Decizia nr. 3051/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1733/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 20.05.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, revocarea deciziei nr. 222/07.04.2022, prin care reclamanta a fost amendată cu suma de 10.000 RON pentru încălcarea art. 47 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1733 din data de 14 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii judecătorești menționate în punctul I.2 reclamanta societatea A. S.R.L. a declarat recurs, prin care, invocând incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecința anulării Deciziei nr. 222/07.04.2022, emisă de intimatul Consiliul Național al Audiovizualului. Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta - reclamantă a argumentat, printr-un prim set de critici, în sensul unei încălcări, de către instanța de fond, a obligației acesteia de a motiva hotărârea pronunțată, în sensul că instanța nu a realizat o analiză concretă a contextului emiterii actului atacat și a argumentelor recurentei referitoare la lipsa unei încălcări a valorii sociale ocrotite de normele de drept material incidente cauzei, raportate la afirmațiile efectuate de către invitatul emisiunii, domnul B.. Totodată, recurenta a învederat că judecătorul fondului a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (3) și art. 144 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, prin raportare la dispozițiile art. 30 alin. (1) din Constituția României și art. 10 din Convenția EDO și la situația juridică dedusă judecății. În acest sens, recurenta a arătat că afirmațiile în discuție nu au avut caracter defăimător, în raport de contextul în care acestea au fost exprimate, câtă vreme, în cursul emisiunii "Ce-i în C. și-n căpușă" din data de 02.03.2022, au fost analizate probleme de interes național, printre care și efectele nocive ale războiului din Ucraina, temă ce a creat o deosebită tensiune prin raportare la informațiile transmise de către ambii participanți. Pentru a putea înlătura acea stare, domnul B. a făcut o serie de afirmații în spirit de glumă, strict cu scopul de a amuza auditoriu și nu de a denigra femeile din Ucraina. Această concluzie rezultă și din reacția avută de către moderatorul C., care a afirmat: "A fost bună gluma". Deși prima instanță ar fi observat caracterul umoristic al acestor afirmații, dar și efectul pozitiv produs pentru participanții la discuție și pentru auditor, cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, ar fi considerat că respectivele afirmații au caracter denigrator, deși ar fi evident că afirmațiile invitatului B. din data de 02.03.2022 nu se circumscriu modalității de incriminare prevăzute de către legiuitor, nefiind referiri în sens peiorativ, defăimătoare sau discriminatorii.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul - pârât Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea sentinței recurate și, implicit, a deciziei contestate, ca fiind legale și temeinice. În susținerea apărărilor formulate, urmare unei succinte prezentări a situației de fapt și a aspectelor reținute prin Decizia CNA nr. 222/07.04.2022 de sancționare a reclamantei, intimatul a învederat că, în cadrul emisiunii, la adresa femeilor de origine ucraineană, au fost făcute afirmații depreciative, ofensatoare, jignitoare, ce au depășit limitele acceptabilului, persoanele de naționalitate ucraineană fiind acuzate în general de comportamente blamabile, infracționale sau imorale. A mai arătat intimatul că afirmațiile pretins a fi fost făcute în spirit de glumă, nu pot fi considerate ca având o contribuție pozitivă în contextul discuțiilor de interes general privind războiul din Ucraina, fiind unele prejudiciabile, defăimătoare, din categoria celor interzise de dispozițiile art. 47 alin. (3) din Codul audiovizualului, motiv pentru care, constatând încălcarea de către radiodifuzor a interdicției impuse de aceste dispoziții, în raport de criteriile de individualizare a secțiunii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, membrii Consiliului au propus sancționarea acestuia cu amenda în cuantum de 10.000 RON. Supusă la vot, propunerea de sancționare a fost adoptată cu respectarea condițiilor de legalitate prevăzute de art. 15 din Legea audiovizualului. În opinia intimatului, recurenta-reclamantă a încercat să prezinte o altă situație de fapt decât cea din cadrul emisiunii, din care să reiasă faptul că afirmațiile reținute de Consiliu ca încălcare a prevederilor art. 47 din Codul audiovizualului, nu s-ar încadra în definiția afirmațiilor defăimătoare generalizatoare la adresa unui grup/comunități definit(e) de gen, vârstă, rasă, etnie, naționalitate, cetățenie, în ciuda faptului că, aceste sintagme sunt defăimătoare, generalizatoare la adresa poporului ucrainean. A mai arătat intimatul că afirmațiile invitatului la adresa poporului ucrainean nu ar fi simple aprecieri, ci susțineri ce ar fi depășit limitele unei judecăți de valoare sau opinii personale, iar realizatorul emisiunii, deși a creditat aceste afirmații ca fiind "o glumă bună", și-a ignorat responsabilitățile legale și jurnalistice impuse de comunicarea către publicul larg a unui program de radiodifuziune.

