ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1638/2024

Ședința publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.01.2018, reclamanta Telecomunicații CFR S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea și suspendarea Hotărârii nr. 589/18.10.2017 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, înregistrată la reclamantă sub nr. x/27.12.2017.

În cauză, s-a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul pârâtului de către Sindicatul Național al Lucrătorilor din Telecomunicații Feroviare "A." România.

Prin sentința civilă nr. 1538 din 13 martie 2018, Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche la data de 04.04.2018.

Prin sentința civilă nr. 5375 din 14 decembrie 2018, Curtea a respins acțiunea reclamantei, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., fără a se pronunța pe fond și a respins cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de Sindicatul Național al Lucrătorilor din Telecomunicații Feroviare "A." România, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Telecomunicații CFR S.A. a formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 27.03.2019.

A solicitat recurenta-reclamantă casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind, în esență, că instanța de fond nu a motivat soluția adoptată, fapt care conduce la afectarea dreptului la apărare și la îngrădirea accesului la justiție.

Prin Decizia nr. 3070 din 21 mai 2021, Înalta Curte a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

A reținut instanța de control judiciar că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 modificată și republicată raportate la dispozițiile art. 78 C. proc. civ.

Art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 preia prevederea corespunzătoare din C. proc. civ., conferind un drept de apreciere judecătorului cauzei numai în ceea ce privește posibilitatea judecării fără solicitarea terțului. Însă, în cauză, prima instanță a pus în discuție necesitatea introducerii în proces a unei terțe persoane care formulase deja cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, astfel încât cadrul procesual putea fi întregit prin analizarea acestei cereri formulate de aceeași persoană în contradictoriu cu care judecătorul fondului a apreciat ca fiind necesară dezbaterea cererii de chemare în judecată.

Din analiza înscrisurilor existente la dosar, a reieșit modalitatea neechivocă în care pârâtului a învederat în fața instanței de fond refuzul său de a solicita introducerea în cauză a persoanei care a formulat sesizare în fața autorității publice întrucât aceasta deja formulase cerere de intervenție accesorie în favoarea sa.

Astfel, Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură care impun stabilirea cadrului procesual atât în raport cu măsurile adoptate de către instanța de judecată, dar și cu cererile principale, incidentale și accesorii formulate de către părți, cu ocazia rejudecării urmând ca instanța de fond să analizeze cadrul procesual în contextul examinării admisibilității cererii de intervenție accesorie formulată de către Sindicatul Național al Lucrătorilor din Telecomunicații Feroviare "A." România, dar și ținând cont de faptul că emitentul actului administrativ contestat este o autoritate publică centrală care poate fi sesizată, în condițiile legii, de către orice persoană interesată în domeniul actelor/faptelor juridice discriminatorii.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche la data de 16.09.2021 sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 19 din 28 ianuarie 2022, Curtea a admis acțiunea reclamantei Telecomunicații CFR S.A., a anulat Hotărârea nr. 589/18.10.2017 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a respins cererea de intervenție accesorie în favoarea CNCD, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate rejudecarea pe fond a cauzei și respingerea acțiunii formulate de reclamantă împotriva Hotărârii CNCD nr. 589/18.10.2017.

În motivarea căii de atac, recurentul pârât a arătat, în esență, că în procedura administrativ- jurisdicțională derulată în fața CNCD, este permis doar părților (petentul și cel reclamat pentru discriminare) să propună probe cu privire la existența sau inexistența faptei de discriminare, sarcina probei fiind împărțită între aceste două subiecte de drept, așa cum reiese din prevederile art. 10 din Directiva 2000/78 și din jurisprudența CEDO (D.H. și alții împotriva Cehiei, 13 noiembrie 2007, Sampanis și alții împotriv Greciei, 5 iunie 2008).

Pornind de la aceste linii directoare care conturează o inversare a sarcinii probei în materia discriminării, recurentul- pârât a susținut că persoana interesată trebuie să indice suficiente elemente care să permită presupunerea existenței unei discriminări. Aceste elemente pot fi considerate mijloace de probă în sprijinul existenței unui tratament diferit (excludere, restricție, preferință, deosebire), direct sau indirect, raportat la prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, iar odată ce petentul (persoana discriminată) arată circumstanțele pe baza cărora se poate presupune că a avut loc discriminarea, cealaltă parte, reclamată pentru discriminare, trebuie să facă proba contrară.

