ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4146/2024

Ședința publică din data de 27 septembrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 02.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Giurgiu, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Adresei nr. x/14.04.2022 emise de Ministerul Justiției în procedura de soluționare a contestației formulate, în temeiul art. 37 alin. (1)-(3) din Legea nr. 153/2017 - Lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și, pe cale de consecință, anularea Ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 413/C/07.02.2022 emise de Ministrul Justiției, în sensul:

Prin sentința civilă nr. 2091 din 18 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția tardivității, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate prin întâmpinare.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL GIURGIU, fiind anulat parțial Ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și Ordinul nr. 413/C/07.02.2022 emise de Ministrul Justiției, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamanților ce nu corespund nivelului recunoscut prin sentința civilă nr. 1732/03.06.2021 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2021 și, respectiv, sentința civilă nr. 318/10.02.2021 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

A fost obligat pârâtul să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților cu respectarea hotărârilor judecătorești menționate și respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

Recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunțate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către reclamanți.

În esență, în motivarea recursului, a arătat, în dezacord cu cele reținute de către instanța de fond, cu privire la soluționarea excepției tardivității, că Ministerul Justiției a invocat excepția tardivității contestării ordinelor, iar nu excepția tardivității acțiunii, cum se susține în mod eronat prin hotărârea recurată.

Ministerul Justiției a arătat că reclamanților li s-au comunicat ordinele în data de 10.02.2022, iar contestația a fost înregistrată la Ministerul Justiției sub nr. x/07.03.2022, peste termenul de 20 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) Anexa V din Legea — cadru nr. 153/2017.

Totodată, Ministerul Justiției a învederat împrejurarea că, plângerea a fost înregistrată la instanță în data de 02.06.2022, peste termenul prevăzut de art. 7 alin. (2) Anexa V din Legea — cadru nr. 153/2017.

Așa fiind, a solicitat instanței de control judiciar să constate inadmisibilitatea acțiunii în contencios administrativ pentru neformularea contestației (plângerii) prealabile în termenul legal.

Chiar dacă Ministerul Justiției a invocat excepția tardivității contestării ordinelor, instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, cu încălcarea principiilor procesului civil, printr-o interpretare formalistă a respins excepția tardivității invocată.

Totodată, în virtutea rolului său activ, instanța de fond avea posibilitatea să califice excepția invocată de Ministerul Justiției ca fiind excepția inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ pentru neformularea contestației prealabile în termenul legal.

Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pretențiile referitoare la plata diferențelor salariale, însă în mod nelegal, instanța de fond a respins această excepție.

Prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

A menționat că în același sens s-a reținut și prin Decizia nr. 3301/12.10.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2015, nr. 1900/4.04.2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc, formulate de către personalul instanțelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Ministerului Justiției, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției.

Așadar, prima instanță, în mod netemeinic și nelegal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care acest pârât nu efectuează plăți decât în favoarea propriilor angajați.

Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că aceasta nu vizează însăși acțiunea în contencios administrativ.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Însă, coroborând toate aceste dispoziții cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate", în raport cu data introducerii acțiunii prin care se solicită emiterea unui ordin de salarizare în conformitate cu o hotărâre judecătorească pronunțată în anul 2020, orice pretenție anterioară datei de 2.06.2019 este prescrisă.

Însă, în mod netemeinic și nelegal, prima instanță a obligat pârâtul la emiterea unor noi ordine de salarizare prin care să se realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților.

Sentința atacată precizează doar momentul de start de la care ar trebui să se recalculeze drepturile salariale, prin ordin, fără a face însă referire la momentul terminus.

Curtea de Apel București a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 44 pct. II și 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. 111 din O.U.G. nr. 20/2016.

Este neîntemeiată obligarea pârâtului la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 și coeficientul de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A)., pct. 13.

Având în vedere jurisprudența instanțelor în litigiile de muncă, precum și a instanțelor de contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție — decizia civilă nr. 3021/20.05.2021, în sensul acordării valorii de referință sectorială de 605,225 RON, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, la data de 30.12.2021, a fost emis O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021.

Potrivit art. 1 din OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Ținând seama de faptul că prin stabilirea indemnizațiilor de încadrare pentru toți judecătorii cu funcții de execuție și asistenții judiciari cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară de salarizare.

Ca urmare a majorării VRS, toți judecătorii cu funcții de execuție, indiferent de grad, nivel, instanță, vechime, vor atinge nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017.

Titlurile pronunțate în favoarea intimaților-reclamanți (n.n. Ministerul Justiției nefiind parte în dosarul nr. x/2021, iar în dosarul nr. x/2020 fiind scos din cauză, instanța a admis lipsa calității procesuale pasive) conferă dreptul doar la despăgubiri și nu modifică indemnizația de încadrare, iar titlurile pronunțate în favoarea altor angajați din sistemul de justiție au efecte relative și se referă la situații particulare, neintrând sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Astfel, instanța de fond a reținut în mod eronat că, prin hotărârile judecătorești invocate de reclamanți s-a statuat includerea coeficientului 19,000 în indemnizație.

