ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 634/2025

Ședința publică din data de 06 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07 decembrie 2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat în principal, anularea Deciziei CNA nr. 606/17.11.2022 și, în subsidiar, înlocuirea amenzii de 20.000 RON stabilite în sarcina sa prin respectiva decizie cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate.

Prin sentința civilă nr. 664 din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 664 din 21 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, pe cale de consecință, admiterea plângerii contravenționale, astfel cum a fost formulată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că motivarea hotărârii de fond lipsește cu desăvârșire și că judecătorul fondului a fost de acord cu susținerile pârâtului, motiv pentru care și le-a însușit întocmai.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamnată a susținut, în esență, că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 47 alin. (1) și ale art. 64 alin. (1), ambele din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de Reglementare a Conținutului Audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Aceasta a invocat o serie de hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Linges vs Austria, cauza Oberschlick vs Austria, cauza Arslan vs. Turcia, cauză Dalban vs. România, cauza Van Hannover vs. Germania, apreciind că standardul creat de Curte prin interpretarea art. 10 din Convenție, nu vizează în mod automat jurnalistul, ca titular al dreptului la liberă exprimare, ci discursul ce are ca obiect prezentarea unei chestiuni de interes general. Pentru a justifica poziția privilegiată pe care acest tip de discurs o ocupă, Curtea a pus accentul pe sarcina jurnaliștilor de a răspândi informații și idei, în considerarea rolului presei de "câine de pază al unei societăți democratice" (cauza Goodwein vs. Marea Britanie, cauza Linges vs. Austria).

Recurenta-reclamantă a mai învederat și că promovarea dezbaterii politice libere este o caracteristică foarte importantă a unei societăți democratice, Curtea Europeană acordând cea mai mare importanță libertății de exprimare în contextul dezbaterii politice și considerând că numai motive extrem de puternice ar putea justifica restricțiile asupra exprimării politice. Acceptarea, în cazuri individuale, a unor restricții mai largi asupra exprimării politice, ar afecta fără îndoială respectul față de libertatea de exprimare, în general, în statul respectiv (cauza Feldek vs. Slovacia). Desigur că un politician este îndreptățit la protecția reputației sale și a dreptului la propria imagine, dar necesitatea acestei protecții trebuie cântărită cu interesele discuției libere ale chestiunilor politice (cauza Dichand și alții împotriva Austriei).

Legat de dreptul individului la libertatea de exprimare, cât și dreptul la informare, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 30 și ale art. 31 din Constituția României, ale art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite din 10 decembrie 1948, ale art. 19 din cuprinsul Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice din 16 decembrie 1966, în vigoare de la 20 noiembrie 1974, precum și cele ale art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului (C.E.D.O.), adoptată la 4 noiembrie 1950, în vigoare de la 3 ianuarie 1953.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

De altfel, din analiza cererii de recurs se constată că recurenta-reclamantă nu aduce argumente care să conducă la reținerea acestui motiv de casare, iar aspectele învederate de către aceasta nu se circumscriu criticilor efective de casare a sentinței, motiv pentru care Înalta Curte apreciază faptul că acest motiv de recurs nu este aplicabil în cauză.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, în speță, instanța de fond a examinat în mod efectiv și concret toate apărările formulate de părțile din dosar, precum și înscrisurile depuse în probațiune de aceștia și a dezvoltat propriile argumente logico-juridice raportate la criticile de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, considerentele instanței de fond fiind coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele reclamantei este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

În acest sens, se mai reține și că în mod corect instanța de fond a răspuns criticilor care aveau legătură cu dispozițiile legale reținute ca fiind incidente prin decizia contestată, inclusiv la cele privind individualizarea sancțiunii realizată de Consiliul Național al Audiovizualului.

Faptul că recurenta-reclamantă este nemulțumită de raționamentul instanței de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat.

Așadar, instanța de recurs reține, pe de o parte, că simpla nemulțumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanță dispozițiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză și necontestată de recurentă.

În fapt, prin Decizia CNA nr. 606/17.11.2022, postul C., deținut de societatea A. S.R.L., a fost sancționat cu amendă în cuantum de 20.000 RON pentru încălcarea, în cadrul ediției din 26 septembrie 2022 a emisiunii "Legile puterii", a prevederilor art. 47 alin. (1) și art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, privind interdicția difuzării în programele audiovizuale a oricăror forme de incitare la ură națională, rasială sau religioasă ori la discriminare și obligația ce le incumbă furnizorilor de servicii media audiovizuale de a asigura, cu privire la un subiect fapt sau eveniment, o informare corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună credință, cu referire la modul în care a fost dezbătut subiectul referitor la situația generată în municipiul Baia Mare cu ocazia Festivalului Castanelor, atunci când, observând că unele tarabe și produse locale aveau înscrisuri numai în limba maghiară, edilul orașului a luat decizia de a le acoperi cu tricolorul României, după care viceprimarul ar fi reacționat și ar fi ordonat îndepărtarea steagurilor cu tricolorul românesc, motiv pentru care primarul i-ar fi retras atribuțiile delegate. S-a reținut, în esență, că în introducerea acestui subiect, moderatoarea emisiunii a făcut o serie de afirmații cu puternic mesaj ofensator pe criterii de naționalitate, fiind vizate comunitatea de etnie maghiară din România și statul ungar, iar ulterior, pe parcursul emisiunii, la adresa viceprimarului din Baia Mare, care a intervenit telefonic pentru a lămuri conflictul iscat cu primarul, au fost făcute comentarii tendențioase și ostile cu referire la etnia acestuia, atât de către moderatoare, cât și de către invitați, și pe ecran au fost afișate titluri tendențioase, exemplele relevante fiind citate în cuprinsul deciziei.

Prin sentința recurată, acțiunea privind anularea deciziei de sancționare a fost respinsă, reclamanta reiterând anumite aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 47 alin. (1) și ale art. 64 alin. (1), ambele din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare, sunt nefondate.

Potrivit art. 47 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual:

"(1) Este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de incitare la ură națională, rasială sau religioasă, la discriminare și la săvârșirea de infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război."

Conform art. 64 alin. (1) lit. b) din același act normativ:

"(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:

(...)

b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună- credință."

Întrucât aceste dispoziții legale au fost avute în vedere la emiterea deciziei contestate, instanța de recurs le va analiza în corespondență cu afirmațiile analizate și reținute în cuprinsul deciziei.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, relevante în acest sens sunt afirmațiile moderatoarei făcute în introducerea subiectului supus dezbaterii, precum "(...) Asta este România. Vreți să stați în România, învățați să ne respectați, în primul rând. Roșu, galben și albastru este tricolorul ce ne reprezintă, iar limba română este obligatorie și pentru voi, chiar dacă astăzi jucați, ziceți voi, pe cai mari, nu vă convine, Ungaria vă aparține, să cereți acolo mai mult și la noi să veniți să cereți, atunci când om avea și noi români reprezentanți în parlamentul ungar și primari locali pentru comunitățile de români și așa mai departe, dar nu este totul despre dreptate, sau cel puțin nu vă place să vorbim despre dreptate, nu și despre dublu sens. Cu sens unic să fie toate, voi doar să luați de la statul român și să nu dați nimic, sau poate să lăsați niște datorii în plic. Să nu vă aud peste câțiva ani, că nu mai aveți nimic românesc în zonă, că v-au luat totul pe te miri ce, că n-ai ce-i face că nu cunoști limba, că totul s-a vopsit, în ce culori? În culorile steagului unguresc (...)", ori comentariile invitaților cu referire la etnia viceprimarului din Baia Mare, făcute în contextul intervenției telefonice a acestuia în emisiune, precum "D.: Steagul Ungariei nu este simbol, e altă țară, duceți-vă acolo! (...) Dacă vrei să stai în Ungaria să-ți pui steagul din Ungaria, du-te, frate, în Ungaria!", "E.: Aoleu, săracu, dar nu vine să-i dau eu o mângâiere pe spate, adică serios, condescendent, așa, să-l mângâi, să-i spun: măi, victimă mică ce ești tu! Măi, deci tu în momentul în care ai dat jos steagul României și l-ai pus pe ăla maghiar, tu ai făcut o ilegalitate (...)" sau titlurile afișate pe ecran în timpul emisiunii, precum "Viceprimar maghiar demis pentru că a dat jos tricolorul; Primarul care scoate F. din coaliție, explicații în direct; Scandal cu tricolorul în inima Ardealului, noi dezvăluiri; Viceprimarul separatiștilor a dat jos steagul României; Scandal de proporții după îndepărtarea drapelului național; Scandal național pe tricolor. Confruntarea serii, în direct; Viceprimarul controversat: Nu am adus atingere simbolurilor României".

În cererea de recurs se justifică aceste afirmații prin faptul că, pe de o parte, persoanele vizate îndeplinesc o funcție de autoritate publică, iar limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obișnuiți, iar pe de altă parte, că atât Primarul, cât și Viceprimarul din Baia Mare, și-au susținut punctul de vedere cu prilejul intervențiilor telefonice.

