ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2708/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 19.04.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de defunctul său tată, B., dispus prin sentința nr. 973/1954 a Tribunalului Militar București, schimbată prin decizia nr. 213/1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a București - Colegiul recurs și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în cuantum de 2.000.000 euro, pentru daunele morale care i-au fost produse de pârât prin eroarea judiciară săvârșită împotriva tatălui său. În drept, a invocat prevederile Constituției, C. civ., C. proc. civ., penală, CEDO și Legii nr. 221/2009.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1394/23.09.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 1540A din 23 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea regulilor de procedură referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului și neînrăutățirea situației în propria cale de atac. În acest arată că prin încălcarea art. 477 și art. 481 C. proc. civ., apreciind că acțiunea reclamantei este prescriptibilă, instanța de apel nu a observat faptul ca prin cererea de apel s-a contestat doar termenul de prescripție incident aplicat de prima instanță, iar nu și momentul de la care acesta începe să curgă și legea aplicabilă. Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să constate faptul că au rămas definitive considerentele primei instanțe privind momentul de la care a început să curgă prescripția, (și implicit legea aplicabilă - noul C. civ.), respectiv 10.10.2012, având în vedere și faptul că Parchetul nu a promovat calea de atac a apelului și mai mult, acesta a achiesat la considerentele hotărârii fondului cu privire la data de 10.10.2012 ca moment de început al curgerii termenului de prescripție, precum și la incidența termenului de prescripție de 10 ani, conform art. 2518 pct. 2 C. civ., concluziile reprezentantului Parchetului din ședința publică de judecată din 23.10.2023 fiind de admitere a cererii de apel, de constatare a incidenței termenului de prescripție de 10 ani, (decesul lui B. intervenind prin acte de barbarie și tortură) și de admitere a acțiunii promovata de reclamantă, fiica defunctului B.. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost aplicate greșit prevederile legale care reglementează curgerea termenului de prescripție, momentul de început al acestuia și legea aplicabilă. Contrar interpretării si aplicării greșite de către instanța de apel a normelor de drept material incidente cauzei din materia prescripției extinctive, termenul de prescripție nu putea începe să curgă în niciun caz anterior intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât abia prin art. 1 din aceasta lege, (articol rămas in vigoare inclusiv la această dată) a fost recunoscut pentru prima dată caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, fapt ce reprezintă fundamentul acțiunii și fără de care nu se putea introducere o cerere anterioară. În acest context, reclamanta a formulat o acțiune cu obiect similar la 17.05.2010 în temeiul Legii nr. 221/2009, acțiune care a fost însă respinsă ca urmare a publicării între timp în Monitorul Oficial nr. 716/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, cauza fiind soluționată definitiv prin decizia nr. 1668/10.10.2012 a Curții de Apel București. Arată că prezenta acțiunea de drept comun a fost promovată de reclamantă și ca urmare a însăși recomandărilor date de Curtea de Apel București prin decizia nr. 1668/10.10.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2010, conform căreia s-a avut in vedere recomandarea de a se formula acțiune pe dreptul comun, respectiv în temeiul "art. 998 C. civ., art. 504 - 505 C. proc. pen.." și dreptul comunitar, recomandări inserate la finalul considerentelor deciziei de recurs anterior precizate și respectate în tot prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză. Pe cale de consecință, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, termenul de prescripție a început sa curgă la data de 10.10.2012, "pentru că atunci reclamantul cunoștea atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (conform art. 2528 C. civ.), precum și faptul că prejudiciul solicitat nu poate fi acordat în temeiul Legii nr. 221/2009 (întrucât art. 5 alin. (1) a fost declarat neconstituțional), având astfel posibilitatea, cel mai târziu începând cu data de 10.10.2022, de a formula o acțiune în temeiul dreptului comun" - pag. 2 alin. (10) din considerentele sentinței civile nr. 1394/23.09.2022. Astfel, în continuare, plecând de la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție - 10.10.2012, stabilit deja de prima instanța și necontestat de niciuna dintre părți, instanța de apel a fost chemată să se pronunțe doar asupra incidenței sau neincidenței termenului de prescripție de 10 ani prevăzut de art. 2518 pct. 2 C. civ., la acestea achiesând inclusiv intimatul-pârât, prin concluziile reprezentantului Parchetului de admitere a cererii de apel a reclamantei. Suplimentar, în dovedirea corectitudinii celor mai sus arătate, pe scurt, reiterează următoarele: Moartea defunctului B. a avut loc prin tortură și acte de barbarie, fiind evidentă incidența art. 2518 pct. 2 C. civ., conform căruia: "Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acțiune privitor la: [...] repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința". Plecând de la termenul de prescripție de 10 ani și de la considerentele definitive prin neapelare reținute prin sentința primei instanțe, necontestate prin cererea de apel, dreptul la acțiune a început să curgă la 10.10.2012, urmând a se împlini la 10.10.2022. Or, acțiunea reclamantei, fiind înregistrată pe rolul instanței în data de 19.04.2022, a fost formulată în termen, respectiv anterior datei de 10.10.2022. În continuare, dezvoltă critici pe fondul pretențiilor deduse judecății. Față de cele arătate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate de părți Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus întâmpinare. La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din același Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În cauză, recurenta-reclamantă a respectat aceste exigențe legale, din moment ce argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat limitele devoluțiunii (art. 477 alin. (1) C. proc. civ.) și principiul non reformatio in pejus, cel al neînrăutățirii situației apelantului în propria cale de atac(art. 481 C. proc. civ.), atunci când a reținut un alt moment de început al curgerii termenului de prescripție decât cel stabilit, în mod defintiv în opinia recurentei, de către prima instanță. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Principiul disponibilității, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., guvernează procesul civil, părțile putând determina nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual. Referitor la aplicabilitatea acestui principiu în calea de atac a apelului, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Ca atare, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe acelea criticate de apelant, expres sau implicit, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a respectat aceste dispoziții legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea susținută de recurenta-reclamantă nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat principiul non reformatio in pejus sau limitele devoluțiunii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor și apărărilor formulate de părți în apel. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate reține că decizia recurată încalcă prevederile art. 477 alin. (1) și art. 481 C. proc. civ., din moment ce instanța de apel a înfățișat, într-o manieră clară și coerentă, argumentele de fapt și de drept pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere, ca nefondat, a apelului, în urma reținerii caracterului întemeiat al excepției prescripției dreptului material la acțiune, chiar dacă prin raportare la alt moment de început al curgerii termenului de prescripție decât cel care a fost reținut de către prima instanță. Din moment ce s-a constatat că prima instanță a admis, în mod corect, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, soluția care se impunea era cea de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a se putea susține că decizia recurată încalcă prevederile art. 477 alin. (1) și art. 481 C. proc. civ. Astfel, reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, afirmând că termenul de prescripție este altul decât cel reținut de către prima instanță. Având a dezlega această critică, instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe și a respins apelul, reținând în considerente un alt moment de început al cursului prescripției, în raport cu care soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune apare ca fiind corectă. Or, în raport de obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, de soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și de motivele de apel, ceea ce avea de analizat instanța de prim control judiciar era de a stabili momentul la care s-a săvârșit fapta ilicită și, în raport de succesiunea legilor în timp, să determine legea aplicabilă în speță și, în funcție de prevederile acesteia, data la care a început să curgă termenul de prescripție. O atare conduită este permisă de lege, fiind în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., din moment ce, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanța de apel poate păstra soluția primei instanțe, însă pentru alte considerente. De altfel, instanța de apel a arătat explicit că nu poate primi considerentele primei instanțe, astfel că argumentarea deciziei recurate înlocuiește motivarea primei instanțe și, întrucât raționamentul juridic conduce la aceeași concluzie, cea a temeiniciei excepției prescripției dreptului material la acțiune, a fost menținută hotărârea primei instanțe, însă pentru cu totul alte considerente. Prin urmare, criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate. Prin motivele de recurs subsumate ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greșitei aplicări de către instanța de apel a normelor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripție în sensul că în cauză este aplicabil termenul special de 10 ani (art. 2518 pct. 2 din noul C. civ.), iar acesta a început să curgă cel mai târziu de la data de 10.10.2012, când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 1994/11.11.2011 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1668/10.10.2012 a Curții de Apel București, pentru că atunci reclamanta cunoștea atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (conform art. 2528 C. civ.), precum și faptul că prejudiciul solicitat nu poate fi acordat în temeiul Legii nr. 221/2009 (întrucât art. 5 alin. (1) a fost declarat neconstituțional), având astfel posibilitatea, cel mai târziu începând cu data de 10.10.2012, de a formula o acțiune în temeiul dreptului comun. Înalta Curte reține că, în raport de obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubiri, punând în discuție angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită anterior anului 1989 și invocând prejudicierea sa directă. Astfel, așa cum a fost reținută situația de fapt de instanțele de fond, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs, prin sentința nr. 973/1954 a Tribunalului Militar București, astfel cum a fost schimbată prin decizia nr. 213/1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a București - Colegiul de recurs, numitul B., tatăl reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii personale, pentru crima prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. Acesta a fost arestat la data de 28.02.1957 și a decedat la data de 17.04.1960 în Penitenciarul Gherla. Reclamanta a mai formulat o acțiune cu un obiect similar. Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 17.05.2010, sub nr. x/2010, a solicitat obligarea aceluiași pârât să achite echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 euro, la data plății, cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea la 18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii personale suferită de tatăl său, B., calificată de drept ca fiind cu caracter politic. Cererea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1994/11.11.2011 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1668/10.10.2012 a Curții de Apel București (recursul a fost respins ca nefondat). În raport de obiectul investirii instanței de fond și temeiul juridic invocat de reclamantă drept fundament al acțiunii sale, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept substanțial și procesual în materie. În speță, instanța de apel a stabilit corect regimul juridic aplicabil prescripției dreptului material la acțiune, precum și momentul de la care a început să curgă, relativ la acțiunea reclamantei privind obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnarea politică a autorului său. Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, în mod corect instanța de apel a constatat că, fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acțiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. A mai apreciat instanța de apel că reclamanta nu putea să solicite atragerea răspunderii statului pentru faptele pretinse decât după decembrie 1989. Atâta timp cât regimul politic din Romania, anterior anului 1990, a fost unul totalitar, se poate presupune că o persoană ar fi avut șanse minime să își valorifice drepturile patrimoniale. Abia după momentul revoluției din decembrie 1989, reclamanta putea să se adreseze instanțelor judecătorești pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate, cunoscând, după cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, atât prejudiciul suferit, cât și autorul faptei ilicite. Prin urmare, în considerarea dispozițiilor incidente din materia răspunderii civile delictuale, recurenta - reclamantă trebuia să-și exercite dreptul material la acțiune în termen de trei ani, cu începere din decembrie 1989. În acord cu soluția la care s-au oprit instanțele de fond, Înalta Curte reține că, introducând acțiunea abia în anul 2022, termenul de prescripție s-a împlinit, fără a fi dovedite situații de suspendare sau întrerupere a acestuia, prin raportare la persoana reclamantei. Prin urmare, raportat la considerentele expuse, Înalta Curte va constata, cum corect a reținut și instanța de apel, că cererea introductivă promovată de reclamantă la data de 19.04.2022 a fost înregistrată cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 8 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 și, întrucât, termenul de prescripție s-a împlinit anterior datei la care Legea nr. 287/2009 privind C. civ. a intrat în vigoare, în mod corect s-a reținut că dispozițiile legii noi nu sunt aplicabile, regimul juridic al prescripției rămânând supus dispozițiilor legale care l-a instituit, astfel că nu are relevanță invocarea prevederilor art. 2518 pct. 2 din noul C. civ. de către recurenta-reclamantă. Nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia, termenul de prescripție ar începe să curgă de la data 10.10.2012, când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 1994/11.11.2011 a Tribunalului București, prin respingerea recursului în urma deciziei civile nr. 1668/10.10.2012 a Curții de Apel București. Hotărârea evocată de recurentă, prin care s-au respins despăgubirile solicitate de reclamantă în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, în cadrul căruia s-a reținut că "instanța de fond nu putea să aplice direct dispozițiile dreptului comunitar și nici să se considere investită, față de petitul acțiunii, cu soluționarea cererii pe alte temeiuri de drept, cum ar fi art. 998 C. civ., art. 504 - 505 C. proc. civ.." nu dă naștere unui nou termen de prescripție pentru acțiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, astfel cum este cea care face obiectul cererii de față și al cărui termen de prescripție s-a împlinit. Faptul că prin litigiul anterior i s-au dat îndrumări reclamantei de a recurge la formularea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun pentru soluționarea pretențiilor sale nu conduce la concluzia că în prezentul litigiu instanța nu trebuie să determine momentul săvârșirii faptei ilicite și, în raport de acest moment și de succesiunea legilor în timp, să determine legea aplicabilă în speță și, în funcție de prevederile acesteia, data la care a început să curgă termenul de prescripție, în considerarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Cum, în speță, se identifică o situație juridică consumată complet înainte de intrarea în vigoare a legii noi, respectiv a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (în vigoare, începând cu data de 01.10.2011), normele juridice ale acesteia nu pot fi aplicate retroactiv. Acest principiu este întărit nu numai de dispozițiile constituționale (art. 15 alin. (2) din Constituția României), dar și de art. 6 alin. (1) din noul C. civ., conform cărora: "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă". Or, atât timp cât situația juridică invocată de recurentă s-a finalizat sub imperiul legii vechi, instanța de apel a concluzionat corect că regimul juridic al prescripției dreptului material la acțiune este supus, în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) din C. civ., dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Astfel, articolul 6 alin. (4) din C. civ. stipulează că "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Textul legal evocat conține sintagma "în întregime", ceea ce rezultă că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă termenul se împlinește după intrarea în vigoare a noului C. civ. Este de amintit că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., C. ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51). În raport de reținerea corectă vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte apreciază ca fiind de prisos analizarea celorlalte critici, reținându-se lipsa de justificare a susținerilor vizând fondul acțiunii în raport de temeiurile de drept invocate, în condițiile în care niciuna dintre instanțele anterioare nu a soluționat pe fond pretențiile deduse judecății. Așa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.