ÎCCJ, decizie (scj.ro #230265)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, la data de 23.03.2021, reclamanții A., B., C. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, solicitând anularea parțială a deciziei de validare nr. 6216 din data de 10.02.2020 și totală a deciziei de validare nr. 6217 din data de 10.02.2021 și subsecvent a hotărârilor nr. 5050 din data de 30.10.2018 și nr. 5051 din data de 30.10.2018, cu obligarea pârâtei la soluționarea notificării nr. 1908 din data de 23.10.2006, prin recunoașterea calității reclamanților de persoane îndreptățite asupra tuturor bunurilor ce fac obiectul solicitării de plată a despăgubirilor și care au fost preluate abuziv și acordarea de măsuri compensatorii prin despăgubiri bănești, în cuantumul ce va fi stabilit prin expertiză, conform Legii nr. 164/2014 și Legii nr. 9/1998 și anume: 2 ha în vatra satelor Velicova și Crușova, com. Spasova, jud. Caliacra; 351 ha și 6.600 mp, teren arabil com. Spasova, jud. Caliacra; 352,8300 ha în com. Spasova, jud. Caliacra; 350 ha Teren arabil, grădini Iha, PI salcâm 16 ha, Păduri 27 ha, casă, curte, dependințe 2 ha, sat Velicova și Crușova, com. Spasova, jud. Caliacra; 35 ha porumb și 31.500 kg recoltă în sat Crușova com. Spasova, jud. Caliacra.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 775 din data de 7.07.2023, Tribunalul București Secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C., A. și D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, a dispus anularea în parte a deciziei nr. 6216/2020, emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie prin care să modifice hotărârea nr. 5050 din data de 30.10.2018, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, pentru bunurile abandonate de autoarea X., în sensul acordării de despăgubiri și cu pentru imobilele casă și grajd, aflate în satul Crușova, comuna Spasova, județul Caliacra, precum și în sensul majorării cuantumului despăgubirilor la suma totală de 1.124.531,64 lei, respingând, ca neîntemeiată, contestația formulată împotriva deciziei nr. 6217 din data de 10.02.2021, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu privire la bunurile autorului Y.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 490A din data de 23.04.2024, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamanții D., personal și în calitate de succesoare a defunctului B., E. și A., și de pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 775/2023, pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 490A/2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții. Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurenții-reclamanți au solicitat casarea hotărârii recurate și, rejudecandu-se cauza, să se dispună admiterea apelului pe care l-au declarat împotriva sentinței tribunalului, cu consecința schimbării acesteia în parte, în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, urmând a se dispune: - anularea parțială a deciziei de validare nr. 6216 din data de 10 februarie 2020 privind pe autoarea X. și anularea în integralitate a deciziei de validare nr. 6217 din data de 10 februarie 2021 privind pe autorul Y.; - obligarea pârâtei să acorde de măsuri compensatorii prin despăgubiri bănești în cuantumul total stabilit prin răspunsul la obiecțiuni întocmit de către expert W. pentru termenul de judecată din 7.11.2022, în sumă de 8.474.990,60 lei echivalent a 1.715.689,33 euro pentru X. și, respectiv 7.307.765,83 lei echivalent a 1.479.394,67 lei pentru Y., iar, în subsidiar, potrivit valorilor stabilite prin suplimentul de expertiză administrat în apel. Prin primul motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ.. Astfel, au arătat că instanța de apel, în analiza efectuată, a pornit de la premisa că apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, dispunând, chiar din oficiu, suplimentarea expertizei în acest sens, însă în mod contradictoriu și cu încălcarea art. 6 și a art. 481 C.proc.civ., a determinat în mod greșit că, pe de-o parte, se aplică art. 7 alin. (3) și (4) din Legea nr. 188/2023, iar, pe de altă parte, că, prin aplicarea Legii nr. 188/2023, s-ar acorda o sumă mai mare decât cea stabilită de prima instanță, ceea ce ar contraveni principiului non reformatio in pejus, în apelul exercitat de către partea adversă, în lipsa unui atare motiv de apel din partea reclamanților. Ca atare, au susținut că art. 481 C.proc.civ. a fost încălcat întrucât principiul non reformatio in pejus se aplică numai în situația în care nu toate părțile fac apel, iar, din moment ce chiar partea adversă a cerut în principal, prin apel, aplicarea Legii nr. 188/2023, iar prin această aplicare se conduce și la augmentarea pretențiilor lor, nu înseamnă că i se crea părții adverse, în propria cale de atac, o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Mai mult, au arătat că acest principiu nu se referă la aplicarea legii, ci la limitele privind reevaluarea unor constatări și aprecieri făcute de instanța de fond asupra materialului probator al cauzei, iar, în speță, nu aveam nici măcar de-a face cu o modificare de obiect sau cauză. Totodată, au afirmat că limitele devoluțiunii nu privesc întinderea și aplicarea Legii nr. 188/2023, în maniera mai favorabilă, indiferent dacă, la un anumit moment procesual, au contestat aplicarea ei sau nu, de vreme ce, prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit în baza acestei legi, ar fi primit despăgubiri mai mari, fiind născută în acest fel o speranță legitimă