Decizia nr. 421/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 451/2014 a Tribunalului Bistrița

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud la 31 iulie 2013, S.C. A. S.R.L., prin Cabinet individual de insolvență B., în calitate de administrator judiciar, a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.992.537,01 RON reprezentând prejudiciu efectiv cauzat, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 95/2006, art. 998 și urm, art. 1073, art. 1075-1078, art. 1081-1086 C. civ. din 1864, art. 453 C. proc. civ. În 23 august 2013, pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a județului Bistrița Năsăud a formulat cerere de chemare în garanție a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Prin sentința nr. 451 din 25 februarie 2014, Tribunalul Bistrița Năsăud, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a Ii-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 206 din 21 mai 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița Năsăud, secția I civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a suspendat din oficiu judecarea cauzei. A înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3126 din 3 iulie 2014, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița Năsăud, secția civilă. După reînregistrarea dosarului pe rolul tribunalului, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul restrângerii pretențiilor inițiale și a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 745.590,85 RON și 37.168,93 RON, reprezentând facturi acceptate la plată, dar neachitate, 1.149.627,55 RON reprezentând majorări de întârziere și penalități pretinse de furnizorii de medicamente, astfel cum rezultă din cererile de plată admise și înscrise în tabelul definitiv de creanțe.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința nr. 29l/F din 2 august 2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată și precizată de S.C. A. S.R.L., societate aflată în procedură de insolvență, reprezentată de lichidator judiciar CLI. B., în contradictoriu cu Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei totale de 782.759,78 RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate. A respins cererea reclamantei privind majorările de întârziere și penalitățile datorate furnizorilor de medicamente, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în garanție formulată de Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud în contradictoriu Casa Națională de Asigurări de Sănătate și a obligat-o pe chemata în garanție să asigure fondurile necesare plății de către pârâtă a sumei de 782.759,78 RON.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 147/A din 10 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate. A respins cererea de chemare în garanție formulată de Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud în contradictoriu Casa Națională de Asigurări de Sănătate ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud împotriva aceleiași sentințe. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 25 din 19 ianuarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud împotriva deciziei nr. 147/A din 10 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. S-a casat în parte decizia și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

Decizia pronunțată de instanța de apel, în rejudecare Prin decizia nr. 147/A din 10 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud, a schimbat hotărârea în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 147/A din 10 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.. Prin cererea de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., casarea deciziei recurate și respingerea apelului formulat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud, ca nefondat. În dezvoltarea motivului de recurs subsumat pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a invocat nulitatea deciziei pronunțate de instanța de apel pentru nemotivare, având în vedere faptul ca instanța nu a făcut nicio referire la apărările recurentei pe marginea apelului, iar raționamentele juridice în ceea ce privește raporturile juridice dintre părți au fost trunchiate în mod voit, în scopul favorizării intimatei. Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a făcut referire la rezilierea contractului dintre părți în baza art. 16 lit. j) din contractul dintre părți, însă nu a făcut o analiză a efectelor rezilierii și în ce măsura rezilierea poate constitui fundament al neplății sumelor datorate anterior rezilierii. Astfel, a susținut că, deși în apărările formulate, recurenta a făcut referire la efectele juridice ale rezilierii, instanța nu a continuat raționamentul juridic al rezilierii contractului dintre părți din perspectiva sumelor datorate de intimată anterior pretinsei rezilieri a contractului. Totodată, instanța a făcut referire la faptul că plata sumelor a fost blocată prin măsura cuprinsă prin dispoziția nr. x/2011, până la finalizarea cercetării penale, însă a cenzurat argumentația privind consecințele finalizării acestor cercetări penale, în urma cărora s-a conchis că serviciile medicale au fost furnizate. A învederat că nu există vreun act administrativ prin care să se dispună reținerea vreunei sume de bani cu titlu de pretinsă despăgubire. Instanța de apel nu a efectuat nicio minimă analiză asupra H.G. nr. 262/31.03.2010 potrivit căreia nu se putea refuza vreo plată, decât dacă exista în prealabil o corespondență pe marginea fiecărei facturi. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene Omului susținând că, prin concursul instanței de apel, intimata rechiziționează bunurile proprietatea recurentei, aducând atingere dreptului de proprietate al acesteia. Astfel, a susținut că medicamentele au ajuns la pacienți, aceștia personal declarând că le-au primit în fața organelor specializate ale statului, dar fără ca aceste medicamente să fie plătite și fără să existe un act administrativ emis de către intimată cu privire la reținerea sumelor datorate și nici vreun temei de drept în baza căruia să nu plătească medicamentele furnizate pacienților. Totodată, recurenta a invocat și încălcarea normelor de drept material care reglementează rezilierea unui contract, instanța reținând că rezilierea operează cu efect retroactiv și cu incidență asupra sumelor de bani neplătite, precum și încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 262/2010 și a Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile, care prevăd termenul de 5 ani de păstrare a documentelor. În ceea ce privește situația de fapt, recurenta a arătat că la data de 03.05.2010, între părți a fost încheiat contractul nr. x/2010, înregistrat cu nr. x, cu valabilitate până la data de 31 decembrie 2010 conform art. IV din contract, vizând farmaciile C. și D., iar la datele de 31.12.2010 și 10.03.2011 au fost încheiate actele adiționale nr. x și, respectiv nr. 10 pentru reașezarea valorii medicamentelor pentru perioada 1.01.2010-31.12.2010. Totodată, a arătat că în data de 10.03.2011 s-a încheiat actul adițional nr. x privind reașezarea valorii medicamentelor pentru perioada 01.01.2011-28.02.2011, în condițiile în care contractul nu mai era în ființă, încetându-i efectele prin ajungerea la termen. În data de 21.02.2011 între părți a fost încheiat contractul nr. x/PNS, înregistrat cu nr. x/21.02.2011, cu valabilitate până la data de 31 decembrie 2012 conform art. IV din contract, vizând farmaciile C. și D.. Raportat la această situație de fapt, recurenta a învederat că intimata nu se poate prevala din punct de vedere juridic de instituția rezilierii contractului pentru a justifica neplata facturilor, întrucât nu se poate rezilia un contract care și-a încetat efectele prin ajungere la termen, neexistând nici un act adițional privind prelungirea duratei acestui contract. In ceea ce privește blocarea sumelor de bani de către intimată pentru lipsa dovezii de prestare a serviciilor potrivit documentelor prezentate spre decontare la CAS BN, recurenta a susținut că facturile invocate la plată au fost însoțite de documentele justificative. Mai mult, a arătat că intimata nu a înștiințat recurenta că documentele depuse ar fi neconforme sau incomplete și nici nu i s-a argumentat în vreun fel, pentru fiecare factură în parte, care ar fi fost neregularitățile descoperite, deși Casa de Asigurări avea această obligație, potrivit ROF și clauzelor contractuale. A apreciat recurenta că intimata ar fi trebuit să arate punctual, pentru fiecare factură în parte, care sunt serviciile medicale facturate, dar neprestate, cu atât mai mult cu cât unele facturi au fost plătite parțial, iar toate facturile au primit viza "bun de plată", viză care, potrivit art. 11 alin. (3) din contract, se obține ca urmare a verificării facturilor și a borderourilor centralizatoare. Motivul prezentat de intimată pentru blocarea sumelor de bani a constituit-o împrejurarea că recurenta nu ar fi prezentat, deși au fost solicitate, actele de evidență financiar contabile a medicamentelor/materialelor sanitare, însă nu există nicio dovadă că s-a făcut o astfel de solicitare din partea intimatei, aceasta fiind proba necesară prevăzută de Anexa la Ordinul nr. 178/2008 pentru ca intimata-pârâtă Casa de Asigurări să poată refuza decontarea serviciilor. În acest sens, recurenta a arătat că potrivit art. 4 din H.G. nr. 262/31.03.2010, intimata era obligată ca, în situația în care nu a achitat serviciile furnizate în baza cărora au fost emise facturile cu documentele justificative în 30 zile de la depunerea documentelor justificative de plată, să prezinte recurentei cauzele și temeiul de drept care a stat la baza refuzului plății, însă această comunicare nu a avut loc. Concluzionând, recurenta a solicitat să se constate că a respectat clauzele contractuale și cadrul legal, fiind îndreptățită la încasarea sumei solicitate și, în consecință, a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Apărările formulate în cauză Intima-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu referire la motivele de recurs invocate, intimata a arătat că acestea sunt nefondate, pe de o parte, având în vedere că decizia curții de apel este fundamentată pe o motivare care corespunde cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Pe de altă parte, a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speță, iar criticile formulate nu sunt de natură a combate raționamentul juridic al instanței de rejudecare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed. Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 782.759,78 RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, emise în baza contractului încheiat între părți. Drept urmare, cum cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile contractuale, era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: o neexecutare totală sau parțială sau executarea să fie necorespunzătoare calitativ sau cantitativ, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciul solicitat a fi acoperit. Circumstanțele esențiale ale cauzei și situația de fapt, reținută de instanțele de fond pe baza probelor administrate în proces, care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac în care se exercită exclusiv un control de legalitate al deciziei recurate, relevă faptul că între reclamanta A. S.R.L. și pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița - Năsăud s-a încheiat contractul nr. x/03.05.2010 și actele adiționale, în baza cărora reclamanta A. S.R.L. furniza medicamente compensate/gratuite persoanelor asigurate în sistemul național de asigurare de sănătate, pe baza prescripțiilor medicale eliberate de unități spitalicești sau medici. Conform art. 1 din acest contract, obiectul contractului îl constituie furnizarea de medicamente, cu și fără contribuție personală, pentru tratamentul ambulatoriu, precum și a materialelor sanitare specifice destinate tratamentului ambulatoriu al pacienților incluși în anumite programe naționale de sănătate cu scop curativ, în conformitate cu reglementările legale în vigoare. Obligațiile A. S.R.L. erau prevăzute în art. 7 din contract, relevante pentru prezenta cauză fiind cele stipulate la pct.: 3. să practice o evidență de gestiune cantitativ valorică, corectă și la zi; 6. să transmită caselor de asigurări de sănătate datele solicitate, utilizând Sistemul informatic unic integrat sau alt sistem informatic compatibil; 7. să întocmească și să prezinte caselor de asigurări de sănătate documentele necesare în vederea decontării medicamentelor cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, precum și a materialelor sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul în ambulatoriu al bolnavilor incluși în unele programe de sănătate cu scop curativ: factură, borderou centralizator, prescripții medicale, cu înscrierea numărului de ordine a bonului fiscal și a datei de emitere a acestora, pe baza cărora au fost eliberate medicamentele și materialele sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul în ambulatoriu…în condițiile stabilite prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 262/2010, sumele prevăzute în factură și medicamentele și materialele sanitare din documentele justificative trebuie să corespundă cu datele raportate conform pct. 24; 24. să transmită caselor de asigurări de sănătate, în format electronic, medicamentele și materialele sanitare eliberate conform formularelor de raportare aprobate. Suma de bani solicitată prin cererea inițială reprezintă contravaloarea facturilor neachitate, din perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2011. În apărare, pârâta a susținut că a refuzat să facă plata acestor facturi pentru că, pe fondul unui consum mare de medicamente, reclamanta a fost înștiințată să transmită fișa produsului la unele medicamente, în scopul verificării consumului în perioada 01.01.2010 - 31.01.2011. Or, aceasta a trimis numai o parte din documente, ceea ce a avut ca și consecință demararea unui control cu privire la anumite medicamente. După cum rezultă din Raportul de control al casei de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud, înregistrat sub nr. x/01.03.2011, furnizorul de medicamente nu a prezentat fișele produselor pentru anumite medicamente, nu a pus la dispoziția echipei de control ultimul inventar al efectuat în farmacia controlată, furnizorul nu a pus la dispoziția echipei de control notele interne de recepție și facturile medicamentelor pentru perioada 01.01.2010 - 31.01.2011. Drept urmare, s-a propus rezilierea contractului. În acest context, nu s-au achitat integral unele facturi care aveau viza "bun de plată", deoarece pârâta nu a putut verifica concordanța dintre datele raportate de reclamanta intimată pârâtei și documentele financiar contabile ale furnizorului de medicamente. Judecând în primă instanță, Tribunalul Bistrița Năsăud a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 782.759,78, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, respingând cererea privind majorările de întârziere și penalitățile datorate furnizorilor de medicamente, ca nefondată. Prin decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate; a respins cererea de chemare în garanție formulată de Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud în contradictoriu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud împotriva aceleiași sentințe; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud împotriva deciziei nr. 147/A din 10 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a casat, în parte, decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtă. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei. Prin decizia de casare pronunțată, instanța supremă a reținut că părțile litigante au încheiat Contractul nr. x/2010 de furnizare de medicamente cu sau fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, precum și a unor materiale sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul ambulatoriu al bolnavilor incluși în unele programe naționale de sănătate în scop curativ, în cadrul sistemului de sănătate. A reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 255 alin. (1) și (6) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract, precum și faptul că furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale au obligația de a pune la dispoziția organelor de control ale caselor de asigurări documentele justificative și actele de evidență financiar-contabilă privind sumele decontate din fond. În aplicarea dispozițiilor legale arătate, a fost aprobat Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale din sistemul asigurărilor speciale de sănătate, prin H.G. nr. 262/2010, Anexa I, și Normele metodologice privind activitatea structurilor de control din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, prin Ordinul nr. 178/2008. Contractul nr. x/2010 de furnizare de medicamente a fost reziliat de partea pârâtă la data de 2 martie 2011, în temeiul dispozițiilor clauzei prevăzute la art. 16 lit. j), care statua asupra posibilității rezilierii pentru refuzul furnizorului de medicamente de a pune la dispoziția organelor de control ale Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și ale caselor de asigurări de sănătate acele de evidență-financiar-contabilă a medicamentelor și/sau materialelor sanitare eliberate conform contractelor încheiate și documentele justificative privind sumele decontate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate. Analizând cauza, Înalta Curte a constat că sunt fondate criticile formulate de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistrița-Năsăud, reținând că, deși instanța de apel a reținut corect temeiul contractual al pretențiilor deduse judecății și situația de fapt care a condus la rezilierea contractului, considerentele hotărârii recurate relevă examinarea pretențiilor deduse judecății nu din perspectiva clauzelor contractuale pretins a fi fost încălcate și a cadrului legal special în care contractul a fost încheiat, ci în raport cu alte motive de drept. Prin decizia de casare, s-a dezlegat cu caracter obligatoriu și autoritate de lucru judecat că, în materia furnizării de servicii medicale, acordarea vizei "bun de plată" este rezultatul verificării formale a facturilor și borderourilor centralizatoare și nu are semnificația atribuită de parte, și îmbrățișată de curtea de apel prin decizia casată, de dovadă a prestării de către furnizor a serviciilor medicale în condițiile contractuale asumate. Drept urmare, Înalta Curte a constatat că dezlegarea dată de instanța de apel efectelor vizei "bun de plată" este rezultatul aplicării greșite raportului dedus judecății a dispozițiilor pct. 2 din Ordinul 1792/2002 și a interpretării eronate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. g) și lit. v) din H.G. nr. 262/2010. S-a mai reținut, prin aceeași decizie de casare, că instanța de apel a ignorat temeiul contractual al pretențiilor deduse judecății, respectiv faptul că partea pârâtă s-a apărat, în procesul pendinte, în sensul că neexecutarea obligației de plată a contravalorii medicamentelor ce îi incumba potrivit art. 8 alin. (2) din contract s-a datorat neîndeplinirii de către partea reclamantă a obligațiilor statuate în sarcina sa prin art. 7 alin. (3) din contract (de a ține o evidență de gestiune cantitativ valorică) respectiv, la art. 7 alin. (1) din Contractul-cadru (de a pune la dispoziția organelor de control documentele justificative și actele de evidență financiar-contabilă privind sumele de bani pretinse). Dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâtă, Înalta Curte a dat îndrumări obligatorii instanței de rejudecare, în sensul de a examina pretențiile de despăgubire și de a analiza dacă refuzul de plată este sau nu justificat din perspectiva apărărilor formulate de părți cu observarea clauzelor contractuale, prin raportare la drepturile și obligațiile părților decurgând din încheierea contractului de furnizare de medicamente și de materiale sanitare nr. 66/03.05.2010 și a cadrului legal special aplicabil acestor contracte, cu luarea în considerare a dezlegărilor date problemelor de drept prin decizie. În rejudecarea apelului pârâtei, în limitele astfel trasate de către instanța de casare și având în vedere dezlegările obligatorii statuate prin decizia de casare, în urma unei analize complexe a probatoriului administrat, curtea de apel a concluzionat că răspunderea contractuală a pârâtei nu poate fi antrenată, aceasta nefiind în culpă pentru neexecutarea obligației de plată în speță, având o justificare reală și legală, neputându-se efectua plăți pentru sume care nu se justifică cu documente financiar-contabile, în sensul celor arătate, susținere care a fost dovedită prin expertiza administrată. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a avut în vedere temeiul contractual al pretențiilor deduse judecății, respectiv faptul că partea pârâtă s-a apărat în procesul pendinte în sensul că neexecutarea obligației de plată a contravalorii medicamentelor, ce îi incumba potrivit art. 8 alin. (2) din contract, s-a datorat neîndeplinirii de către partea reclamantă a obligațiilor statuate în sarcina sa prin art. 7 alin. (3) din contract (de a ține o evidență de gestiune cantitativ valorică) respectiv, la art. 7 alin. (1) din Contractul-cadru (de a pune la dispoziția organelor de control documentele justificative și actele de evidență financiar-contabilă privind sumele de bani pretinse). Întrucât reclamanta nu a prezentat actele financiar-contabile prin care să poată fi verificată realitatea furnizării serviciilor la care s-a obligat, refuzul pârâtei de a achita sumele solicitate de reclamantă este legitim și justificat din perspectiva clauzelor contractuale și a cadrului legal special aplicabil contractului încheiat între părți. Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., iar criticile concrete de nelegalitate vizează motivarea insuficientă, precum și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză. Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă impută instanței de apel omisiunea de a motiva corespunzător hotărârea cu referire la apărările acesteia pe marginea apelului, susținând că raționamentele privitoare la raporturile juridice dintre părți au fost trunchiate în mod voit, în scopul favorizării intimatei, fără a se face o analiză a efectelor rezilierii și în ce măsura rezilierea poate constitui fundament al neplății sumelor datorate anterior rezilierii, Înalta Curte constată că este lipsită de temei și de corespondent în considerentele deciziei atacate. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ prin dispozițiile precitate, are în vedere stabilirea, în considerente, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile; această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția. În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, partea reclamantă a pretins atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru refuzul de plată a facturilor emise în baza contractului încheiat între părți. Astfel cum s-a detaliat anterior, prin decizia de casare au fost dezlegate definitiv următoarele aspecte: 1. raporturile dintre casele de asigurări de sănătate și furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și decontarea sumelor de bani aferente acestora se realizează în baza contractelor încheiate de părți, în cadrul normativ special edictat în acest scop, respectiv normele H.G. nr. 262/2010 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010; 2. pârâta și-a întemeiat apărarea pe justificarea refuzului la plată, argumentând că neexecutarea obligației prevăzute la art. 8 alin. (2) din contract a fost cauzată de neîndeplinirea, de către partea reclamantă, a obligațiilor stabilite în sarcina sa prin art. 7 alin. (3) din contractul-cadru - de a ține o evidență de gestiune cantitativ valorică - respectiv la art. 7 alin. (1) din contractul cadru - obligația de a pune la dispoziția organelor de control documentele justificative și actele de evidență financiară privind sumele de bani pretinse; 3. viza "bun de plată" este rezultatul verificării formale a facturilor și borderourilor centralizatoare și nu face dovada prestării de către furnizor a serviciilor medicale, în condițiile contractuale asumate. În decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a trasat limitele rejudecării cauzei, reținând că instanța de rejudecare are a verifica dacă achiziționarea și eliberarea respectivelor medicamente de către furnizor s-a realizat cu respectarea clauzelor contractuale și a obligațiilor prevăzute de normele de drept speciale care reglementează această activitate și care reprezintă, deopotrivă, fundamentul decontării lor. Înalta Curte reamintește că, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece cauza trebuie să procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, hotărârea instanței de control judiciar fiind obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate și la îndrumările enunțate. În acest context, astfel cum s-a menționat anterior, reanalizând situația de fapt, instanța de apel a reținut că, în prezenta cauză, controlul modalității de încasare a sumelor de la Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate către furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale se face în baza Ordinului nr. 178/2008, care reglementează obligația contractuală, dar și legală, a furnizorului de medicamente și dispozitive medicale de a pune la dispoziția Casei de Asigurări de Sănătate toate documentele justificative care atestă furnizarea serviciilor efectuate și raportate, respectiv toate documentele justificative privind sumele decontate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate. În raport cu toate probele administrate în cauză, instanța de apel a concluzionat că furnizorul medical nu a justificat realitatea serviciilor prestate, a medicamentelor cerute spre decontare, cu documentele de evidență provenind din gestiunea sa, nu a furnizat documentele necesare verificării respectării condițiilor impuse de regulile gestiunii cantitativ-valorice, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea obligațiilor contractuale și legale, astfel că refuzul de plată al pârâtei este justificat. În ceea ce privește neanalizarea de către instanța de apel a efectelor rezilierii contractului și în ce măsură această reziliere poate justifica refuzul de plată, instanța de recurs constată că, astfel cum a fost menționat anterior, prin decizia de casare s-a reținut în mod clar că motivul refuzului la plată, invocat de pârâtă și susținut de probele administrate în dosar, a fost fundamentat de neîndeplinirea obligației contractuale de prezentare a documentelor justificative ce atestă înregistrarea în gestiune a produselor facturate, obligație legală a reclamantei, și nu de rezilierea contractului, astfel că o asemenea analiză nu numai că nu era necesară, dar, în măsura în care ar fi fost realizată, ar fi constituit o încălcare a principiului disponibilității părților, precum și o nerespectare a celor statuate prin decizia de casare. Astfel, contrar susținerilor recurentei, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluției pronunțate în dosar, instanța de apel expunând, într-o manieră logică, raționamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că pretențiile reclamantei nu sunt întemeiate, având în vedere că aceasta este partea contractuală care nu și-a respectat obligațiile asumate prin contract, respectiv de a pune la dispoziția organelor de control documentele justificative și actele de evidență financiar-contabilă privind sumele de bani pretinse. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv. Drept urmare, lipsa referințelor cu privire la inexistența unui act administrativ prin care să se dispună reținerea banilor și, respectiv, a inexistenței unei corespondențe pe marginea fiecărei facturi refuzate la plată nu constituie aspecte decisive în analiza efectuată de instanța de apel, a căror neexaminare să poată conduce la casarea deciziei prin reținerea ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Aceasta întrucât, pe de o parte, potrivit situației de fapt stabilite de instanțele fondului, raporturile juridice dintre părți în această cauză au depășit simpla corespondență legată de documentele justificative prezentate de reclamantă pentru decontare. A fost inițiat un control complet de către pârâta Casa de Asigurări de Sănătate asupra tuturor documentelor justificative aferente medicamentelor furnizate de reclamantă, inclusiv o plângere penală împotriva reclamantei și o cercetare penală a acesteia în legătură cu activitatea de furnizare a medicamentelor. Pe de altă parte, având în vedere natura litigiului, respectiv pretenția bazată pe răspunderea civilă contractuală, prin care reclamanta solicită plata medicamentelor furnizate în baza contractului încheiat între părți, instanța avea de analizat dacă sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile a pârâtei și dacă reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale și legale asumate pentru a justifica pretenția formulată. Or, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța, în rejudecare, a realizat o cercetare aprofundată a circumstanțelor de fapt ale cauzei în raport cu clauzele contractului încheiat între părțile litigante, dar și cadrul legal special aplicabil contractului. În urma acestei analize, instanța de apel a concluzionat că, în măsura în care reclamanta nu a prezentat actele financiar-contabile (nici în faza de executare a contractului, dar nici în faza de cercetare penală și nici în fața instanței civile) - obligație contractuală și legală - prin care să poată fi verificată realitatea furnizării serviciilor la care s-a obligat prin contractul încheiat, refuzul pârâtei de a achita sumele solicitate este legitim. În acest context, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanței de apel și cu soluția pronunțată în cauză nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă, ca nefondată. Lipsite de fundament sunt și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că intimata, ca instituție a statului, având concursul instanței de apel, a "rechiziționat" bunurile proprietatea societății, prin reținerea sumelor datorate, fără a avea un just temei, aducând astfel atingere dreptului de proprietate. Potrivit dispozițiilor art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Acest articol protejează dreptul fundamental de proprietate, care conferă titularului dreptul de a deține, folosi și dispune liber de bunul său. Protecția prevăzută de acest articol este menită să prevină deposedarea arbitrară de bunuri materiale, cum ar fi terenuri, clădiri sau alte proprietăți tangibile. Protecția conferită de art. 17 vizează strict drepturile reale (drepturi asupra bunurilor materiale), precum dreptul de proprietate, care conferă titularului său controlul direct și exclusiv asupra unui bun, prevenind intervenții arbitrare din partea statului sau a altor persoane, în sensul de a priva titularul de posesia bunului său. Drept urmare, acest articol nu conferă protecție în cazul drepturilor de creanță, cum este dreptul invocat de recurentă în litigiul pendinte, fiind necesar să se facă o distincție clară între dreptul de proprietate și dreptul de creanță, ele având naturi juridice diferite și implică protecții distincte. În cazul dreptului de creanță, nu este vorba despre deposedarea unei persoane de un bun material, ci despre o obligație de plată sau executare a unei prestații, reglementată de contractul dintre părți. Acesta este reglementat de normele civile care guvernează executarea obligațiilor contractuale, iar reclamanta trebuie să își fundamenteze solicitările pe alte dispoziții legale care stabilesc drepturile și obligațiile între părți, nu pe prevederile care apără dreptul de proprietate. Prin urmare, instanța de recurs va înlătura această critică, ca nefondată, având în vedere că nu există o legătură între prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și raportul juridic litigios, care privește o creanță rezultată dintr-un contract, și nu un drept real asupra unui bun material. În ceea ce privește restul criticilor formulate, subsumate de recurentă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susținut că decizia atacată este nelegală, fiind interpretate și aplicate greșit normele de drept material care reglementează rezilierea contractelor și efectul rezilierii, precum și dispozițiile H.G. nr. 262/2010 și dispozițiile Ordinului 2634/2015 privind documentele financiar contabile, Înalta Curte urmează a le înlătura, având în vedere considerațiile ce succed. În acest punct al analizei, trebuie menționat că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod care statuează în mod expres că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel (precum în speța pendinte). Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că mare parte din argumente expuse de recurenta-reclamantă, în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Astfel, toate criticile recurentei, fie ele însoțite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către aceasta a probelor administrate cauzei, care implică aprecierea situației de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac care permite exclusiv un control de legalitate. Această concluzie se impune, întrucât reaprecierea situației de fapt, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen menționate de recurenta-pârâtă, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză a diverse dispoziții legale substanțiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, simpla afirmație a părții, în sensul încălcării de către instanță a normelor de drept material fiind lipsită de valențe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greșelile anume imputate instanței în judecarea apelului, în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, simpla afirmație a recurentei cu privire la încălcarea normelor de drept material, fără a se dezvolta și argumenta raționamentul greșit al instanței de apel, nu este aptă de a genera controlul de legalitate a deciziei atacate. Cu referire concretă la argumentele expuse în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că a fost invocată o încălcare a normelor de drept material care reglementează rezilierea contractului și efectele acesteia asupra sumelor de bani neplătite, susținând recurenta că instanța de apel, chiar dacă nu a făcut-o în mod clar, a conchis că rezilierea operează cu efect retroactiv și cu incidență asupra sumelor de bani neplătite. Or, din simpla lecturare a deciei atacate rezultă că instanța de apel nu a examinat cauza din perspectiva efectelor rezilierii contractului încheiat între părți și nici a efectelor acestei încetări în legătură cu sumele datorate, fiind respectată decizia de casare pronunțată de Înalta Curte, care solicită analizarea cauzei în raport cu toate clauzele contractuale și cu dispozițiile legale incidente, coroborat cu motivul invocat pentru neexecutarea obligației de plată. Astfel, așa cum s-a reținut și în decizia de casare, și cum s-a susținut în toate fazele procesuale, neexecutarea obligației de plată nu s-a datorat rezilierii contractului, ci neîndeplinirii obligației reclamantei de a ține o evidență cantitativ valorică corectă și la zi, și de a pune la dispoziția organelor de control documentele justificative și actele de evidență cu privire la sumele de bani pretinse, astfel că judecata în apel s-a realizat în aceste limite trasate prin cererea de chemare în judecată și prin apărările formulate. Drept urmare, argumentele invocate nu combat judecata realizată de instanța de apel, recurenta construind un silogism bazat pe noi premise, susținând că refuzul de plată se datorează rezilierii contractului și încercând să genereze un raționament care să conducă la o soluție contrară celei din decizia atacată, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi luate în considerare. În ceea ce privește argumentația privind lipsa corespondenței pe marginea fiecărei facturi și inexistența unei solicitări din partea intimatei-pârâte de a se suplimenta documentația justificativă, se constată că aceste susțineri se subsumează argumentelor principale pe care s-a fundamentat cererea inițială, argumente reiterate în toate fazele procesuale, și care caracterizează situația de fapt așa cum este ea percepută de recurentă. Or, prin aceste argumente, recurenta nu critică raționamentul instanței de apel, însă, în realitate, urmărește o recalificare a faptelor, ceea ce este inadmisibil în faza pocesuală a recursului. Mai mult, susținerea recurentei conform căreia intimata-pârâtă nu a făcut dovada solicitării documentelor financiar-contabile nu face decât să inverseze sarcina probațiunii, în contra dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., conform cărora obligația dovedirii pretențiilor revine părții care le formulează și afirmă, iar nu celui care se apără în proces. Acesta întrucât, raportat la natura juridică a pretențiilor formulate, recurenta-reclamantă este cea care trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor obligațiilor contractuale și legale asumate, pentru a justifica temeinicia solicitărilor formulate. Cu privire la argumentele expuse referitoare la refuzul nejustificat de plată al facturilor care au primit viza "bun și aprobat", Înalta Curte constată că, pe lângă faptul că acestea, așa cum au fost formulate, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot fi examinate în cadrul recursului, ele se îndepărtează de la dezlegările definitive și obligatorii ale Înaltei Curți, statuate prin decizia de casare. Astfel, trebuie menționat și reținut că, prin decizia de casare pronunțată, instanța supremă a statuat, în mod definitiv: "viza "bun de plată" acordată de casele de asigurări de sănătate semnifică efectuarea de verificări sub aspectul cerințelor formale ale facturilor și documentelor din borderourilor centralizatoare și nu aceea atribuită de partea reclamantă și reținută greșit de instanța de apel, de dovadă a prestării de către furnizor a serviciilor medicale în condițiile contractuale asumate. În ceea ce privește respectarea de furnizor a obligațiilor contractuale și statuarea asupra concordanței dintre datele prevăzute în raportările făcute de furnizor către casa de asigurări de sănătate și cele din documentele primare existente la nivelul acestuia, normele de drept speciale prevăd că se verifică în cadrul controalelor efectuate de casele de asigurări de sănătate în conformitate cu normele de drept speciale." (...)"în materia furnizării de servicii medicale, acordarea vizei menționate este rezultatul verificării formale a facturilor și borderourilor centralizatoare". Astfel, instanța supremă nu doar că a clarificat interpretarea corectă a acestor aspecte juridice, dar a și impus o direcție clară cu privire la semnificația vizei "bun de plată" pe care instanța de apel trebuia să o urmeze în soluționarea cauzei. Decizia de casare are efecte obligatorii asupra instanței de rejudecare, prin care aceasta este obligată să reexamineze și să soluționeze cauza în conformitate cu interpretările și directivele trasate de instanța supremă. Astfel, orice tentativă de a relua dezbateri pe teme deja soluționate prin această decizie sau de a contesta interpretările impuse de Înalta Curte reprezintă o abatere de la cadrul juridic stabilit. În ultima parte din memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile, care prevăd termenul de 5 ani de păstrare a documentelor, arătând că expertiza s-a întocmit în anul 2016. Totodată, a arătat că realitatea serviciilor medicale prestate a fost investigată de organele de urmărire penală, care au dispus clasarea cauzei, susținând că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o Cu referire la aceste argumente, Înalta Curte constată necesar a menționa, odată în plus, că pentru declanșarea controlui de legalitate, partea recurentă este obligată să indice norma de drept încălcată, să explice modul în care a fost încălcată și să formuleze obiecții precise împotriva raționamentului juridic al instanței de apel. Simpla invocare a textului de lege, însoțită, în cazul de față, de afirmațiile conform cărora expertiza s-a întocmit în anul 2016 sau că organele de urmărire penală au verificat realitatea serviciilor medicale prestate nu sunt apte de a genera controlul de legalitate, întrucât instanța de recurs nu poate/nu trebuie să deducă ce anume se contestă, ci partea recurentă trebuie să argumenteze în mod clar aspectele din raționamentul juridic al instanței de apel care sunt greșite. Drept urmare, nefiind dezvoltate critici care să se grefeze pe raționamentul instanței de apel, aceste argumente vor fi înlăturate ca inadmisibile în recurs. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat în cauză, ca nefundat .