Aceste susțineri nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, aceste afirmații ostile și de aversiune au fost față de comunitatea de naționalitate maghiară, respectiv față de naționalitatea persoanei intrate în legătură telefonică, iar nu față de funcția pe care o îndeplinește, acestea fiind manifestări interzise de art. 47 alin. (1) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Totodată, se reține și poziția exprimată de moderatoarea emisiunii în intervențiile acesteia și lipsa sa de reacție față de comentariile invitaților, deși se impunea din partea acesteia o reacție pentru păstrarea echilibrului discuțiilor și pentru a permite exprimarea unui punct de vedere care să explice efectiv desfășurarea faptelor aduse în atenția publicului din perspectiva tuturor persoanelor implicate, astfel că, în mod corect a reținut autoritatea pârâtă că radiodifuzorul nu a respectat îndatoririle și responsabilitățile legale care interzic difuzarea programelor care conțin orice forme de incitare la ură națională și, de asemenea, că prin modalitatea în care a fost tratat subiectul de interes public, radiodifuzorul nu a asigurat o informare imparțială și cu bună-credință, astfel încât telespectatorii să aibă posibilitatea de a-și forma propria convingere.

Aprecierea că limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni este irelevantă în soluționarea cauzei, față de împrejurarea că reclamanta nu a fost sancționată pentru fapte de încălcare a reputației, onoarei ori demnității unui politician, ci pentru atingerea adusă interesului general ca prin emisiuni televizate să nu se instige la ură pe criterii etnice.

Cât privește doza de exagerare permisă jurnaliștilor, Înalta Curte reține că prin afirmațiile făcute de prezentatorul emisiunii și de invitații acestuia s-a depășit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, nefiind vorba despre o simplă doză de exagerare. Prin demersul său jurnalistic au fost aduse grave prejudicii membrilor comunității maghiare.

Este de necontestat că jurnaliștii, ca și invitații emisiunii au dreptul să-și expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă reclamanta, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligația de a lua toate măsurile legale pentru a asigura desfășurarea emisiunilor pe care le difuzează, într-un cadru legal reglementat de legislația audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

A fost invocată în cererea de recurs jurisprudența CEDO în materia libertății de exprimare și s-a susținut că exprimarea liberă a ideilor în presă presupune absența controlului a priori, a oricărui fel de cenzură. Circulația informațiilor și ideilor trebuie să se facă fără niciun fel de cenzură.

Deși recurenta insistă asupra necesității neexercitării cenzurii în comunicarea informațiilor, indiferent de suportul lor material, Înalta Curte reține că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre cenzură câtă vreme aceasta presupune intervenția autorității înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancțiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenție, exercitarea libertăților cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică (...). Așadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerința respectării drepturilor celorlalți.

CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Se susține în cererea de recurs că potrivit jurisprudenței CEDO, este de datoria presei să răspândească informații și idei cu privire la chestiunile de interes public, iar obligația jurnalistului nu poate consta numai în răspândirea informațiilor, urmând ca acesta să-și exprime propria opinie ori de câte ori acest lucru face obiectul unei dezbateri publice.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte reiterează faptul că sancțiunea nu a fost aplicată pentru informațiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru afirmațiile și comentariile ce au însoțit aceste informații, iar exprimarea de către jurnalist a propriei opinii referitoare la subiectele discutate nu se poate face în orice condiții și în orice mod. Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională și trebuie să fie în concordanță cu obligațiile expres prevăzute de legislația audiovizuală la art. 47 alin. (1) din Codul audiovizualului, cum corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate.

Atât timp cât comentariile care au însoțit informațiile prezentate de realizator au avut un caracter evident ostil și de aversiune față de comunitatea maghiară, ele reprezintă o încălcare nepermisă a prevederilor legale menționate și a principiilor consacrate de jurisprudența CEDO, ca expresie a celor mai înalte idei despre justiție și echitate, prin utilizarea mijloacelor audiovizuale ca instrumente de denigrare a unor comunități/indivizi pe considerente de rasă, religie, naționalitate, sex sau orientare sexuală; de manipulare cu rea-credință a opiniei publice, de deturnare a dezbaterilor de mare actualitate, precum și de tratare discriminatorie a oricărei persoane.

Este evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea și încurajarea libertății de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieții cetății, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă jurnaliștii trebuie, în exercitarea cu bună credință a profesiunii lor, și în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte și celelalte valori protejate de Convenție, precum și îndatoririle și responsabilitățile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menționate.

În consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinței civile nr. 664 din 21 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinței civile nr. 664 din 21 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 06 februarie 2025.