În speță, pentru a face față dificultății de a dovedi tratamentul diferențiat (acordarea unor drepturi salariale mai mici pentru membrii sindicatului nereprezentativ), instituția recurentă s-a bazat pe criteriul apartenenței sindicale, de natură să dea naștere unei prezumții de discriminare, astfel că obligația de a dovedi că nu a fost încălcat principiul egalității revenea reclamantei Telecomunicații CFR S.A., care nu a fost în măsură să probeze existența unei jusrtificări obiective pentru aplicarea unui tratament salarial diferit.

Reclamantul nu a negat acordarea diferențiată a salariilor, dar a susținut că această diferență rezultă din negocierea individuală și confidențială cu fiecare angajat, fără a proba în vreun fel această afirmație.

Pe baza acestor argumente, recurentul- pârât a solicitat instanței de recurs să constate nelegalitatea sentinței atacate, prin raportare la definiția faptei de discriminare, așa cum este definită de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, s-a susținut că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 20 alin. (6) și-sau art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care consacră principiul împărțirii sarcinii probei, așa cum este aplicat în jurisprudența instanțelor europene în domeniul discriminării.

Intimata-reclamantă Telecomunicații CFR S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare (excepție respinsă prin încheierea de ședință din 7 martie 2024).

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și constatarea faptului că în mod corect a fost anulată Hotărârea nr. 589/18.10.2017, neexistând discriminare pe considerente de apartenență sindicală.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs și cu apărările formulate prin întâmpinare, în limitele permise controlului judiciar prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata- reclamantă Telecomunicații CFR S.A. a învestit instanța de contencios administrativ în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 589/18.10.2017, adoptată de intimatul- pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin hotărârea contestată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, învestit fiind cu o petiție prin care Sindicatul Național al Lucrătorilor din Telecomunicații Feroviare Telecom CF Romania a invocat faptul că membrii săi sunt discriminați la locul de muncă, pe criterii de apartenență sindicală, prin acordarea unor venituri salariale mai mici comparativ cu cele acordate altor persoane care îndeplinesc aceleași atribuții, a constatat că aspectele sesizate întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) și g) din O.G. nr. 137/2000, și a aplicat S.C. TELECOMUNICAȚII CFR S.A. sancțiunea amenzii în cuantum de 20 000 RON, conform art. 26 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000, coroborate cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

În motivarea hotărârii sale, Consiliul a reținut, în esență, că sindicatul reprezentativ este singurul chemat să participe la negocierile contractului colectiv de muncă, respectiv în negocierile privind drepturile și facilitățile angajaților, iar art. 35 alin. (1) din Legea 62/2011 privind dialogul social are efecte discriminatorii față de liderii/membrii de sindicat nereprezentativ; prin atitudinea discriminatorie manifestată față de membrii formațiunii sindicale petente, anagajatorul creează un cadru ostil, degradant și umilitor, condiționând primirea drepturilor cuvenite prin renunțarea la apartenența sindicală.

Astfel, societatea reclamantă manifestă un tratament diferențiat privind drepturile de care trebuie să se bucure membrii de sindicat înscriși în cadrul sindicatului petent, tratament constând în salarizarea de bază redusă, acordată membrilor de sindicat înscriși în cadrul sindicatului petent. În acest context, CNCD a conchis că se poate reține un raport de cauzalitate între un criteriu interzis (apartenența sindicală) și faptele angajatorului, de a plăti un salariu de bază în mod diferențiat.

Curtea de apel a examinat motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicțional invocate de reclamantă în raport cu probele administrate în cauză, a ajuns la concluzia că hotărârea CNCD este nelegală și a anulat-o. Această concluzie este împărtășită și de instanța ce control judiciar, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă în pct. 3 din prezenta decizie, criticile formulate de recurentul- pârât în dezvoltarea motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, regimul mijloacelor de probă și al sarcini probei în procedura derulată în fața CNCD și aplicarea normelor ce definesc fapta de discriminare.

