ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1905/2024

Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă sub nr. x/1/2024, S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B a solicitat admiterea contestației în anulare și, în consecință, anularea deciziei civile nr. 421/2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, în temeiul art. 503 alin. pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

În motivarea cererii întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., după prezentarea situației de fapt și a istoricului cauzei, contestatoarea a susținut că dezlegarea dată recursului este rezultatul unor erori materiale, întrucât nu s-a dovedit vreo înțelegere frauduloasă între vreun medic și societatea contestatoare, astfel încât, să se prescrie medicamente în numele și pentru vreun pacient care nu ar fi avut nevoie. Într-o altă ordine de idei, în contractul cu Casa de Sănătate, contestatoarea nu avea atribuții în a verifica temeinicia/veridicitatea prescripției medicale, ci obligația de a verifica doar dacă acea prescripție era corect întocmită din punct de vedere formal.

În motivarea cererii întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea a arătat că instanța de recurs nu a cercetat motivele de recurs invocate de către contestatoare, anume motivul referitor la nemotivarea hotărârii din apel, cel care viza aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene Omului, art. 16 lit. j) și art. 21 alin. (1) din contractul nr. 66/2010, încălcarea prevederilor Regulamentului de Organizare si Funcționare al CAS, a prevederilor Ordinului nr. 178/2008 și a HG nr. 262 din 31 martie 2010 prin care s-a aprobat Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, precum și a Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile și care prevăd termenul de 5 ani de păstrare a documentelor, precum și a motivului de recurs ce viza faptul că prevederile art. 255 alin. (1) și (6) din Legea 95/2006 nu aveau forma și conținutul reținute de instanța de apel în perioada 2010 - martie 2011.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 503 alin. (3) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița Năsăud a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile prematurității și inadmisibilității căii de atac.

În ședința publică din 19 septembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepțiilor prematurității și inadmisibilității căii de atac, invocate prin întâmpinare, precum și asupra contestației în anulare.

Referitor la excepția prematurității contestației în anulare, invocată prin întâmpinare și motivată prin faptul că această cale de atac ar fi fost declarată mai înainte de comunicarea hotărârii contestate, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât partea interesată în promovarea unei contestații în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ. poate declara această cale extraordinară de atac, conform celor instituite de art. 506 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că termenul de formulare și motivare a contestației în anulare este de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data de la care hotărârea a rămas definitivă. În actuala reglementare, termenul de un an prevăzut de art. 506 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. are semnificația unui termen-limită, înăuntrul căruia trebuie să aibă loc comunicarea hotărârii definitive și, totodată, exercitarea contestației în anulare.

Împrejurarea motivării hotărârii contestate la o dată ulterioară formulării contestației în anulare și înregistrarea ei pe rolul instanței mai înainte de comunicarea hotărârii către părțile cauzei nu poate avea însă ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispozițiile art. 506 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu), adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire. Ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură, cu atât mai mult cu cât contestația în anulare a fost motivat în fapt și în drept, fiind excesiv de formal ca în cauză contestația în anulare să fie respinsă într-un moment în care dreptul contestatoarei de a formula calea extraordinară de atac a devenit actual, numai pentru faptul că, la data sesizării instanței, această cerință nu era îndeplinită.

Referitor la excepția inadmisibilității contestației în anulare susținută de intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița Năsăud, Înalta Curte reține că instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 503 alin. (1) și (2) pct. 1 - 4 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.

Întrucât, în cauza de față, contestatoarea S.C. A S.R.L. și-a întemeiat cererea pe două motive prevăzute de lege în cadrul regimului juridic al acestei căi extraordinare de atac, respectiv art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ., și le-a motivat în acest sens, aceasta îndeplinește, conform celor expuse anterior, condițiile de admisibilitate, motiv pentru care argumentele susținute de intimată prin întâmpinarea depusă la dosar sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate.

Examinând contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Acest motiv de contestație în anulare, referitor la săvârșirea unei greșeli materiale în dezlegarea recursului, are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar această noțiune nu se interpretează extensiv, pe această cale neputând fi îndreptate eventuale greșeli de judecată.

Astfel, motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie rezultatul unei erori materiale se referă la săvârșirea unei greșeli de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv în raport de data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei judiciare de timbru; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri judecătorești decât cea recurată, etc.

În realitate, contestatoarea nu este mulțumită de modul cum a fost soluționat recursul și de modul de aplicare a legii, respectiv de faptul că instanța de recurs ar fi interpretat greșit situația de fapt, clauzele contractului dintre părți și legislația incidentă în materie dar, așa cum s-a arătat anterior, pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată.

Aprecierile făcute de instanța de recurs asupra interpretării unor dispoziții legale și a probelor administrate în cauză nu intră în categoria „greșelilor materiale”, astfel definite de textul legal incident în materia contestației în anulare specială.

Folosind sintagma „greșeli materiale”, textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, se reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, permanent se subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Ca atare, nefiind în discuție confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, determinante în pronunțarea soluției, aceste susțineri ale contestatoarei nu se circumscriu noțiunii de eroare materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

În consecință, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate și nici nu cenzurează modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.

Condițiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speță, întrucât instanța de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare și le-a respins, ca nefondate.

Astfel, analizând formulate de către contestatoare în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la nemotivarea hotărârii din apel, instanța de recurs a cercetat exhaustiv criticile subsumate acestui caz de casare, în cuprinsul paginilor 10 - 14 din decizia contestată, concluzionând că instanța de apel, în rejudecare, „a realizat o cercetare aprofundată a circumstanțelor de fapt ale cauzei în raport cu clauzele contractului încheiat între părțile litigante, dar și cadrul legal special aplicabil contractului.

În urma acestei analize, instanța de apel a concluzionat că, în măsura în care reclamanta nu a prezentat actele financiar-contabile (nici în faza de executare a contractului, dar nici în faza de cercetare penală și nici în fața instanței civile) – obligație contractuală și legală - prin care să poată fi verificată realitatea furnizării serviciilor la care s-a obligat prin contractul încheiat, refuzul pârâtei de a achita sumele solicitate este legitim.

În acest context, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanței de apel și cu soluția pronunțată în cauză nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă, ca nefondată.”

Au fost analizate și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care contestatoarea a invocat încălcarea art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și cele prin care s-a susținut că decizia atacată este nelegală, fiind interpretate și aplicate greșit normele de drept material care reglementează rezilierea contractelor și efectul rezilierii, precum și dispozițiile HG nr. 262/2010 și dispozițiile Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile, astfel cum rezultă din paginile 14 - 18 din decizia contestată.

În acest sens, instanța de recurs a reținut că „nu există o legătură între prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și raportul juridic litigios, care privește o creanță rezultată dintr-un contract, și nu un drept real asupra unui bun material”, iar cu privire la prevederile Ordinului nr. 2643/2015 privind documentele financiar contabile, invocate de contestatoare instanța de recurs a reținut că, „Simpla invocare a textului de lege, însoțită, în cazul de față, de afirmațiile conform cărora expertiza s-a întocmit în anul 2016 sau că organele de urmărire penală au verificat realitatea serviciilor medicale prestate nu sunt apte de a genera controlul de legalitate, întrucât instanța de recurs nu poate/nu trebuie să deducă ce anume se contestă, ci partea recurentă trebuie să argumenteze în mod clar aspectele din raționamentul juridic al instanței de apel care sunt greșite.”

Cu privire la acest motiv de recurs, se reține că ipoteza omisiunii cercetării unui motiv de recurs nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, întrucât instanța este îndreptățită să le grupeze și să răspundă motivului de recurs printr-un considerent comun.

Prin urmare, chiar dacă nu au fost analizate toate argumentele învederate în susținerea acestui motiv de casare, nu se poate reține omisiunea de cercetare a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, după cum s-a arătat deja, instanța de recurs poate grupa argumentele invocate de parte în dezvoltarea unui motiv de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient să arate considerentele pentru care a găsit neîntemeiat motivul de recurs, chiar dacă nu a răspuns explicit tuturor argumentelor invocate. În egală măsură, eventuala nemulțumire a contestatoarei privind modul în care instanța de recurs a cercetat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate conduce la incidența cazului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., din moment ce legiuitorul a avut în vedere doar ipoteza omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs, legiuitorul neavând în vedere și argumentele pe care se sprijină motivele de recurs invocate.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că, pe calea contestației în anulare, nu se poate verifica raționamentul logico-juridic al instanței de recurs, întrucât prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se realizează un control judiciar al hotărârii contestate, ci se urmăresc anularea ei și procedarea la o nouă judecată, în considerarea unor neregularități stabilite în mod expres și limitativ de legiuitor. În acest context, sunt neavenite susținerile contestatoarei, în sensul aplicării greșite a prevederilor art. 255 alin. (1) și (6) din Legea 95/2006 în forma și conținutul reținute de instanța de apel pentru perioada 2010 - martie 2011, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs a reținut că din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, simpla afirmație a părții, în sensul încălcării de către instanță a normelor de drept materiale este lipsită de valențe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greșelile anume imputate instanței în judecarea apelului, în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, neanalizarea unora dintre argumentele din recurs a fost voită, din perspectiva inadmisibilității sau netemeiniciei lor, fapt ce nu permitea analiza acestora în recurs, iar nu prin omisiune a lor, în înțelesul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

De asemenea, contestatoarea critică toate aceste rețineri ale instanței de recurs nu prin raportare la faptul că motivele sale de recurs nu au fost analizate, ci prin faptul că aceste argumente ale instanței de recurs sunt greșite și nu au condus la admiterea recursului.

În acest context, împrejurările reclamate de contestatoare nu se circumscriu, motivelor expres și limitativ prevăzute de lege pentru contestația în anulare, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs.

În consecință, ele nu pot fi valorificate într-o contestație în anulare, deoarece contestația în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.

Astfel, în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei ori o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept sau erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european.

Totodată, în Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

Prin urmare, în speță, din verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare în memoriul de recurs.

Așa fiind, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile prematurității și inadmisibilității căii de atac, invocate prin întâmpinare.

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B împotriva deciziei civile nr. 421 din 14 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă în dosarul nr. x/112/2013*.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.