în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care nu trebuie să fie afectată de modificările legislative Recurenții-reclamanți au considerat că aplicarea Legii nr. 188/2023 și în favoarea lor (și nu doar în contra lor), era un motiv de ordine publică și au menționat că Înalta Curte, într-o speță similară, a subliniat că instanța de apel, în vederea respectării principiului contradictorialității și al dreptului părților la apărare, avea obligația să pună în dezbaterea părților motivul reținut pentru adoptarea soluției, or, în speță, instanța nu și-a exercitat rolul activ în sensul menționat. (decizia nr. 1265 din data de 24 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001). De asemenea, au apreciat că, în aceste condiții, instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 477-478 C.proc.civ., privind limitele devoluțiunii apelului. Au arătat că, așa cum s-a consemnat în decizia recurată, la termenul din 23.04.2024, au solicitat oral, în subsidiar, ca, în situația în care instanța va aprecia că este aplicabilă Legea nr. 188/2023, evaluarea să se facă potrivit suplimentului la raportul de expertiză. Au subliniat că nu aveau cum să cunoască dimensiunea despăgubirilor până la întocmirea suplimentului la raportul de expertiză, moment după care, aveau dreptul să precizeze câtimea obiectului, conform art. 204 C.proc.civ., ceea ce am și făcut. Totodată, au menționat că, prin notele de ședință, după termenul din 30.01.2024, au acceptat subsidiarul aplicării Legii nr. 188/2023, condiționat, însă, tocmai de ipoteza în care despăgubirile să crească față de valoarea de la fond, pentru a nu fi încălcate normele și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, au precizat că au susținut că, prin aplicarea Legii nr. 188/2023, intervenită după închiderea cercetării judecătorești la fond și care introduce o semnificativă reducere a sumelor care pot fi acordate drept despăgubiri, ne vom afla exact în situația juridică a unei sarcini individuale excesive, cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Recurenții-reclamanți au considerat și că formalismul excesiv în aplicarea normelor de procedură civilă, coroborat cu plasarea riscului unei modificări legislative numai în sarcina unei părți, reprezintă o expresie a încălcării dreptului la un proces echitabil, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Văleanu și alții împotriva României). Au afirmat că, în componenta dreptului la un proces echitabil dar și a dreptului de acces la un remediu efectiv, formalismul excesiv este sancționabil și el se referă la interpretarea strictă a normelor de procedură, care ar putea priva reclamanții de dreptul de acces la instanță; acest lucru poate include interpretarea strictă a termenelor a regulilor de procedură și a probelor, așa cum în speța ce face obiectul prezentului recurs, s-a reținut în mod formal și excesiv, că în verificarea analizării motivelor de apel, nu intră și aplicarea Legii nr. 188/2023 în sensul augmentării pretențiilor. Pentru motivele de mai sus, au considerat că instanța de apel a încălcat și art. 22 C.proc.civ., mai ales alin. (7) al acestuia, și au menționat că, în răspunsul la obiecțiuni, expertul judiciar W. a identificat și a evaluat în mod corect toate construcțiile, însă instanța le-a cenzurat cantitativ și valoric în mod abuziv. În opinia recurenților-reclamanți, posibilitatea instanței de a aprecia asupra probelor, conform art. 264 C.proc.civ., nu se poate confunda, în respectarea dreptului la un proces echitabil, cu cenzurarea opiniei de specialitate a expertului, cu substituirea instanței în specializarea acestuia și cu absolutizarea unui rol supraactiv. Recurenții-reclamanți au afirmat că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost cenzurat de către instanță, cu încălcarea art. 269 alin. (l) C.proc.civ., autenticitatea înscrisului referindu-se la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura lor și data înscrisului. Totodată, au arătat că putere doveditoare a contractului este dată de art. 270 alin. (l) din același cod, prevederi legale care, de asemenea, au fost încălcate. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au adus deciziei atacate mai multe critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.. Astfel, au susținut că una dintre cele mai flagrante încălcări ale normei substanțiale privește aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014. Au subliniat că, în raport cu aceste dispoziții legale, abandonarea/reluarea terenurilor de la autorul Y. este dovedită suficient cu următoarele acte: copia-extras din „Tabloul de proprietari rurali care beneficiază de art. 5 din Tratat și pentru care au fost înaintate tablouri la delegația bulgară din localitate”, din care reiese că Y. ar fi deținut 352,8300 ha în comuna Spasova, județul Caliacra; copia din „Tabloul de locuitori români ce se evacuează, proprietari ai recoltelor existente și neridicate, inclusiv cele muncite în dijmă cu locuitori care rămân pe loc, jud. Caliacra” pentru recolta de porumb neridicată de pe 35 de ha, aparținând autorului lor. În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel în mod nelegal a reținut că „aceste înscrisuri (Tablou de proprietari... Tablou de locuitori...), privite singular, nu au aptitudinea de a fi încadrate în noțiunea de acte care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 164/2014, într-o altă exprimare, aceste înscrisuri sunt insuficiente și nu sunt de natură a respecta exigențele impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014, astfel