ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5241/2024

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18.09.2015, sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

- anularea adresei nr. x/09.03.2015, comunicată prin poștă în data de 16.03.2015 prin care CNAS a soluționat contestația/plângerea prealabilă formulată de reclamantă;

- anularea actului administrativ prin care CNAS a comunicat reclamantei elementele pe baza cărora se calculează taxa clawback aferentă trimestrului IV al anului 2014, act administrativ materializat prin Notificarea nr. x/29.01.2015, comunicată reclamantei prin e-mail la data de 30.01.2015;

- obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1993 pronunțată la 25 aprilie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 1993 pronunțate la 25 aprilie 2018 de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

Recurenta reclamantă în cuprinsul motivelor de recurs învederează următoarele:

- Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, art. 17 alin. (5) și art. 18 din Statutul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, dar și principiile de drept administrative care guvernează competența și capacitatea de drept administrativ a autorităților publice, în analiza motivului de nelegalitate privind lipsa de competență a Președintelui CNAS în emiterea Ordinului nr. 42/28.01.2015 - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susține că, în lipsa unor prevederi legale care să dea competență autorității publice Președintele CNAS de a emite un Ordin pentru procentul "p" nu se poate vorbi de un act administrativ legal emis de către conducătorul instituției.

- decizia recurată este nelegală pentru denegare de dreptate și lipsa motivării, contrar prevederilor art. 5 și art. 425 C. proc. civ.. - motiv de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 5 - niciun judecător nu poate refuza să judece, iar potrivit art. 425 hotărârea trebuie să cuprindă motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Invocarea unor presupuse probleme de neconstituționalitate și lipsa de diligență a părții în a le invoca nu reprezintă o corectă exercitare a rolului activ al judecătorului în înfăptuirea justiției. Mai degrabă o astfel de abordare reprezintă un refuz de a judeca și echivalează cu o hotărâre lipsită de motivare.

- Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit cerințele O.U.G. nr. 77/2011 raportate la principiile din materia dreptului administrativ și dreptului fiscal privind motivarea, sarcina probei, transparența actelor administrativ în special, a celor fiscale și certitudinea creanței fiscale.

În vederea asigurării respectării transparenței actului administrativ impusă principiul transparenței administrației publice și principiul certitudinii impunerii autoritatea publică este obligată să dovedească situația de fapt pe care o opune contribuabilului prin actele administrative pe care le emite, astfel cum se prevede în art. 13 alin. (1) din. Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia, cel care face o afirmație trebuie să o dovedească, respectiv cu art. 65 alin. (2) din Codul. de procedură fiscală, potrivit căruia, Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii" și cu art. 43 alin. (2)

1

din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia actul administrativ trebuie să conțină motivele de drept și de fapt pe care se întemeiază.

În cauză actele administrative contestate și documentația care a fundamentat emiterea lor nu permit verificarea corectitudinii valorilor calculate de CNAS prin raportare la: - regulile de decontare și compensare reglementate de H.G. nr. 720/2008; - prețul de referință al medicamentelor determinat potrivit Ordinului Președintelui CNAS 615/2010; - prețul de decontare al medicamentelor determinat potrivit Ordinului 1275/2011.

Fiind insuficiente în raport de informațiile privind cantitatea consumului decontat din FNUASS si Bugetul Național, societatea nu poate verifica corectitudinea valorilor comunicate de CNAS prin raportare la valorile efective ale vânzărilor sale și, mai departe, nu pot verifica dacă taxa clawback, astfel rezultată, reflectă sau nu realitatea activității noastre de pe piața pharma, toate aceste aspecte rezultând din raportul de expertiză efectuat în cauză

Instanța de fond ar fi trebuit să constate că actele administrative contestate nu respectă cerințele de motivare, transparență și certitudine care trebuie să le îndeplinească un act administrativ în genere și. cu atât mai mult. un act administrativ fiscal, și, pe cale de consecință să le desființate în totalitate pentru acest viciu de nelegalitate.

- Instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile O.U.G. nr. 77/2011 în analiza motivului de nelegalitate legat de determinarea consumului individual prin raportare doar la vânzările DAPP - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că art. 3

1

alin. (7) O.U.G. nr. 77/2011 nu este aplicabil în trimestrul IV 2014, pentru care relevante sunt prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011. Așadar are relevanță valoarea decontată de care a beneficiat DAPP obligat la plata taxei. și care evident trebuie să corespundă vânzărilor acestuia, iar nu valoarea vânzărilor fără legătură cu valoarea decontată.