Aspecte procedurale La data de 13 februarie 2024, recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului în legătură cu sintagma "precum și ale deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliu", fiind format, în vederea soluționării acesteia, dosarul asociat nr. x/2022 Prin aceeași cerere, recurenta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. II. Soluția instanței asupra cererii de suspendare a cauzei Examinând cererea formulată de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L., privind suspendarea judecării dosarului pendinte până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului în legătură cu sintagma "precum și ale deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliu", Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată. Astfel, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți …", fiind consacrat, astfel, un caz de suspendare facultativă a judecății. În acest context, instanța reține că suspendarea în discuție implică, pe de o parte, întrunirea condițiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, iar, pe de altă parte, identificarea de către judecător a oportunității dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului. În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecății, ci textul debutează cu o conferire, în beneficiul instanței, a atribuției de a aprecia asupra necesității suspendării amintite. Referitor la situația premisă a unei sesizări a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, Înalta Curte mai arată că art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie, ca un caz de revizuire a hotărârii judecătorești, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții". Altfel spus, judecătorului îi este deschisă posibilitatea de a suspenda judecata în cursul procesului atunci când este pusă în discuție, prin intermediul excepției de neconstituționalitate, norma legală ce fundamentează dreptul afirmat de una dintre părțile din acel proces. În măsura în care nu s-a procedat astfel, în continuare partea interesată are la îndemână remediul revizuiri dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională declară neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate ce a fost ridicată în procesul respectiv. În cauza de față, Înalta Curte nu consideră a fi necesară suspendarea judecății în condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel cum a fost solicitată de partea recurentă - reclamantă, cu atât mai mult cu cât în dosarul asociat nr. x/2022 cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului în legătură cu sintagma "precum și ale deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliu", formulată de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L., a fost respinsă. Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L., privind suspendarea judecării recursului ce face obiectul cauzei pendinte. III. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta societatea A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.]. Din interpretarea prevederilor normative citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța și-a încălcat obligația de a motiva hotărârea conform standardelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. În acest sens se reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta - reclamantă a supus controlului exercitat de instanța de contencios administrativ verificarea legalității deciziei nr. 222/07.04.2022, prin care reclamanta a fost sancționată de C.N.A. cu amendă contravențională de 10.000 RON, în raport de faptul că, în cadrul emisiunii "Ce-i în C., și-n căpușă!", difuzată de postul de radio D. în data de 02.03.2022 între orele 13:00 - 15:22 și redifuzată în data de 04.03.2022 în intervalul 12:47-14:50, invitatul emisiunii, B., ar fi făcut o serie de afirmații la adresa femeilor de origină ucraineană, ce au fost apreciate de intimatul - pârât prin decizia atacată drept o încălcare a prevederilor art. 47 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare (Codul audiovizualului). Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de un act administrativ al Consiliului Național al Audiovizualului de sancționare contravențională, care constituie o ingerință în libertatea de exprimare a părții reclamante, primei instanțe revenindu-i să verifice măsura în care această ingerință este conformă garanțiilor specifice libertății amintite. Din conținutul sentinței recurate rezultă că legalitatea actului individual atacat (decizia CNA nr. 222/07.04.2022) a fost verificată de instanța de fond exclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 47 alin. (3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, care prevăd că sunt interzise, în programele audiovizuale, afirmații defăimătoare generalizatoare la adresa unui grup/comunități definit(e) de gen, vârstă, rasă, etnie, naționalitate, cetățenie, credințe religioase, orientare sexuală, nivel de educație, categorie socială, afecțiuni medicale sau caracteristici fizice. Or, art. 47 alin. (3) din Cod reglementează o obligație a furnizorului de servicii media audiovizuale, iar nu o contravenție în sine, fără a reprezenta deci prin ea însăși o normă de sancționare contravențională. În acest context, Înalta Curte arată că potrivit art. 30 din Constituția României, reglementat la Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul II - Drepturile și libertățile fundamentale din Constituție "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile" (alin. (1), "Cenzura de orice fel este interzisă" (alin. (2), "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine" (alin. (6). Din lectura dispozițiilor constituționale redate mai sus, instanța de control judiciar reține opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional. Instanța de recurs mai învederează existența în Constituția României, la Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul I - Dispoziții comune, a art. 20, text potrivit căruia "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte." (alin. (1), respectiv "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile" (alin. (2). Astfel, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei. Potrivit art. 10 din Convenția amintită "Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.". Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că «libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică». Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța își însușește interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției. Revenind la dispozițiile art. 10 din Convenție, instanța de control judiciar învederează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial. Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 al articolului 10 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea Europeană afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea CEDO din 17 decembrie 2004 Cumpănă și Mazăre împotriva României, § 85 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 501/14.06.2005; hotărârea CEDO din 7 octombrie 2008 Barb împotriva României, § 31 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 304/08.05.2009; hotărârea CEDO din 28 septembrie 2004 Sabou și Pîrcălab împotriva României, § 35 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 484/08.06.2005). Cât privește prima condiție dintre cele menționate mai sus, instanța reține că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea CEDO din 26 aprilie 1979 cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, § 49 - disponibilă pe pagina de Internet a Curții Europene a Drepturilor Omului - www.x.coe.int). A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde "unei nevoi sociale imperioase", iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie "pertinente și suficiente", măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie "proporțională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a societății sau a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (a se vedea hotărârea Cumpănă și Mazăre citată anterior, § 88 - 90). Spre a fi admisibilă ingerința în exercitarea libertății de exprimare, cele trei condiții menționate în precedent trebuie întrunite în mod cumulativ, lipsa uneia dintre ele făcând ca încălcarea art. 10 din Convenție să nu poată fi justificată. În cauză, Înalta Curte observă că prin actul administrativ individual atacat a fost aplicată recurentei - reclamante sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 10.000 RON, urmarea utilizării criteriilor de individualizare a sancțiunii reglementate de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, iar temeiul de drept din norma principală în considerarea căruia a fost emisă Decizia CNA nr. 222/07.04.2022 a fost reprezentat de art. 90 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, indicat și în cuprinsul deciziei CNA. Potrivit art. 90 din Legea nr. 504/2002: "(1) Constituie contravenții următoarele fapte: a) difuzarea unei opere cinematografice în afara perioadelor prevăzute în contractele încheiate cu deținătorii drepturilor de autor; b) utilizarea de tehnici subliminale în cadrul comunicării comerciale audiovizuale; c) utilizarea comunicării comerciale audiovizuale cu conținut publicitar mascat; d) nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la replică; e) difuzarea unui serviciu de programe în afara zonei specificate în licența audiovizuală; f) exploatarea licențelor audiovizuale de către alte persoane decât titularii de drept ai acestora; g) programarea și furnizarea de programe, cu încălcarea prevederilor art. 27, art. 28, art. 29 alin. (1)-(7), art. 31 alin. (7), art. 32, art. 34, art. 35 alin. (1), art. 36, art. 39, art. 40, art. 41, art. 42^1, art. 42 2 și ale art. 85 