunţate de Curtea Constituţională, cât şi din cele cuprinse în Decizia nr. 20 din 16 octombrie 2017 şi Decizia nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Procedând la analiza modului de calcul al termenelor procedurale, reglementat de dispoziţiile art. 269 din Codul de procedură penală, s-a evidenţiat faptul că, de regulă, acesta conduce la suplimentarea unui termen calendaristic, pe zile, cu două unităţi de timp, iar prin aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (4) din Codul de procedură penală termenele procedurale se pot augmenta cu mai multe unităţi de timp (prorogare legală), fiind necesar a distinge între ziua în care se împlineşte termenul procedural şi ultima zi a termenului.

S-a arătat că legea procesuală nu face nicio distincţie între termenele de regresiune şi cele de succesiune din perspectiva modului de calcul, iar termenul minim nu impune o analiză diferită a naturii şi modului de calcul al termenelor regresive, prorogarea operând atât în succesiune, cât şi în regresiune.

Acceptarea ca judecătorul să fie legal sesizat în ultima zi a termenului, ceea ce implică nerespectarea acestuia, echivalează cu posibilitatea de a formula sesizări în orice altă zi în care termenul curge, întrucât nu pot fi identificate deosebiri între ultima zi a termenului şi orice altă zi a sa.

În consecinţă, s-a arătat că ultima zi a termenului nu este la dispoziţia Ministerului Public pentru a formula propunerea, ci reprezintă prima zi în care inculpatul îşi poate exercita dreptul la apărare, aşa încât sesizarea trebuie formulată înainte de ultima zi a termenului, iar nu în ultima zi a sa, care este cuprinsă în termen. IX. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil, apreciind ca fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, fiind depuse hotărâri definitive ce denotă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii.

Judecătorul-raportor a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează problema de drept ce formează obiectul sesizării, nu se consideră în termen sesizarea cu rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă sau cu propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, formulată în ultima zi a termenului, calculat potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, examinând sesizarea având ca obiect recursul în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: X.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: (1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. (2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. (3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti.

Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, art. 472 din Codul de procedură penală prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Verificând regularitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu textele de lege menţionate, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că această primă cerinţă referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită.

Totodată, se constată existenţa unei interpretări diferite date de instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte termenul reglementat de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) şi art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din acelaşi cod. Analiza hotărârilor judecătoreşti anexate cererii de recurs în interesul legii relevă existenţa unei practici neunitare, cristalizată în două orientări jurisprudenţiale diferite cu privire la problema de drept a cărei interpretare se solicită.

Constatând îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, se consideră că se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. X.2. Analiza pe fond a problemei de drept

Respectarea principiului legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, este o cerinţă obiectivă care se impune a fi îndeplinită pe tot parcursul procesului penal, care se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege.

Printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act, o activitate sau măsură procesuală să fie îndeplinită ori un drept procesual să fie exercitat, în mod valabil, se numără şi condiţia privitoare la respectarea timpului în care trebuie sau pot fi realizate; termenele stabilite prin lege fiind distincte de termenele judiciare care, în principiu, rămân la latitudinea organului judiciar.

Prin instituţia termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiţie.

Reglementând verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, la sesizarea instanţei prin rechizitoriul prin care procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, prin dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală se prevede că rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

Acelaşi termen legal se regăseşte în art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală care statuează asupra prelungirii duratei măsurii arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale, în sensul că procurorul înaintează propunerea motivată judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

Deopotrivă, în dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se regăseşte termenul de cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, pentru depunerea la judecătorul de drepturi şi libertăţi de către procuror, în faza de urmărire penală, a propunerii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive, împreună cu dosarul cauzei.

Pentru dezlegarea în drept, solicitată pe calea prezentului recurs în interesul legii, în sensul lămuririi sintagmei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive – astfel cum este prevăzută în textele legale de mai sus, interesând dacă este în termen sesizarea procurorului în ultima zi a acestuia, calculat conform art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, se consideră că nu poate fi disociată raţiunea reglementării termenului de atributele acestuia întrucât se află în interdependenţă, fiind exclusă o optică unilaterală de interpretare a sintagmei de mai sus. Caracteristicile cumulate ale termenului de referinţă (ce vor fi dezvoltate în cele ce succedă) constituie premisa atingerii scopului pentru care a fost instituit, iar importanţa materiei în care funcţionează termenul (măsurile preventive) determină trăsături ale termenului (procedural imperativ).

Termenul de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, a primit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 336/2015 interpretarea compatibilă cu Legea fundamentală şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind statuat că raţiunea lui este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate (paragraful 48).

Astfel, instanţa de contencios constituţional a evidenţiat că depunerea propunerii de prelungire cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive încalcă prevederile art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât drepturile garantate de Convenţie trebuie să fie concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii. A fost evocată jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului ce conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, condiţii în care instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare, acordând persoanei acuzate timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea.

Deopotrivă, Curtea Constituţională a reţinut că, în situaţia în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii în raport cu dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală, astfel că o altă valenţă a scopului termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este reprezentată de necesitatea înlăturării arbitrarului în adoptarea soluţiei, prin acordarea judecătorului a unui interval de timp suficient pentru a lua cunoştinţă de dosarul cauzei, a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate.

În acest context, Curtea Constituţională a reţinut, în cuprinsul Deciziei nr. 336/2015, că termenul procedural de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, nu este un termen de recomandare, ci are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea lui este de natură să cauzeze o vătămare procesuală concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi atrage incidenţa normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (paragrafele 26, 48, 49).

Prin Decizia nr. 20/2017 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că termenul de 5 zile, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, este un termen procedural, minim, de regresiune şi se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, respectiv în calculul termenului nu se socoteşte ziua în care începe să curgă termenul şi nici ziua în care se împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare anterioare. Decizia a dat dezlegare unei chestiuni de drept care generase practică neunitară, unele instanţe considerând că termenul este substanţial şi se calculează în conformitate cu art. 271 din acelaşi cod, şi anume pe zile pline (sistem de calcul în care ziua de la care începe să curgă şi ziua în care expiră termenul intră în durata acestuia).

Dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, au făcut obiectul controlului de constituţionalitate (Decizia nr