că susținerile apelanților-reclamanți nu pot fi reținute.” Recurenții-reclamanți au subliniat că, în speță este vorba despre două înscrisuri distincte emise de autoritățile din epocă și certificate de Arhivele Naționale, care privesc o situație de fapt și juridică complementară și indisolubil legată, în sensul că unul se referă la teren și celălalt la recolta de pe acest teren, astfel că apare ca o fractură de logică analizarea acestor acte „privite singular" și nu coroborat așa cum s-ar impune. În al doilea rând, au arătat că, dacă autoritățile din epocă au apreciat că autorul lor se încadrează în prevederile art. 5 din Tratat este logic să presupunem că au făcut-o analizând înscrisurile avute la dispoziție, astfel încât este nejustificată poziția instanței de apel de a infirma această concluzie în absența oricărei alte dovezi contrare. Au mai arătat că instanța de apel le-a imputat și că nu ar fi făcut dovada unui fapt negativ, al neînstrăinării și, de asemenea, interpretând greșit articolul mai sus indicat, a reținut că aceste înscrisuri nu ar fi suficiente pentru a face dovada calității de persoană îndreptățită să beneficieze de despăgubiri, deși legea nu limitează în vreun fel maniera în care să fie această dovadă. Cu referire la necesitatea pentru Y. de a se depune procese-verbale și decizii emise de Comisia Mixtă Româno-Bulgară prin care să se recunoască dreptul de a beneficia de dispozițiile art. V din Tratat cu privire la bunurile abandonate, au învederat că art. 4 din Legea nr. 9/1998 face vorbire doar despre acte doveditoare, fără să impună condiții cantitative suplimentare. De asemenea, recurenții-reclamanți au făcut trimitere și la art. 6 din Norma metodologică, menționând că prin acesta se precizează că prin înscris de înțelege orice dovadă eliberată de instituții în legătură cu fostele proprietăți – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au susținut că, deși instanța de apel s-a raportat la împrejurarea că pentru autoarea X. au depus mai multe înscrisuri (acte translative de proprietate, declarație fiscală, Decizia Comisiei Mixte Româno-Bulgare), concluzia este una eronată cel puțin din două perspective. În opinia recurenților-reclamanți, dacă pentru un autor au fost în măsură să depună mult mai multe înscrisuri decât minimul necesar și suficient prevăzut de art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu există nicio prevedere legală care să le impună să depună același număr de înscrisuri și pentru celălalt autor, iar, pe de altă parte, situația celor doi autori este profund diferită – în vreme ce X. era o persoană particulară, Y. era o persoană publică, ceea ce s-ar numi astăzi o persoană expusă politic. În aceste circumstanțe, au considerat că a imputa urmașilor că nu au păstrat actele translative de proprietate și înregistrările fiscale privind bunurile din Cadrilater apare drept o măsură excesivă, cu atât mai mult cu cât obiectivul regimului comunist era abolirea proprietății. Au arătat că dovada preluării abuzive a imobilelor autorului lor, împreună cu tot inventarul acestora inclusiv actele deținute, este reprezentată de faptul că acesta nu figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950, iar, pe de altă parte, soția sa, X., figurează la poziția 1954 alături de alți doi membri ai familiei și nu individual; nici în perioada Regimului Antonescu, față de luările de poziție publice împotriva acestuia nu ne putem aștepta la un tratament echitabil, și ca dovadă nu s-a găsit și o decizie a Comisiei Mixte în ceea ce-l privește pe autorul Y. Recurenții-reclamanți au subliniat că, potrivit art. 255 alin (2) C.proc.civ., toate aceste aspecte privind persoana, circumstanțele personale și conflictul cu regimurile autoritare din România ale autorului lor sunt de notorietate publică, așa cum o pot demonstra capitolele privind perioada interbelică și postbelică al oricărui manual de istorie a României. Au menționat că declarația autentică nr. 1343 din data de 10.06.2024 a domnului V., care a cunoscut personal familia X. și Y., în a căror casă a copilărit, lămurește faptul că pentru cele de 352,83 ha părăsite în Cadrilater autorul lor nu a primit nicio despăgubire. Totodată, au susținut și că, deși cei doi soți se aflau sub regimul separației de patrimonii, se poate aplica prin analogie, tratamentul juridic necontestat față de soția sa, nefiind logic și nici probabil ca numai unul dintre cei doi să fi fost în situația deposedării de bunuri, aplicând-se, în acest context art. 327 C.proc.civ. Au arătat că, în speță, prezumția care se conturează absolut, prin existența extrasului din Tabloul de proprietari rurali ...1940, a Comisiunii Mixtă pentru Aplicarea Tratatului cu Bulgaria, delegația română, este că Y. a deținut în com. Spasova, jud. Caliacra: 352,8300 ha. Recurenții-reclamanți, au afirmat că autorul lor a fost beneficiar al art. 5 din Tratat, având posibilitatea de a înstrăina în termen de 18 luni bunurile pe care le deținea în proprietate, iar această posibilitate a fost notoriu anihilată de autoritățile epocii, iar, în contextul în care la dosar nu există dovezi privind înstrăinarea, operează prezumția de deposedare abuzivă. Au menționat că aspectele anterior susținute sunt confirmate și de cele reținute în jurisprudența în materie (la care face trimitere în cuprinsul cererii de recurs). Cu referire la averea de pe urma defunctei X. și la decizia de invalidare nr. 6216 din data de 10.02.2021, recurenții-reclamanți au pretins