Prin raportare la sentința civilă nr. 1732/2021, a precizat că drepturile câștigate de reclamanți au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, acordarea pentru viitor, neschimbând natura acestora, respectiv aceea de despăgubiri, neexistând prin urmare niciun temei pentru emiterea de ordine de ministru care vizează numai stabilirea drepturilor salariale, nu și plata despăgubirilor.

Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a reclamanților, și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

În aceste situații, acordarea coeficienților corespunzători personalului D.N.A, și D.I.I.C.O.T. nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte.

A susținut că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu și sporurile, pentru consilierii de probațiune, nefiind vorba de o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justitie".

În acest sens, dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevăd în mod clar că: "Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25%față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "Începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea si completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică si personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referință sectorială.

Prin urmare, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

Se prevalează de considerentele Deciziei nr. 1325/2008 în care Curtea Constituțională a reținut, în esență, că posibilitatea instanțelor judecătorești de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății contravine principiului separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Așadar, Curtea Constituțională a statuat că acordarea altor drepturi decât de cele prevăzute expres de lege este o depășire a puterii judecătorești, rolul instanțelor fiind acela de realizare a justiției, adică de a soluționa litigiile aplicând legea, iar nu de a cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin acte normative, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

În urma emiterii ordinului O.M.J. nr. 6245/C/30.12.20222, pe rolul instanțelor judecătorești au fost înregistrate acțiuni având ca obiect anularea acestui act administrativ și emiterea unui alt ordin de salarizare în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și cu luarea în considerare a coeficienților de multiplicare DNA/DIICOT.

În concluzie, vă rugăm să admiteți recursul astfel cum a fost formulat, să casați în parte hotărârea Curții de Apel București și să respingeți cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, soluția pronunțată de prima instanță fiind temeinică și legală, respectiv rezultatul interpretării și aplicării normelor de drept în vigoare situației de fapt deduse judecății.

II. Soluția instanței de recurs

Reclamanții sunt asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Giurgiu, iar prin Ordinul nr. 413/C/2021, s-a dispus stabilirea drepturilor salariale ale asistenților judiciari din cadrul tribunalelor din circumscripția Curții de Apel București prevăzuți în Anexele 1-6 la prezentul ordin, prin raportare la o VRS 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021, cu respectarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Totodată, s-a dispus că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordon, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii sectoriale de referință sectorială de 605,225lei se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Astfel cum reiese din chiar conținutul său, ordinul contestat a fost emis pentru punerea în aplicare a Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021.

Reclamanții au parcurs procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresând contestația nr. 19812/2022 Ministerului Justiției împotriva ordinului contestat, soluția acestei proceduri fiind nefavorabilă acestora, așa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. x/14.04.2022.

Prin acțiunea de la fond, reclamanții au avut următoarele pretenții:

În ceea ce privește motivul de recurs invocat din perspectiva legitimării procesuale a Ministerului Justiției

Prin dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății."

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât față de prevederile generale din C. proc. civ., cât și față de dispozițiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

Din perspectiva Ministerului Justiției, sentința atacată a fost pronunțată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actului atacat cu acțiunea din prezenta cauză, astfel că justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, instanța de recurs a luat act de transmiterea calității procesuale de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, și, verificând cele două cereri de recurs existente la dosar care au conținut identic, se declară învestită cu cercetarea căii de atac promovate de Ministerul Justiției și continuată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor greșita soluționare de prima instanță a excepției de prescripție

Este eronată susținerea din recurs referitoare la prescrierea dreptului la acțiune al reclamanților, în cauza de față, așa cum am arătat la analiza excepției de tardivitate, termenul special prevăzut de Legea nr. 153/2017 a fost respectat.

Deși prin acțiunea de față reclamanții au solicitat anularea ordinelor de salarizare, cauza juridică fiind în principal nerespectarea efectelor unor hotărâri judecătorești definitive, litigiul de față este întemeiat pe disp. Legii nr. 554/2004 și are ca finalitate emiterea unor ordine de către ordonatorul principal de credite, în limitele pentru care deja reclamanții au ieșit din pasivitate și au obținut recunoașterea drepturilor de creanță.

În contextul celor anterior arătate, aceste critici sunt nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita soluționare de prima instanță a excepției de tardivitate a acțiunii

Prima instanță, în aprecierea instanței de control judiciar, a dat o soluție corectă excepției de tardivitate invocate de pârât prin întâmpinare față de împrejurarea că ministerul, în analiza contestației formulate de reclamanți, s-a pronunțat cu privire la fondul acesteia, respingând-o ca neîntemeiată iar nu ca tardivă.

Or, termenul de 30 de zile de formulare a acțiunii curge de la data adresei nr. x/14.04.2022, pârâtul nefăcând dovada datei la care s-a comunicat adresa ci doar susținând excepția de tardivitate.