alin. (3)-(9); h) nerespectarea prevederilor art. 3, art. 17 alin. (4), art. 49, art. 54 alin. (2) și ale art. 58 alin. (1); i) retransmisia de către un distribuitor a unui serviciu de programe care nu se încadrează în prevederile art. 75 alin. (1) și (2) și nu a obținut autorizația de retransmisie; j) retransmisia de către distribuitori a serviciilor de programe, cu încălcarea prevederilor art. 74 și 82; k) furnizarea unui serviciu media fără a deține licență audiovizuală sau în lipsa notificării prevăzute la art. 74 alin. (5); l) refuzul furnizorului sau distribuitorului de servicii media de a comunica personalului de control, în condițiile prevăzute la art. 88 alin. (3), informațiile solicitate. (2) Faptele prevăzute la alin. (1) se sancționează cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON. (3) În cazul în care Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzute la alin. (1) sunt minore, va adresa o somație publică de intrare în legalitate. (4) Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioada de cel mult un an.". Or, instanța de fond nu a realizat o analiză a cauzei pendinte raportat la temeiul juridic în baza căruia CNA a dispus aplicarea sancțiunii contravenționale în sarcina recurentei - reclamante, neverificând cauza în raport de prevederile art. 90 din Legea nr. 504/2002, deoarece nu rezultă cărei variante normative a art. 90 alin. (1) îi corespunde contravenția pretinsă a exista, pentru a fi aplicată o sancțiune în condițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 504/2002. În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că, potrivit normei legale, premisa esențială de aplicare a art. 90 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 o constituie oricare dintre faptele prevăzute la art. 90 alin. (1) din același act normativ. Înalta Curte mai subliniază și că lectura atentă a Legii nr. 504/2002 denotă că nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a deciziilor având caracter normativ emise de Consiliul Național al Audiovizualului poate fi sancționată contravențional în condițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, caz în care poate fi aplicată ca sancțiune o "amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON". În procedura de recurs, invocând excepția de neconstituționalitate a art. 91 alin. (1) teza finală din Legea nr. 504/2002, partea recurentă-reclamantă a susținut că această normă juridică poate fi relevantă pentru legalitatea sancțiunii contravenționale aplicate, fiind eronată întemeierea actului administrativ litigios pe dispozițiile art. 90 din Legea amintită anterior. Totodată, criticile din recurs privind analiza punctuală a afirmațiilor incriminate în contextul normativ relevant, inclusiv raportat la art. 47 alin. (3) din decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, regăsite în mod similar și în conținutul cererii de chemare în judecată, implică realizarea unei verificări a ingerinței CNA în libertatea de exprimare a părții recurente-reclamante în acord cu standardul reieșit din reglementarea națională coroborat cu cea convențională și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, deși prima instanță a realizat analiza sub aspectul obligației impuse de art. 47 alin. (3) din Cod, nu a demonstrat că amenda contravențională aplicată societății reclamante ca limitare adusă de stat libertății de exprimare respecta condițiile cumulative amintite anterior, fără a rezulta îndeosebi dacă este prevăzută de lege, iar în caz afirmativ care este norma juridică relevantă sub acest aspect, anume art. 90 sau art. 91 din Legea nr. 504/2002. După cum s-a arătat deja anterior, art. 47 alin. (3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual reprezintă temeiul unei obligații impuse furnizorilor de servicii audiovizuale prin actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de Codul audiovizualului, dar nu constituie un temei de sancționare contravențională, acesta din urmă regăsindu-se în art. 90 și următoarele din Legea nr. 504/2002, cu privire la care însă sentința recurată nu prezintă nicio analiză relevantă. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. "Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârile CEDO pronunțate în cauzele Albina împotriva României și Gheorghe împotriva României). Instanța de recurs mai subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală. Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar spre acest rezultat premisele acestui raționament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite. Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. (…)" [s.n.]. Față de cele arătate în precedent, fiind incident motivul de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În sfârșit, intervenind admiterea căii de atac potrivit celor deja menționate, nu mai este necesară verificarea motivului de casare/nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta din urmă implicând analiza pe fond a cererii de chemare în judecată.