că, reținând că Legea nr. 164/2014 operează o serie de limitări ale despăgubirilor, curtea de apel, la fel ca prima instanță, a confundat limita de reconstituire (în natură, prin punere în posesie) cu limita de despăgubire în echivalent – în ceea ce privește despăgubirea prin echivalent, nu se aplică o limită de 50 ha, ci aceasta se acordă numai în limita întinderii reale a dreptului de proprietate, așa cum rezultă din acte și expertiză. Recurenții-reclamanți au afirmat că, din interpretarea literală a termenului de reconstituire, rezultă că acesta se referă la acțiunea de a restabili un fapt așa cum a fost, în speță fiind vorba despre un teren în natură, împrejurare care rezultă și din analiza logico-juridică a normelor incidente, din Raportul Avocatului Poporului, anul 2012. De altfel, au apreciat că este firesc și logic ca legiuitorul să fi gândit limitarea punerilor în posesie, numai așa justificând-se o proporțională limitare față de un interes public superior, nefiind firească o limitare a despăgubirilor bănești unde trebuie să domine principiul reparației integrale. Au mai arătat și că, și dacă prin absurd ar accepta limitarea la despăgubiri doar pentru o suprafață de 50 ha, în mod incorect instanța de apel a evaluat-o integral ca fiind teren arabil extravilan, în condițiile în care au făcut dovada că autoarea lor deținea 2 ha teren intravilan împrejmuit cu piatră, aferent construcției, iar expertul a evaluat separat 1.000 mp cu titlul aferent locuinței și diferența de 1,9 ha cu titlul de teren arabil aferent locuinței. Recurenții-reclamanți au apreciat și că nu este aplicabilă în cauză Legea nr. 188/2023, menționând că aceasta a intrat în vigoare la 30.06.2023, după închiderea dezbaterilor și rămânerea instanței de fond în pronunțare la data de 6.03.2023, astfel că nu este aplicabilă raportului juridic litigios direct în apel, conform art. 478 C.proc.civ. Au subliniat că Legea nr. 188/2023 nu se aplică raporturilor juridice născute anterior, ci numai pentru viitor, raporturilor juridice (litigiile) născute după intrarea sa în vigoare, conform principiului tempus regit actum, consacrat în art. 15 din Constituția României. Totodată, au învederat că art. 6 C.civ. obligă la aplicarea efectivă a legii începând cu data intrării ei în vigoare, chiar dacă aceasta prevede efecte viitoare pentru situații juridice născute anterior intrării în vigoare, numai în condițiile în care aceasta este voința legiuitorului, or, în speță, legiuitorul nu a specificat în mod expres faptul că Legea nr. 188/2023 produce efecte față de situațiile juridice născute anterior. În plus, au menționat și că Legea nr. 188/2023 nu se încadrează în niciuna dintre excepțiile de la principiul neretroactivității legii, evidențiate în doctrină: legile retroactive prin voința legiuitorului, legile interpretative, legile care micșorează sau suprimă penalitățile, legile de drept public, precum și, în general, legile de ordine publică. În opinia recurenților-reclamanți, chiar și în raport cu noțiunea fada pendentia (situațiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării legii noi în vigoare), Legea nr. 188/2023 nu este aplicabilă prezentei spețe. Recurenții-reclamanți au arăta că, referitor la conflictul aparent al legilor în timp, prin decizia nr. 18/1999, Curtea Constituțională a reținut că „pentru a exista retroactivitate ar fi trebuit ca între cele două prevederi – art. 28 alineatul ultim din Legea nr. 18/1991 și, respectiv, art. III alin. (1) lit. h) din Legea nr. 169/1997 – să fie o deosebire, iar noua reglementare să se aplice situațiilor juridice anterioare intrării sale în vigoare. În cazul de față însă sancțiunea este aceeași, astfel încât continuitatea exclude, prin ipoteză, retroactivitatea” – în același sens sunt și deciziile nr. 58/2002 și nr. 2/2003. Au apreciat că, potrivit acestei dezlegări, cu alte cuvinte o lege nu este retroactivă dacă are continuitate (adică dacă nu schimbă nimic), iar per a contrario, când noua reglementare modifică un cuantum/mod de calcul/valoare din vechea legislație, avem de-a face cu o schimbare, deci cu o retroactivitate prohibită. De asemenea, au susținut că, dacă instanța de apel a considerat Legea nr.188/2023 aplicabilă, avea obligația să o aplice în ansamblul său, adică nu doar să reducă la 50 ha suprafața pentru care se acordă despăgubiri, ci să aplice și valorile despăgubirilor mai favorabile din acest act normativ. Au mai afirmat recurenții-reclamanți că pădurea și plantația de salcâmi sunt excluse nelegal de către instanța de apel, atât ca suprafață, cât și ca natură, de la aplicarea legislației privind măsurile reparatorii și sunt înglobate fără justificare în limita celor 50 ha acordate în echivalent. Recurenții-reclamanți au arătat că instanța a susținut contradictoriu, pe de-o parte, faptul că pădurea și salcâmii sunt încadrabili în cei 50 ha și, pe de altă parte, că nu prevede legea valorificarea acestora în materia despăgubirilor. Făcând trimitere la prevederile art. 1 C.civ., recurenții-reclamanți au pretins, contrar celor reținute de instanța de apel, că bunurile din tabelul de la Anexa 1 a Legii nr. 164/2014, au o enumerare exemplificativă, iar nu limitativă și se referă clar la categoria „Teren forestier”, pe care chiar legiuitorul, în ipoteza reconstituirii în natură a suprafeței, o tratează diferit, ca pe o categorie distinctă de limita celor 50 ha teren: suprafața totală de teren forestier reconstituită nu poate depăși limita de 10 ha de proprietar deposedat. Au subliniat că pădurea și salcâmii sunt categorii distincte de terenurile de 353 ha și de 6.600 mp și se impuneau a nu fi plafonate la cele 50 ha, atât prin prisma legislației dreptului subiectiv, cât și din rațiunile Codului de procedură civilă care nu permit cenzurarea opiniei de specialitate a expertului dar nici refuzul instanței de a aplica analogia și dreptul la un proces echitabil. Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au susținut că în mod nelegal și contradictoriu a fost respins motivul 1.3 de apel. Astfel, au arătat că, deși instanța de apel a reținut că tribunalul a greșit atunci când a evaluat întreaga suprafața de 50 ha ca teren agricol, în mod contradictoriu nu a corectat această eroare, invocând principiul non reformatio in pejus, dar care nu are nicio legătură cu această situație dacă se aplica evaluarea făcută de expert la fond.

Apărările formulate în cauză 5.1. Întâmpinarea Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce privește critica prin care recurenții-reclamanți au pretins că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 477-478 C.proc.civ., a susținut că efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. A precizat că, față de motivele de apel pe care le-a formulat, instanța de apel a constatat că, în speță, dată fiind situația juridică în curs de constituire, norma de drept substanțial referitoare la modalitatea de evaluare a bunurilor, prevăzută în textul normativ modificat, se aplică situației juridice aflate în curs de desfășurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi. A arătat că, din acest motiv, instanța de apel a respins criticile sale referitoare la faptul că tribunalul nu a avut în vedere la pronunțarea soluției obiecțiunile formulate la raportul de expertiză judiciară, în contextul în care evaluarea se efectuează în speță conform art. 7 alin. (3) și (4) din Legea nr. 188/2023. Totodată, a subliniat că prima instanță a stabilit drept cuantum total al despăgubirilor suma de 1.124.531,64 lei, o sumă inferioară celei determinate în apel prin aplicarea Legii nr. 188/2023, sens în care nu se poate acorda părților adverse, în apelul pe care l-a exercitat, o sumă mai mare decât cea stabilită prin sentința apelată, întrucât i s-ar înrăutăți situația în propria cale de atac, ceea ce art. 481 C.proc.civ. interzice. Intimata-pârâtă a menționat și că, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, curtea de apel a constatat că aceștia nu au invocat în cererea de apel aplicabilitatea Legii nr. 188/2023, motiv pentru care, în conformitate cu principul disponibilității, a apreciat că nu sunt îndreptățiți să solicite stabilirea despăgubirilor în conformitate cu acest act normativ. A mai susținut că părțile adverse, la fel ca în apel, au pretins că în mod eronat s-a apreciat că nu a fost suficient dovedită abandonarea terenurilor de către autorul Y. Sub acest aspect, a învederat că legile speciale incidente în cauză (Legea nr. 9/1998 și Legea nr. 164/2014) nu au o sferă de aplicare distinctă, proprie, ci au fost adoptate pentru rezolvarea situațiilor create prin aplicarea Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, făcând trimitere în mod expres la acest tratat, deci la persoanele cărora li s-a aplicat tratatul, potrivit prevederilor acestuia. A subliniat că, prin esența sa, tratatul a implicat colaborarea dintre autoritățile celor două state, tocmai în acest sens fiind creată comisia mixtă, fiind în competența acesteia stabilirea persoanelor cărora li se cuvin despăgubiri în temeiul tratatului, diferențiat după cum au fost incidente dispozițiile privind bunurile sau cele privind schimbul de populație, astfel că nu se pot aplica dispozițiile Legii nr. 9/1998 și ale Legii nr. 164/2014 în lipsa raportării la tratat și la actele emise în temeiul acestuia. În opinia intimatei-pârâte, calitatea de beneficiar al legii speciale se raportează la documentele întocmite și verificate de Comisia mixtă româno-bulgară pentru aplicarea tratatului, respectiv certificat doveditor că a fost recunoscut ca beneficiar al dispozițiunilor art. 5 din Tratatul de la Craiova, iar evidențele din anul 1940 (de care se prevalează recurenții-reclamanți) nu pot fi relevante pentru dovedirea uneia sau alteia dintre modalitățile în care s-au produs efectele tratatului cu privire la bunurile imobile ale defunctului Y., întrucât termenul de 18 luni, prevăzut în tratat, în care bunurile rurale situate în județul Caliacra puteau fi lichidate liber și nesilit de către proprietarii lor a expirat la 12 martie 1942. Intimata-pârâtă a susținut că, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, deoarece autorul Y. s-a aflat sub incidența prevederilor art. V din Tratatul de la Craiova, dovada bunurilor abandonate de către acesta se poate face doar cu decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară. Așadar, a apreciat că, și dacă s-ar reține că s-a făcut dovada proprietății bunurilor deținute de autor prin documentele intitulate „Tabloul de proprietari rurali care beneficiază de art. 5 din Tratat și pentru care au fost înaintate tablouri de delegația bulgară" și „Tabloului de locuitori români ce se evacuează, proprietari ai recoltelor existente și neridicate”, această împrejurare este lipsită de efecte juridice din moment ce nu s-a făcut dovada că fostul proprietar se încadrează în art. V din Tratat. Ca atare, a apreciat că în cauză recurenții-reclamanți nu au dovedit întrunirea cerințelor legale, respectiv existența actelor din care să rezulte calitatea