Așadar, în raport de data înregistrării la instanță a plângerii, respectiv data de 31.05.2022, și față de data înscrisă pe adresa nr. x/14.04.2022, exemplarul depus la dosar de reclamanți, respectiv data de 03.05.2022, rezultă că plângerea este formulată în termenul legal.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coefici­entul de multiplicare 19,000

Pentru a pronunța hotărârea recurată, prima instanță a reținut că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială. În aceste condiții, instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 1732/03.06.2021 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2021 și, respectiv, prin sentința civilă nr. 318/10.02.2021 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, reclamanții au obținut recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 03.08.2017 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, respectiv începând cu data de 01.08.2015 pentru reclamantul A. și cu data de 19.09.2018 pentru reclamantul B., prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13.

Prin aceste hotărâri judecătorești executorii s-au dezlegat chestiuni litigioase esențiale, privitoare la raporturile de muncă ale reclamanților, al căror efect pozitiv trebuie să se reflecte și în actele administrative emise de ordonatorul principal de credite în ceea ce privește corecta încadrare salarială și efectele viitoare.

Ministerul Justiției a fost parte în dosarul nr. x/2020, iar în ceea ce privește dosarul nr. x/2021, sunt incidente dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea fiindu-i opozabilă, efect recunoscut prin dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și ale art. 2 din Ordinul nr. 413/C/07.02.2022.

Înalta Curte constată următoarele:

- prin sentința civilă nr. 1732/03.06.2021 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2021, reclamantul A. a obținut recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 03.08.2017 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, respectiv începând cu data de 01.08.2015, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13.

- prin sentința civilă nr. 318/10.02.2021 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, reclamantul B. a obținut recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 03.08.2017 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, respectiv începând cu data de 01.08.2015, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13.

În cadrul primului palier de argumentație, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive de mai sus, chiar și doar opozabile conform art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. (reclamantul A.) sau supuse principiului obligativității (reclamantul B.), Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei, în sensul că prin cele două hotărâri judecătorești mai sus menționate, drepturile câștigate de reclamanți au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate, rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare sunt indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți.

Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de aceștia.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziilor menționate în sensul dorit de intimați, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal.

O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțată de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor asistenților judiciari în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanți în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică).

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. În plus, în cazul intimatului-reclamant A., după cum s-a arătat, nu există nici identitatea de părți, pârâtul Ministerul Justiției fiind scos din cauză în dosarul menționat.

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădește, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

Îndreptățirea magistraților la stabilirea indemnizației lunare brute prin utilizarea coeficienților 19,000 - 23,000 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut inițial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanțe iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor la nivelul maxim aflat în piață, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, nici prin decizii de speță anterioare și nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptățirea magistraților-judecători și procurori - de la orice instanță din țară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării.

In considerarea acestui temei - al existenței unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunțate hotărâri judecătorești definitive, cum sunt cele menționate de intimații-reclamanți în cauza de față, ale celorlalte instanțe din sistemul judiciar, având în vedere conținutul legislației anterioare de salarizare și a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs.

De vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existența unor hotărâri judecătorești nu constituie temei pentru recunoașterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalității, prevăzut de dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În fine, ca un ultim argument, nu s-a demonstrat, în cadrul situației de fapt reținute de prima instanță, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanța făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021

Deși reclamanții s-au prevalat de sentințele civile nr. 1732/03.06.2021 și nr. 318/10.02.2021 ale Tribunalului Dâmbovița, pronunțate în dosarul nr. x/2021 și respectiv nr. 2823/120/2020, Înalta Curte reține că în dosarul nr. x/2021 a fost admisă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a fost respinsă acțiunea în con­tradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulată împotriva unei persoane lip­site de calitate procesuală pasivă.

Din această perspectivă, se constată o greșită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătorești definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiției nu a fost parte și față de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată pretenția reclamanților de obligare a pârâtului la emiterea ordinului de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 31.01.2017, din aceleași considerente ca cele expuse mai sus cu privire la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 430 din C. proc. civ. pentru reținerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat (lipsa identității de părți, deoarece Ministerul Justiției nu a fost parte în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021; lipsa identității de obiect și cauză juridică, explicate anterior pe larg).

Aspectele privind discriminarea față de alți colegi judecători sau cele privind egalizarea cu alți colegi judecători, invocate prin cererea de chemare în judecată, au format obiectul cauzei judecate anterior și au fost soluționate în favoarea reclamanților prin hotărârea judecătorească definitivă cu privire la care se invocă puterea de lucru judecat; această hotărâre consacră un drept câștigat în favoarea acestora din perspectiva dreptului la acordarea despăgubirilor, dar, pentru rațiunile expuse mai sus, nu poate genera consecința efectului pozitiv al puterii de lucru judecat din perspectiva obligării la stabilirea unei indemnizații de salarizare. De altfel, ordinul atacat în prezenta cauză stabilește plata eșalonată a drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești definitive având ca obiect o VRS 605,225 RON pe perioada anterioară emiterii ordinului contestat.

Astfel, și din această perspectivă, raportat la capătul de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu 30.12.2021, motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva încheierii din 04 noiembrie 2022 și a sentinței civile nr. 2091 din 18 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.