Cu titlu de premisă, Înalta Curte reține că recurentul- pârât a adoptat hotărârea contestată în exercitarea unor atribuții de jurisdicție administrativă, reglementate prin art. 19-20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Constituționale a României (e.g.Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008).

Potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, având dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.

În temeiul alin. (4) al aceluiași articol, procedura se derulează în condiții de contradictorialitate, cu citarea obligatorie a părților. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării.

În ceea ce privește sarcina probei, art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 prevede că persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.

În mod similar, art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, articol care reglementează acțiunea în justiție formulate de persoana care se consideră discriminată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, prevede că "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."

Contrar susținerilor recurentului- pârât, prima instanță a interpretat și aplicat corect normele de drept evocate, reținând că, în cadrul procedurii derulate în fața Consiliului, persoanei care afirmă existența discriminării îi revine sarcina de a furniza elementele pe baza cărora poate fi prezumată existența faptei de discriminare, iar persoanei acuzate de săvârșirea uneia astfel de fapte obligația de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

Aceleași reguli în materia probațiunii se regăsesc, de asemenea, în prevederile art. 10 din Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și în jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în motivarea recursului.

Aplicând acest considerent de principiu la speța dedusă judecății, prima instanță a analizat punctual documentația transmisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, conținând declarații pe propria răspundere ale unui număr de aproximativ 90 de persoane, membri de sindicat, și a ajuns la concluzia că, deși majoritatea persoanelor au invocat existența unei discriminări determinate de apartenența sindicală, în realitate în cuprinsul acestor declarații nu au fost prezentate elemente privind existența unui tratament diferit sub aspect salarial, respectiv respectiv faptul că drepturile salariale au fost stabilite la un nivel inferior față de persoane cu aceleași atribuții care erau membri ai altui sindicat, astfel cum s-a invocat în cererea adresată C.N.C.D.

În consecință, s-a constatat că în cadrul procedurii declanșate în fața Consiliului sindicatul petiționar (intervenient în proces) s-a limitat la a invoca în mod generic existența unor fapte de discriminare determinate de apartenența sindicală, fără a indica minime aspecte de ordin probator care să releve existența diferenței de tratament reclamate, astfel că elementele furnizate de sindicat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu erau apte de a determina, conform art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 prezumția unei discriminări precum cea reținută în cuprinsul hotărârii contestate, respectiv discriminarea de natură salarială pe criteriul apartenenței sindicale.

Astfel, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a conchis în mod întemeiat că hotărârea CNCD este nelegală, fiind adoptată în lipsa unor probe sau cel puțin a unor elemente apte dea naștere prezumției existenței unui tratament diferențiat, constând în stabilirea unor drepturi salariale la un nivel inferior pe criteriul apartenenței sindicale, în sensul art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

În schimb, intimata- reclamantă a depus la dosarul primei instanțe Raportul nr. Tc. 2/42/20.02.2018 al grupului de lucru constituit prin Decizia nr. 2/11.01.2018 a Directorului General al Societății "Telecomunicații CFR" S.A. privind analiza cauzelor care au dus la crearea situației de discriminare stabilite prin Hotărârea nr. 589/18.10.2017 a Colegiului Director al C.N.C.D., raport care conține o analiză comparativă amplă și detaliată a elementelor privind stabilirea drepturilor salariale a personalului pentru perioada 2014-2017, pe categorii de funcții și de posturi și cu indicarea situației referitoare la apartenența sindicală și la calitatea de petiționar al faptei reclamate. Cu toate că este vorba despre un document ulterior adoptării hotărării CNCD contestate, raportul menționat demonstrează modul în care intimata-reclamantă s-a raportat la problematica asigurării tratamentului egal în materia salarizării.

În acest context, raportat la motivul de casare invocat în cauză- art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se poate reține că instanța de fond ar fi interpretat sau aplicat greșit normele de drept material și că astfel ar fi dat o încadrare juridică greșită situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 19 din 28 ianuarie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței