ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 911/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2/2024, la data de 6 iunie 2024, pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la data de 25.06.2024 și modificată la termenul de judecată din data de 26.06.2024, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, obligarea pârâtei la executarea obligațiilor stabilite prin decizia civilă nr.4134/19.10.2017, pronunțată în dosarul nr. x/3/2013* de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, după cum urmează: a) efectuarea tuturor operațiunilor administrative subsumate anulării în parte a Ordinului președintelui CNAS nr. 5/13.01.2009 în ceea ce privește postul de director la Direcția X și anulării Ordinului președinteului CNAS nr. 7/14.01.2009 privind eliberarea din funcția publică, în vederea realizării mențiunilor de înscriere a vechimii în funcția publică și în specialitate, în Registrul de evidență a funcționarilor publici; b) obligarea pârâtei la plata unei penalități de 1.000 lei stabilită pe zi de întârziere, începând cu data de 19.11.2017 și până la executarea obligației de la pct. 1; c) întocmirea și depunerea la organele fiscale a declarațiilor lunare rectificative prevăzute de Codul fiscal cu privire la declararea veniturilor salariale achitate reclamantei cu titlul de despăgubire la data de 26.03.2018 în temeiul deciziei civile nr. 4134/19.10.2017; d) obligarea pârâtei la plata unei penalități de 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, începând cu data de 26.04.2018 și până la executarea obligației de la pct. 3; e) virarea către organele fiscale a sarcinilor fiscale obligatorii prevăzute de lege, în cuantum de 643.225 lei, aferente veniturilor achitate reclamantei cu titlu de despăgubiri la data de 26.03.2018; f) obligarea pârâtei la plata unei penalități de 1% pe zi de întârziere, începând cu data de 26.08.2018, până la data îndeplinirii obligației de la pct. 5; g) aplicarea președintelui autorității publice a unei amenzi de 20% din salariu minim brut pe economie pe zi de întârziere până la executarea obligațiilor prevăzute de titlul executoriu; h) obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința nr.1202 din 26 iunie 2024, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea, a obligat obligat pârâta la plata unei penalități de 100 lei/zi de întârziere, începând cu data comunicării prezenței încheieri, până la executarea integrală a obligațiilor stabilite în sarcina sa prin decizia nr. 4134/19.10.2017, pronunțată în dosarul nr. x/3/2013*, a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, și a obligat pârâta la plata sumei de 6.000 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursurile formulate în cauză. Împotriva sentinței nr. 1202 din data de 26 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2024, au formulat recursuri reclamanta A și pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate. 3.1. Recursul reclamantei Recurenta reclamantă A a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau, în subsidiar, reținerea spre rejudecare în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, fiind indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta reclamantă a expus situația de fapt, subliniind că pârâta a achitat la data de 26.03.2018 suma de 840.378 lei reprezentând venituri salariale nete, în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 4134/19.10.2017 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, fără însă să se fi îndeplinit în integralitate obligațiile stabilite în sarcina pârâtei privitoare la depunerea declarațiilor rectificative și plata sarcinilor fiscale prevăzute de lege, astfel încât a fost promovată prezenta cerere de chemare în judecată în baza art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fără luarea în considerare a circumstanțelor speței, respectiv a împrejurării că încuviințarea executării silite s-a acordat pentru toate obligațiile stabilite în titlul executoriu, adică pentru obligația de a da o sumă de bani, dar și pentru obligațiile de a face referitoare la efectuarea operațiunilor administrative corespunzătoare în Registrul de evidență a funcționarilor publici și în dosarul profesional, întocmirea și depunerea la organele fiscale a declarațiilor lunare rectificative, precum și virarea sarcinilor fiscale aferente. Toate aceste obligații de a face se execută silit conform art. 24 din legea contenciosului administrativ, în forma în vigoare la data de 21.02.2018, când a fost declanșată executarea silită a titlului executoriu. S-a mai învederat că prima instanță, contrar susținerilor ambelor părți, fără punerea în discuție și fără o motivare corespunzătoare, a aplicat forma actuală a art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, deși trebuia să aibă în vedere forma în vigoare la data pornirii executării silite, fiind astfel încălcat principiul disponibilității procesului civil. Mai mult decât atât, instanța de executare și-a întemeiat soluția pe ambele forme ale textului legal, ținând seama de forma actuală în ceea ce privește momentul de la care curge penalitatea și de forma veche în ceea ce privește capătul de cerere privind aplicarea amenzii conducătorului autorității publice, fiind relevant și faptul că, în forma actuală, textul legal nu permite renunțarea creditorului la aplicarea amenzii în sarcina autorității publice debitoare. S-a subliniat că este nelegală stabilirea penalității de la momentul comunicării hotărârii instanței de executare, în condițiile în care executarea silită este pornită sub imperiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma veche, care nu stabilea un astfel de moment pentru curgerea penalităților. Tot subsumat primului motiv de casare, recurenta reclamantă a invocat stabilirea eronată a penalității într-un cuantum fix de 100 lei/zi de întârziere, deși trebuia stabilit un procentaj calculat la valoarea obligației de plată a contribuțiilor sociale, așa cum prevede legea și cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la obiectul evaluabil în bani al obligației neexecutate prevăzute la pct. 5 din petit. Valoarea neexecutată reprezentând sarcini fiscale aferente salariilor achitate este de 643.225 lei, sumă necontestată de pârâtă. De asemenea, s-a mai reținut nelegalitatea cuantumului penalității, stabilit la nivelul minim prevăzut de lege, în condițiile în care nu a existat vreo solicitare a pârâtei în acest sens, fiind astfel încălcat principiul disponibilității. Diminuarea excesivă a penalității nu corespunde imperativului executării silite, fiind vădit disproporționată prin raportare la valoarea obligației neexecutate și insuficientă pentru a constrânge pârâta la conformare. Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat nemotivarea hotărârii și existența unor motive contradictorii, cu consecința încălcării prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. În concret, s-a invocat lipsa unui raționament logico-juridic propriu al instanței, care să fi stat la baza soluției pronunțate, nefiind analizate deloc petitele 1 și 3 ale cererii. De asemenea, nu este expusă nicio argumentare în privința obligațiilor neexecutate, cuprinse în titlul executoriu, precum dreptul la recunoașterea vechimii în funcția publică și în specialitate și dreptul la reconstituirea stagiului de cotizare prin depunerea declarațiilor rectificative. Nu există nicio motivare în legătură cu obligația pârâtei de a înregistra data și temeiul juridic al încetării raporturilor de serviciu în dosarul profesional și în Registrul de evidență a funcționarilor publici. Prin urmare, lipsește motivarea soluției de respingere a celorlalte capete de cerere și nu este argumentată în niciun fel reținerea în sensul că, prin titlul executoriu, s-a dispus numai plata unei despăgubiri, fiind nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. S-a mai subliniat că sentința recurată nu conține nicio precizare cu privire la obligațiile neexecutate stabilite prin titlul executoriu și nu există nicio motivare cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) – alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată (06.06.2024), în condițiile în care părțile au înțeles că se aplică textul în forma anterioară, nefiind înlăturate argumentat susținerile reclamantei în sensul aplicării legii în vigoare la data declanșării executării silite a titlului executoriu, prin raportare la art. 24 alin. (1) și art. 25 C. proc. civ. De asemenea, recurenta reclamantă a susținut lipsa motivării cu privire la stabilirea penalității într-un cuantum fix, iar nu ca procent din valoarea obligației de plată a contribuțiilor sociale, și cu privire la culpa debitoarei, în raport de care se stabilește cuantumul penalității, neargumentându-se aplicarea cuantumului minim prevăzut de lege. S-a mai invocat existența unei contradicții între soluția pronunțată și considerente, atât timp cât s-a dispus respingerea cererii cu privire la obligația de declarare a veniturilor salariale achitate, însă plata contribuțiilor nu se poate realiza fără declararea veniturilor salariale. De asemenea, prin raportare la prevederile art. 80 C. mun. și art. 106 din Legea nr. 188/1999, celelalte drepturi recunoscute nu se limitează la drepturi pecuniare, ci se extind și asupra drepturilor nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la carieră prin prisma recunoașterii vechimii în specialitate și în funcția publică ocupată anterior eliberării nelegale din funcție. Pe de altă parte, aplicarea unei singure sancțiuni pentru neexecutarea mai mult obligații distincte este contrară dispozițiilor legale incidente. Subsumat celui de-al treilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 106 din Legea nr. 188/1999. În esență, s-a arătat că restabilirea legalității presupunea ca reclamanta să ajungă în situația de a-și recupera toate drepturile de care a fost deposedată prin actul nelegal al angajatorului, adică de a redobândi statutul de salariat, de a primi salariul retroactiv și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, inclusiv recunoașterea vechimii în specialitate și în funcția publică/grad profesional, ca urmare a reactivării, retroactiv, până la data deciziei, a raporturilor de serviciu încetate nelegal. În acest sens, sunt relevante prevederile HG nr. 432/2004 și ale art. 4111 alin. (2), art. 424 și art. 527 din OUG nr. 57/2019. S-a mai învederat că prima instanță a încălcat principiul restitutio in integrum și dispozitivul titlului executoriu, apreciind în mod neîntemeiat că autorității publice îi incumbă doar obligația de plată a salariilor nete și a contribuțiilor sociale obligatorii, fiind expuse, pe larg, argumente în sensul existenței obligațiilor neexecutate în sarcina pârâtei. 3.2. Recursul pârâtei Recurenta pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat casarea sentinței recurate și, rejudecând pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, fiind indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta pârâtă a expus situația de fapt, după care a susținut nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității, deoarece prima instanță a apreciat în mod greșit că decizia a cărei neexecutare se invocă ar cuprinde o obligație care se încadrează în prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, fiind indicate în acest sens dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice. S-a învederat că în mod eronat s-a reținut incidența prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, deoarece, prin dispozitivul titlului executoriu, CNAS a fost obligată doar la plata unei despăgubiri către reclamantă, nu și la emiterea unui act administrativ sau la efectuarea unei operațiuni administrative. De asemenea, în mod nelegal a fost pronunțată soluția de admitere în parte și de obligare a pârâtei la executarea integrală a obligațiilor stabilite prin decizia nr. 4134/19.10.2017, în condițiile în care titlul executoriu nu a fost lămurit cu privire la întinderea acestuia, în procedura prevăzută de art. 443 C. proc. civ. Or, prin decizia menționată, pârâta a fost obligată doar la plata unei despăgubiri, fără nicio referire la o altă obligație de plată sau de efectuare a unor operațiuni administrative. Prin soluția pronunțată, prima instanță nu a făcut altceva decât să adauge la titlu și să modifice dispozitivul deciziei. S-a mai arătat că prima instanță a reținut eronat faptul că ar fi intervenit concedierea reclamantei, în condițiile în care aceasta a fost doar eliberată din funcția publică de director al Direcției X, refuzând numirea într-una dintre funcțiile publice puse la dispoziție. Recurenta pârâtă a invocat existența unor motive contradictorii, atât timp cât titlul executoriu nu conține alte obligații în afara celei deja executate și nu pot fi adăugate pe această cale noi obligații, stabilirea întinderii titlului executoriu intrând în competența instanței care a pronunțat respectiva decizie. S-a subliniat că prezenta cerere reprezintă o veritabilă cerere de lămurire/întindere/completare a titlului executoriu, iar punerea în executare a acestuia intră în competența de soluționare a instanțelor învestite cu soluționarea contestațiilor la executare.

Apărările formulate în cauză. Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care, în principal, a înțeles să invoce excepția nulității recursului declarat de pârâta CNAS, care nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate aduse sentinței, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal la 8 octombrie 2024, sub nr.x/2/2024, și a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 7 NCPC, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 23 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când instanța, după dezbateri contradictorii, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta pârâtă și a rămas în pronunțare asupra recursurilor formulate în cauză. Totodată, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 14 noiembrie 2024, în condițiile art. 484 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat suspendarea executării sentinței nr. 1202 din 26 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2024, cerere respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea pronunțată la data de 28 noiembrie 2024 de Înalta Curte de Casație și Justiție. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenta reclamantă A și de recurenta pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate sunt fondate, pentru următoarele considerente: Prin sentința recurată a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, raportat la art. 906 C. proc. civ., dispunându-se obligarea pârâtei la plata unei penalități de 100 lei/zi de întârziere, începând cu data comunicării hotărârii, până la executarea integrală a obligațiilor stabilite în sarcina sa prin decizia nr. 4134/19.10.2017, pronunțată în dosarul nr. x/3/2013*, fiind respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată. În esență, prima instanță a reținut că, prin titlul executoriu menționat, autoritatea pârâtă a fost obligată, în urma anulării parțiale a Ordinului nr. 5/13.01.2009 în ceea ce privește postul de director al Direcției X și a anulării Ordinului nr. 7/14.01.2009, la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, aferente funcției de director, de la data eliberării din funcție și până la data de 19.07.2017, temeiul juridic al acordării acestor despăgubiri fiind reprezentat de dispozițiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici. Conform ordinului de plată nr. 518/26.03.2018, reclamantei i-a fost achitată suma de 840.378 lei, reprezentând despăgubirea netă cuvenită, fără ca fostul angajator să fi efectuat plata contribuțiilor sociale obligatorii aferente despăgubirilor salariale plătite reclamantei, cu toate că o atare obligație a fost stabilită prin decizia civilă nr. 4134/19.10.2017, angajatorul datorând salariatului drepturile salariale și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit concedierea. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți, invocându-se critici în sensul greșitei interpretări și aplicări a unor dispozițiilor de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, precum și o nemotivare corespunzătoare a hotărârii atacate. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că sentința primei instanțe poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurente, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., sunt fondate și sunt suficiente pentru a determina admiterea căilor de atac exercitate în prezenta cauză, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, nemaiimpunându-se analiza criticilor susținute prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Subsumat acestui motiv de casare, recurenta reclamantă a invocat, în esență, încălcarea principiului disponibilității procesului civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., și a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., prin acea că a soluționat cererea de chemare în judecată în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii (06.06.2024), deși cauza cererii de chemare în judecată, indicată de reclamantă, este reprezentată de dispozițiile legale menționate, în forma în vigoare la data punerii în executare a titlului executoriu (21.02.2018). Pentru a răspunde acestor critici este necesar a se sublinia că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta A a urmărit să obțină executarea integrală a obligațiilor stabilite în sarcina pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin decizia civilă nr. 4134/19.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, scop în care a solicitat, pe de-o parte, aplicarea unei amenzi președintelui autorității publice pârâte, iar pe de altă parte, obligarea pârâtei la plata unor penalități calculate de la scadența obligațiilor de a face neexecutate și până la executarea acestora, indicând drept cauză juridică a cererii sale dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data de 21.02.2018, când s-a obținut încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească ce conține obligațiile stabilite în sarcina pârâtei și considerate neexecutate de către reclamantă. Fără a pune în discuția contradictorie a părților, prima instanță a schimbat cauza cererii de chemare în judecată prin aceea că a făcut aplicarea unei alte dispoziții legale decât cea indicată de partea reclamantă, în condițiile în care norma juridică incidentă a cunoscut modificări semnificative, cu consecințe importante asupra soluției ce se poate dispune în cauză. Astfel, în forma pretinsă de reclamantă prin cererea dedusă judecății, în vigoare la data pornirii executării silite a titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 4134/19.10.2017, textul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 dispunea în sensul că „la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 C. proc. civ.” În schimb, aceeași dispoziție legală, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, prevede în mod diferit în sensul că „la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică persoanei juridice, autorității sau instituției publice, după caz, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 C. proc. civ., pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii.” Tot astfel, prevederile art. 905 și art. 906 C. proc. civ., la care se face trimitere în norma specială menționată, au fost, de asemenea, modificate în timp, cu consecințe semnificative asupra regimului juridic al penalității aplicate pentru executarea silită a obligațiilor de a face și de a nu face. Din privirea comparativă a celor două forme ale dispoziției legale indicate drept cauză juridică a cererii de chemare în judecată se observă că sunt distincte condițiile de acordare a penalității în mod esențial sub aspectul momentului de început al cursului penalității cuvenite creditorului obligației de a face. În concret, reclamanta a pretins acordarea unor penalități calculate de la data scadenței fiecărei obligații de a face pretins neexecutate, în timp ce prima instanță a acordat o penalitate calculată de la data comunicării hotărârii, astfel cum impune forma legislativă în vigoare la data sesizării instanței. Deși regimul juridic al penalității prevăzute de art. 24 alin. (3) din legea contenciosului administrativ este diferit în funcție de forma în vigoare aplicabilă, iar reclamanta a indicat incidența formei în vigoare la data pornirii executării silite a titlului executoriu, prima instanță a înțeles să aplice forma legii în vigoare la data sesizării sale, fără a supune dezbaterii contradictorii a părților schimbarea temeiului de drept al acțiunii deduse judecății și, cu atât mai puțin, fără a oferi vreo argumentare în sprijinul opțiunii sale. Procedând astfel, curtea de apel a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, însă, în acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. În condițiile în care reclamanta a pretins aplicarea art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la data de 21.02.2018, iar judecătorul cauzei nu era de acord cu interpretarea oferită prin cererea de chemare în judecată, acesta, în respectarea principiului contradictorialității și a rolului judecătorului în aflarea adevărului, avea obligația de a pune în dezbaterea părților chestiunea legată de forma legislativă incidentă în cauză. Din verificarea dezbaterilor purtate în fața primei instanțe în ședința publică din data de 26.06.2024 se constată că părțile nu au fost solicitate pentru a-și exprima poziția procesuală cu privire la incidența legii în forma în vigoare la data sesizării instanței, astfel încât dezbaterile au fost purtate exclusiv prin raportare la conținutul normei juridice indicate de către reclamantă, respectiv în forma în vigoare la data pornirii executării silite. În lipsa oricăror dezbateri, prima instanță a soluționat procesul făcând aplicarea dispoziției legale într-o altă formă decât cea indicată prin acțiune, ceea ce echivalează cu schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, fără o punere în discuția prealabilă a părților, în scopul corectei calificări juridice a actelor și faptelor deduse judecății. În contextul în care reclamanta a invocat faptul că acțiunea dedusă judecății este o acțiune circumscrisă executării silite a unui titlu executoriu și că executarea silită a fost pornită la data de 21.02.2018, când s-a obținut încuviințarea executării silite a obligațiilor stabilite prin decizia civilă nr. 4134/19.10.2017, partea înțelegând să se prevaleze de dispozițiile art. 25 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi, rezultă că revenea primei instanțe obligația de a supune dezbaterii contradictorii a părților eventuala schimbare a normei juridice aplicabile cauzei, astfel cum impune art. 22 alin. (4) C. proc. civ., și, desigur, de a motiva în mod corespunzător incidența normei legale aplicabile. Încălcarea acestor prevederi de drept procesual civil determină aplicarea sancțiunii nulității hotărârii recurate, înscriindu-se în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și atrăgând casarea sentinței atacate, în vederea respectării principiului contradictorialității prin punerea în dezbaterea părților a normei juridice aplicabile litigiului de față. Desigur, numai după legala stabilire a dispoziției legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, cu respectarea principiului contradictorialității, este posibilă soluționarea cererii de chemare în judecată prin care se urmărește punerea în executare a unor obligații de a face pretins stabilite prin titlul executoriu în sarcina autorității publice pârâte. Toate celelalte critici, invocate de recurenta reclamantă și subsumate primului motiv de casare invocat, nu se mai impun a fi analizate în prezenta cale de atac, în condițiile în care justa soluționare a cauzei presupune stabilirea cu prioritate a dispoziției legale incidente și, implicit, a regimului juridic al penalității aplicabile. Referitor la criticile recurentei pârâte vizând greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de recurs constată că acestea sunt nefondate, deoarece prima instanță a reținut în mod just faptul că obligațiile neexecutate indicate de reclamantă nu intră în categoria obligațiilor de a da o sumă de bani, ce ar presupune emiterea unei somații în condițiile art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, ci reprezintă obligații de a face care presupun o anumită acțiune din partea autorității publice obligate, atrăgând incidența prevederilor art. 24 din legea contenciosului administrativ. Prin urmare, în mod corect a reținut curtea de apel admisibilitatea demersului procesual inițiat de către reclamantă, urmând a se stabili, după dezbateri contradictorii, care este forma legii aplicabile litigiului de față. Al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Ambele părți au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul calității motivării, indicând o încălcare a exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Înalta Curte constată că sentința recurată nu cuprinde toate elementele necesare unei argumentări corespunzătoare și care să permită părților înțelegerea raționamentului logico-juridic ce a stat la baza pronunțării soluției. Sub un prim aspect, este relevant faptul că reclamanta a pretins neexecutarea unor obligații de a face stabilite prin titlul executoriu în sarcina pârâtei, obligații constând în efectuarea operațiunilor administrative de înscriere a vechimii în funcția publică în Registrul de evidență a funcționarilor publici, întocmirea și depunerea declarațiilor rectificative la organele fiscale cu privire la veniturile salariale achitate cu titlu de despăgubire, precum și virarea către organele fiscale a sarcinilor fiscale obligatorii aferente sumei achitate cu titlu de despăgubire. De cealaltă parte, pârâta a considerat că nu îi incumbă niciuna dintre aceste obligații. Sub un al doilea aspect, trebuie observat că titlul executoriu de care se prevalează reclamanta, respectiv decizia civilă nr. 4134/19.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, conține dispoziția de obligare a pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile cuvenite reclamantei, dar și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, aferente funcției de director al Direcției X. Mai prezintă importanță faptul că, în procedura lămuririi întinderii dispozitivului hotărârii judecătorești anterior menționate, derulată în temeiul art. 443 C. proc. civ., a fost pronunțată încheierea din data de 01.03.2018, în dosarul nr. x/3/2013* al Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de lămurire a dispozitivului titlului executoriu, formulată de către pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, arătându-se, în esență, că dispozitivul hotărârii este unul clar și conform prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, care fac referire la faptul că, în ipoteza încetării nelegale a raportului de serviciu al funcționarului public, acesta are dreptul la o despăgubire care include, pe lângă salariile indexate, majorate și recalculate, și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public. Totodată, prin decizia nr.1447/21.03.2024, pronunțată în dosarul nr. x/3/2022 al Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, definitivă, s-a reținut inadmisibilitatea demersului procesual al reclamantei A în sensul de a obține un nou titlu executoriu împotriva pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate pentru obligarea acesteia la plata tuturor contribuțiilor sociale obligatorii aferente despăgubirii achitate la data de 26.03.2018 și la depunerea declarațiilor fiscale rectificative corespunzătoare. În esență, s-a statuat că toate drepturile cuvenite salariatului concediat nelegal, precum plata obligațiilor fiscale aferente salariilor plătite retroactiv, conțin o obligație de a face ce implică faptul personal al debitorului, obligație ce se realizează în procedura executării hotărârilor judecătorești, fără a deschide calea unei noi acțiuni în justiție pentru obținerea unui nou titlu executoriu. În condițiile în care părțile se află în divergență cu privire la executarea integrală a obligațiilor stabilite prin decizia civilă nr. 4134/19.10.2017, iar calea lămuririi întinderii titlului executoriu inițiată de pârâtă și calea unei noi acțiuni în justiție demarată de reclamantă au fost epuizate fără a se oferi un răspuns în legătură cu chestiunea litigioasă legată de recunoașterea drepturilor cuvenite funcționarului public în urma anulării ordinelor de concediere nelegale, calea procesuală de față, întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 906 C. proc. civ., este deschisă părții creditoare pentru a se stabili dacă titlul executoriu invocat a fost sau nu executat în integralitate. În acest context, revenea primei instanțe obligația de a stabili cu claritate dacă celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, în lipsa emiterii ordinelor nelegale și anulate ulterior, includ sau nu obligațiile pârâtei de a efectua operațiunile administrative de înscriere a vechimii în funcția publică în Registrul de evidență a funcționarilor publici, de a întocmi și depune declarațiile fiscale rectificative și de a vira către organele fiscale contribuțiile fiscale obligatorii aferente sumei achitate cu titlu de despăgubire. Din observarea considerentelor hotărârii recurate rezultă că prima instanță a expus argumentele pentru care a inclus în drepturile reclamantei doar obligația corelativă a pârâtei de a plăti contribuțiile sociale obligatorii aferente despăgubirilor acordate, fără a expune niciun argument din care să rezulte excluderea celorlalte obligații indicate prin cererea de chemare în judecată, respectiv efectuarea operațiunilor administrative vizând înscrierea vechimii în funcția publică, precum și întocmirea și depunerea declarațiilor fiscale rectificative. Așadar, nu este expus niciun raționament logico-juridic care să susțină soluția de excludere a acestor obligații din cuprinsul titlului executoriu invocat în prezentul litigiu și care să explice, de o manieră rezonabilă, de ce s-a reținut existența obligației de plată a contribuțiilor sociale, dar nu s-a reținut existența celorlalte obligații legate de recunoașterea vechimii în funcție și de depunerea declarațiilor fiscale rectificative corespunzătoare, cu atât mai mult cu cât plata contribuțiilor s-ar realiza în baza respectivelor declarații. De asemenea, dispozitivul sentinței recurate face referire la aplicarea unei penalități într-un cuantum fix, ce reprezintă minimul penalității ce poate fi stabilit pentru o obligație de a face neevaluabilă, conform art. 906 alin. (2) C. proc. civ., fără a se oferi vreo argumentare cu privire la nivelul penalității, obligația pentru care a fost stabilită și, mai ales, caracterul evaluabil sau neevaluabil al respectivei obligații, în condițiile în care prima instanță a reținut neîndeplinirea obligației de plată a unor sume de bani cu titlu de contribuții fiscale, dar și inexistența celorlalte obligații pretinse de reclamantă. În lipsa oricărei motivări, este evidentă contradicția între considerente și dispozitivul hotărârii, atât timp cât reclamanta a solicitat obligarea la plata unor penalități pentru trei obligații de a face neexecutate, dintre care pentru două obligații apreciate ca neevaluabile s-a pretins acordarea unei penalități de 1.000 lei pe zi de întârziere, iar pentru a treia obligație apreciată evaluabilă în bani s-a solicitat acordarea unei penalități calculate procentual din valoarea neexecutată, respectiv 1% pe zi. Or, prin aplicarea unei penalități în cuantumul minim fix de 100 lei, prima instanță pare că a avut în vedere neexecutarea unei obligații de a face neevaluabile, fără a se arăta în cuprinsul considerentelor hotărârii care ar fi acea obligație neevaluabilă ce a dat naștere dreptului la încasarea penalității. Totodată, din cuprinsul hotărârii nu se cunoaște care sunt obligațiile reținute ca fiind cuprinse în titlul executoriu și neexecutate de către pârâtă, existând o motivare contradictorie în sensul reținerii neîndeplinirii obligației de a face evaluabile privind plata contribuțiilor fiscale și al aplicării unei penalități într-un cuantum fix, aferent unei obligații de a face neexecutate neevaluabile în bani, astfel cum reiese din reținerea incidenței dispozițiilor art. 906 alin. (2) C. proc. civ., iar nu ale alin. (3) al aceluiași art. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul fondat al criticilor de nelegalitate invocate de ambele părți cu privire la motivarea necorespunzătoare a sentinței recurate, fiind nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., deoarece nu permit cunoașterea argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate, nefiind clarificate aspectele legate de aplicarea normei juridice incidente în timp, de obligațiile de a face cuprinse în titlul executoriu și neexecutate de către pârâtă, de caracterul evaluabil sau neevaluabil al acestora și de individualizarea penalității aplicate. Înalta Curte constată că, față de caracterul fondat al motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., nu se mai impune analiza criticilor invocate de ambele părți din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură că încălcarea sau greșita aplicare a unor dispoziții de drept material, fiind incidente prevederile art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Astfel, în lipsa stabilirii normei juridice incidente, după dezbateri contradictorii și cu o justă motivare, precum și în lipsa unei argumentări corespunzătoare a soluției pronunțate, hotărârea primei instanțe apare ca fiind dată fără a se judeca fondul, ceea ce atrage soluția de casare a sentinței și de trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, prilej cu care vor fi aplicate în mod corespunzător dispozițiile legale de drept material și de drept procesual incidente în cauză. Cu ocazia rejudecării, prima instanță va avea în vedere, după dezbateri contradictorii, clarificarea formei legale a art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 aplicabile în cauză, oferind o argumentare adecvată soluției reținute, iar ulterior, va identifica toate obligațiile stabilite în sarcina pârâtei ce sunt incluse în decizia civilă nr. 4134/19.10.2017 și neexecutate de către autoritatea publică debitoare, după care va analiza îndeplinirea tuturor cerințelor legale în privința acordării penalităților solicitate prin cererea de chemare în judecată, oferind o motivare corespunzătoare în fapt și în drept. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va admite recursurile declarate de A și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței nr. 1202 pronunțate la 26 iunie 2024 de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., instanța de recurs constată că cererea recurentei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, deoarece, la acest moment, nu este stabilită culpa procesuală în promovarea prezentului litigiu, urmând a se avea în vedere, la stabilirea cheltuielilor cuvenite în urma rejudecării cauzei, inclusiv cheltuielile generate de parcurgerea primului ciclu procesual și a recursului de față. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Admite recursurile declarate de A și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței nr. 1202 pronunțate la 26 iunie 2024 de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă. Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Pronunțată astăzi, 19 februarie 2025.