de persoane îndreptățite la aplicarea dispozițiilor art. V din Tratat de pe urma autorului Y., acte întocmite de autoritățile competente (comisia mixtă româno-bulgară), și, în consecință, nu se încadrează în categoria de persoane îndreptățite la despăgubiri pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, conform dispozițiilor din Legea nr. 9/1998 și din Legea nr. 164/2014. Totodată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, intimata-pârâtă a considerat că instanța de apel a constatat în mod corect că, în ceea ce privește terenul agricol, despăgubirile trebuie acordate în limita a 50 ha. Astfel, a afirmat că nici Legea nr. 9/1998 și nici, ulterior, Legea nr. 164/2014 nu prevăd limita de 50 ha doar pentru suprafața reconstituită în natură, în condițiile în care prin art. 2 din Legea nr. 164/2014 se prevede expres că „singura măsură compensatorie de care pot beneficia persoanele prevăzute la art. 1 este acordarea de despăgubiri bănești. În plus, a arătat că, în ceea ce privește cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, prin Legea nr. 188/2023 legiuitorul a menținut aceeași limitare legală a despăgubirilor la 50 ha de teren. A mai precizat și că, în ceea ce privește limitarea suprafețelor de teren pentru care se poate reconstitui dreptul de proprietate, prin acordarea de despăgubiri sau compensații, au fost formulate numeroase excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională pronunțându-se în mod constant asupra faptului că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale sau acte normative între ele. Astfel, a arătat că prin decizia nr. 1222/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 4 noiembrie 2009 Curtea Constituțională a reținut, de principiu că „limitarea suprafeței restituite pe fiecare titular deposedat, la 50 ha pentru terenurile agricole și 10 ha pentru terenurile forestiere (...), se referă la o soluție legislativă care corespunde unei opțiuni politice ce ține de competenta legiuitorului, nefiind o problemă de contencios constituțional, deoarece „este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice ce le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel „legislator pozitiv”.” Prin urmare, a susținut că, prin noua reglementare (Legea nr. 188/2023), deși au fost abrogate prevederile art. 5-7 din Legea nr. 164/2014, se continuă linia firească trasată de legile reparatorii de restituire prin care nu se permite depășirea cotei de 50 ha/proprietar deposedat, iar o viziune contrară ar duce la lipsirea de eficiență a normei privind limita de 50 ha – condiție de ordine publică în domeniul restituirilor. De asemenea, intimata-pârâtă a susținut că, așa cum în mod corect au constatat atât tribunalul, cât și instanța de apel, Legea nr. 9/1998 și normele metodologice pentru aplicarea a acesteia (H.G. nr. 753/1998) nu prevăd posibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru pădure sau plantații de salcâmi. 5.2. Răspunsul la întâmpinare Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de către partea adversă, reluând, în esență, susținerile formulate prin cererea de recurs. Astfel, contrar apărărilor intimatei-pârâte, au susținut că este întemeiat motivul de recurs subsumat ipotezelor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ. și a arătat că partea adversă a formulat apărări contradictorii, considerând că, în ceea ce îi privește, operează limitele devoluțiunii apelului, cu referire la aplicarea Legii nr. 188/2023, însă susține totodată că acest act normativ se aplică situației juridice aflate în curs de desfășurare, în temeiul principiului aplicării imediate a legii civile noi. Cu alte cuvinte, a afirmat că intimata-pârâtă se află în aceeași eroare ca instanța de apel, considerând că Legea nr. 188/2023 este de imediată aplicare numai în favoarea sa, respectiv că nu se aplică prevederile acesteia care operează în favoarea lor. În opinia recurenților-reclamanți sunt fondate și motivele de recurs subsumate ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Au subliniat că, în speță nu este vorba despre orice cetățean român, ci despre Y., iar, conform art. 255 alin (2) C.proc.civ., toate aspectele enumerate în recurs, privind persoana, circumstanțele personale și conflictul cu regimurile autoritare din România ale autorului lor sunt de notorietate publică. Recurenții-reclamanți au precizat că nu am dovedit doar că au avut acele imobile dar ci mai ales aplicabilitatea tratatului, prin acte specifice procedurii acestuia, conform art. 4 din Legea nr. 164/2014: copia – extras din „Tabloul de proprietari rurali care beneficiază de art. 5 din Tratat și pentru care au fost înaintate tablouri la delegația bulgară din localitate”, din care reiese că Y. ar fi deținut 352,8300 ha în comuna Spasova, județul Caliacra; copia din „Tabloul de locuitori români ce se evacuează, proprietari ai recoltelor existente și neridicate, inclusiv cele muncite în dijmă cu locuitori care rămân pe loc, jud. Caliacra” pentru recolta de porumb neridicată de pe 35 de ha, aparținând autorului lor. Au susținut că, în lege sau în normele metodologice pentru aplicarea acesteia, nu există absolut nicio referire la actele care au fost sau care ar fi trebuit întocmite de Comisia Mixtă sau de caracterul absolut sau relativ al acestor documente în economia dovedirii substanțiale a dreptului de proprietate pentru obținerea compensațiilor. În ceea ce privește apărările intimatei-pârâte privind presupusa limită de 50 ha la care se plafonează despăgubirile prin echivalent, au considerat că atât Legea nr. 164/2014, cât și Legea nr. 188/2023 limitează la 50 ha numai despăgubirea în natură nu și cea prin echivalent, dat fiind interpretarea literală a sintagmei: suprafața totală de teren reconstituită, dar și interpretarea teleologică, față de împrejurarea că mențiunea limitei de 50 ha, este într-o anexă la lege, plasată echivoc. Totodată, au arătat că decizia Curții Constituționale nr. 1222/2009 invocată de către partea adversă, privește raporturi juridice străine prezentei cauze, în schimb, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XXI/2007, a asigurat o reală compensare, în acest sens, în argumentarea deciziei sale în interesul legii, instanța statuând că: principiul reparării integrale a prejudiciului, în spiritul căruia au fost elaborate normele prin care sunt reglementate compensațiile cuvenite persoanelor care au avut pierderi patrimoniale în urma aplicării prevederilor Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, impune ca, în momentul validării compensațiilor, sumele stabilite să corespundă valorii reale a bunurilor ce fac obiectul acestora. De asemenea, recurenții-reclamanți au reluat susținerea formulată prin cererea de recurs, potrivit căreia, chiar dacă ar accepta limitarea la despăgubiri doar pentru o suprafață de 50 ha, în mod incorect instanța de apel a evaluat integral ca fiind vorba despre teren arabil extravilan, în condițiile în care a făcut dovada că autoarea lor deținea 2 ha teren intravilan împrejmuit cu piatră aferent construcției, iar expertul a evaluat separat 1.000 mp cu titlul de aferent locuinței și diferența de 1,9 ha cu titlul de teren arabil aferent locuinței. Contrar apărărilor intimatei-pârâte, recurenții-reclamanți au pretins că pădurea și plantația de salcâmi sunt excluse nelegal de către instanța de apel, atât ca suprafață cât și ca natură, de la aplicarea legislației privind măsurile reparatorii, și sunt înglobate fără justificare în limita celor 50 ha acordate în echivalent. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Printr-o primă categorie de critici, recurenții-reclamanți critică greșita aplicare a dispozițiilor art. 481 C.proc.civ., precum și a normelor referitoare la întinderea devoluțiunii în apel (art. 477 – 478 C.proc.civ.). După cum se va arăta, aceste critici sunt fondate. În prealabil, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor formulate în condițiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., potrivit cărora Legea nr. 188/2023 ar fi inaplicabile cauzei, întrucât această lege a intrat în vigoare după închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de fond. Legea nr. 188/2023 privind stabilirea unor măsuri în vederea finalizării procedurilor administrative de soluționare a cererilor aflate pe rolul comisiilor județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 și a Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 și pentru modificarea Legii nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 (… ), precum și al Legii nr. 290/2003 (...), și pentru modificarea unor acte normative a fost publicată în M.Of. nr. 599 din 30 iunie 2023 și a intrat în vigoare în condițiile prevăzute de art. 78 din Constituție, respectiv în termen de 3 zile de la data publicării sale. Din ansamblul dispozițiilor acestei legi rezultă intenția neîndoielnică a legiuitorului ca această lege să fie aplicabilă cererilor de acordare a compensațiilor aflate în curs de soluționare, atât în ceea ce privește măsurile procedurale și organizatorice (art. 1 și urm. din lege), cât și în ceea ce privește modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru imobilele, respectiv recoltele neculese care intră sub incidența Legii nr. 9/1998 (art. 7 alin.3 - 5 din Legea nr. 188/2023). Aplicarea unei legi noi, chiar ulterioare hotărârii primei instanțe este în principiu posibilă în apel, având în vedere că apelul este devolutiv, fiind de natură a deschide accesul la o nouă instanță de fond, care judecă pricina sub toate aspectele care fac obiectul învestirii, de fapt ori de drept (art. 476 alin.1 C.proc.civ.). Într‑o manieră limitată, este permisă evoluția materiei litigioase în fața instanței de apel, prin explicitarea pretențiilor și apărărilor formulate la prima instanță, formu­larea de motive, mijloace de apărare și probe noi, neadministrate în fața primei instanțe, pretinderea dobânzilor, ratelor și veniturilor ajunse la scadență după pronunțarea hotă­rârii de primă instanță (art. 478 alin. 2, 4 și 5 C.proc.civ.). Or, din punct de vedere funcțional, aplicarea unei legi noi în apel constituie un motiv de ordine publică, respectiv o posibilă apărare nouă a părților interesate. În cauză, modificarea legii referitoare la o situație juridică în curs de constituire, precum s-a statuat într-o jurisprudență constantă că sunt cele la care au dat naștere cererile de restituire în natură ori prin echivalent formulate potrivit legilor speciale de reparație, intră sub incidența art. 6 alin.1 și 6 C.civ., nefiind vorba despre o aplicare retroactivă a legii noi. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat însă că intervenirea unei legi noi, de natură a afecta substanța raportului juridic dintre stat și un particular, în avantajul primului și în detrimentul celui din urmă, poate constitui, după împrejurări, o încălcare a exigențelor dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Spre deosebire de astfel de cauze (e.g., Rafineriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea CEDO din 9.12.1994), în prezenta cauză Statul Român nu a adoptat o lege nouă cu intenția de a influența soarta punctuală a prezentei cauze și nici nu a modificat o situație legală preexistentă în detrimentul unor reclamanți aflați într-o situație similară cu cea a reclamantului. Astfel cum se va arăta în cele ce urmează, legea nouă produce efecte favorabile recurenților-reclamanți, în circumstanțele concrete ale cauzei, întrucât determină îndreptățirea la plata unor despăgubiri în cuantum superior. Or, exigențele art. 6 CEDO reclamau doar ca echilibrul de drept material dintre părțile litigante să nu fie modificat substanțial în detrimentul particularului și în favoarea statului. Se constată prin urmare că aplicarea legii noi în apel nu ridică probleme din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 21 din Constituție. Fiind prin urmare stabilit că Legea nr. 188/2023 se aplică raportului juridic de drept substanțial dedus judecății, se constată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 481 C.proc.civ., ceea ce determină casarea hotărârii, în condițiile art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. Potrivit art. 481 C.proc.civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. Trebuie reținut că principiul neagravării situației părților în propria cale de atac nu are nicio incidență atunci când reclamantul și pârâtul declară apel împotriva acelorași capete de cerere, respectiv împotriva unor capete de cerere aflate într-o relație de interdependență (art. 481 cu referire la art. 477 alin.1 C.proc.civ.). De vreme ce ambele părți au atacat soluția dată capătului de cerere referitor la despăgubirile acordate pentru bunurile X., reclamanții în scopul augmentării, iar pârâta în scopul diminuării acestora, iar reclamanții au atacat și respingerea despăgubirilor cuvenite pentru bunurile lui Y. (în privința cărora în rest se aplicau aceleași critici ca și cele formulate cu privire la primul capăt de cerere), prevederile art. 481 C.proc.civ. nu au nicio incidență în cauză. De asemenea, în mod just învederează reclamanții că principiul neagravării situației părții în propria cale de atac nu privește chestiunea aplicării legii, întrucât aplicarea legii nu este supusă principiului disponibilității, nici în primă instanță și nici în apel, ci regulilor enunțate de art. 22 C.proc.civ. Potrivit art. 22 alin.1 C.proc.civ., instanța soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, instanța fiind datoare să cunoască din oficiu și să dea deplină eficiență dreptului în vigoare în România, aplicabil cauzei, și aceasta chiar dacă nu a fost invocat (art. 252 alin.1 C.proc.civ.). Mai mult, conform celor deja expuse, instanța ar fi trebuit chiar din oficiu să ia în considerare legea nouă intervenită după închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe, valorificând acest aspect ca motiv de ordine publică, scop în care acesta urma să fie pus în discuție din oficiu (art. 14 alin.4-6, art. 479 alin.1 C.proc.civ.). Așadar, aplicarea legii noi nu depindea în niciun fel de invocarea ei de către părți, prin motivele de apel ori ulterior. De altfel, în speță, pârâta a și invocat aplicarea legii noi, aceasta fiind prin urmare obiect al judecății în apel, astfel cum rezultă din prevederile art. 478 alin.2 și art. 479 alin.1 C.proc.civ. Ca urmare, nu importă că reclamanții nu au invocat la rândul lor aplicarea legii noi în cuprinsul motivelor proprii de apel, instanța de apel fiind deja învestită cu această chestiune, care, conform celor deja arătate, trebuia oricum invocată și avută în vedere chiar și din oficiu. Este fără relevanță că, după ce instanța de apel a supus (în mod corect) dezbaterii părților incidența Legii nr. 188/2023, reclamanții au susținut contrariul, întrucât, în măsura în care legea nouă este aplicabilă cererilor deduse judecății și cu privire la care ambele părți au formulat apel, legea nouă trebuia aplicată în toate privințele, atât celor favorabile, cât și celor nefavorabile apelanților-reclamanți. Altfel spus, părerea apelanților-reclamanți cu privire la incidența legii noi nu lega instanța de apel și nici nu putea fi transformată, contrar legii și principiilor de drept, într-un argument pentru respingerea apelului acestora, deși temeinicia (parțială a) acestui apel rezulta tocmai din incidența legii noi. Fără temei legal și cu greșita interpretare și aplicare a normelor referitoare la principiile disponibilității și rolului activ, respectiv la întinderea devoluțiunii în apel, instanța de apel îi sancționează, practic, pe recurenții-reclamanți pentru că nu au invocat ei înșiși aplicabilitatea legii noi, ca motiv de apel, și le refuză aplicarea in favorem a acestei legi, apreciind eronat că invocarea legii noi în cuprinsul concluziilor orale în apel ar echivala cu o extindere a motivelor de apel. Instanța de apel este ținută doar de limitele apelului în ceea ce privește capetele de cerere apelate, dar în măsura în care, fiind învestită și cu apelul reclamanților, care tindeau neîndoielnic la acordarea unor despăgubiri în cuantum superior, identifică motive de pur drept apte a susține admiterea acestui apel, respectiv, în cauză, incidența unei legi noi a cărei aplicabilitate a stabilit-o, de altfel, în cuprinsul deciziei recurate, refuzul aplicării depline a legii, inclusiv în ceea ce privește aspectele favorabile apelanților-reclamanți, constituie o încălcare și aplicare greșită a normelor prevăzute de art. 22 alin.1, art. 477, art. 478 alin.2 și art. 479