Trimiterile făcute de instanța de fond la valoarea vânzărilor DAPP fără nicio legătură cu valoarea decontată, respectiv la cele vândute într-un anumit trimestru care nu corespund cu cele decontate în trimestrul de referință ori la cele vândute la liber dovedesc o neînțelegere completă a motivului de recurs invocat, dar și a mecanismului de determinare a taxei clawback CNAS cunoaște toate informațiile pentru comunicarea consumului individual aferent vânzărilor DAPP, din moment ce, potrivit legii, decontarea medicamentelor se face (i) în procentul de compensare din prețul de referință aprobat de Serviciul Medical din cadrul CNAS conform formulei de calcul determinată de Președintele CNAS prin Ordin, (ii) la prețul de decontare aprobat prin Ordin al Ministrul Sănătății și Președintele CNAS sau (iii) la prețul de achiziție rezultat din procedurile de achiziție publică organizate de Ministerul Sănătății sau unitățile sanitare cu paturi, după caz, raportat, de asemenea, CNAS.

- Hotărârea instanței de fond este nelegală și sub aspectul motivului de nelegalitate legat de includerea TVA în valorile comunicate-motiv de casare prevăzut de art. 8 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 39/2013 că, este nelegală și neconstituțională includerea TVA în baza de calcul a taxei clawback.

- Hotărârea este nelegală și sub aspectul încălcării principiului predictibilității și neutralității taxei fiscale imputate, principiul constituțional al protecției sănătății populației, libertăților fundamentale a libertății de circulație a mărfurilor și capitalurilor și principiul protecției dreptului la proprietate - motiv de casare prevăzut de art. art. 8 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză este de necontestat faptul că, valorile comunicate de CNAS, per se, includ valori de consum ce nu pot fi controlate direct de către deținătorii de APP (e.g. un DAPP nu poate controla vânzările unui alt DAPP și nici bugetul alocat de CNAS) încălcând astfel principiul predictibilității taxelor fiscale. Pentru a fi previzibil, mecanismul de calcul al taxei ar trebui sa se raporteze la un indicator care se află in controlul particularului contribuabil, cum este "preț de producător"/"vânzările individuale" - singurul element controlabil și predictibil pentru DAPP.

Este de necontestat faptul că O.U.G. nr. 77/2011 creează o povara mare asupra DAPP (24% - 25% din cifra de afaceri a fiecărui DAPP), încât descurajează profund orice investiție în piața farmaceutica din România, fie ea de origine naționala sau dintr-un alt stat membru sau chiar terț.

O.U.G. nr. 77/2011 impune o taxă într-un cuantumul imprevizibil, necontrolabil și foarte împovărător, care plasează asupra agenților economici o povara ce împiedică agenții economici să pună pe piața produse decontate, ducând în final la restrângerea substanțială a volumul de vânzări al produselor provenind din alte state membre. Prin modul de calcul al contribuitei pe care îl instituie, face ca suma totală datorată de un contribuabil să fie imprevizibilă, depinzând numai de nevoia de medicamente a populației și de voința puterii politice, exprimată în bugetul alocat pentru finanțarea consumului de medicamente prin Fondul National Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.

Toate efectele O.U.G. nr. 77/2011, de notorietate, de altfel, ce determină încălcări ale unor principii fundamentale de drept, respectiv drepturi și libertăți fundamentale nu pot fi ignorate de instanța de judecată sub pretextul că trebuie să aducă probe suplimentare. Administrarea de probe suplimentare se impune atunci când afirmațiile se referă la situații de fapt, iar nu la efecte evidente ale legii.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Demersul judiciar al reclamantei A. S.R.L., astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de anulare a adresei nr. x/09.03.2015 și Notificarea nr. x/29.01.2015 emise de pârâți.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut că sunt nelegale motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă împotriva Ordinului emis de pârâtul Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 42/28.01.2015, adresa nr. x/09.03.2015 și Notificarea nr. x/29.01.2015 fiind emise cu respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 77/2011.

Recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe susținând încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și prct. 8 C. proc. civ. și clamând prin cererea de recurs formulată: - interpretarea și aplicarea greșită a O.U.G. nr. 77/2011 și Statutului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, dar și principiile de drept administrativ în analiza motivului de nelegalitate privind lipsa de competență a Președintelui CNAS în emiterea Ordinului nr. 42/28.01.2015; invocarea unor presupuse probleme de neconstituționalitate și lipsa de diligență a părții în a le invoca nu reprezintă o corectă exercitare a rolului activ al judecătorului în înfăptuirea justiției, conducând la nemotivarea hotărârii; interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 77/2011 în analiza motivului de nelegalitate legat de determinarea consumului individual prin raportare doar la vânzările DAPP; includerea TVA în valorile comunicate; încălcarea principiului predictibilității și neutralității taxei fiscale imputate, principiului constituțional al protecției sănătății populației, libertăților fundamentale a libertății de circulație a mărfurilor și capitalurilor și principiului protecției dreptului la proprietate.

În prealabil, Înalta Curte constată că, din cuprinsul cererii de recurs rezultă și critici ce vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar competența de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt, reținută în etapa procesuală anterioară, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu vor face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Într-o ordine firească, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), criticile recurentului-pârât, din perspectiva acestei situații de casare, fiind nefondate, pentru argumentele ce urmează:

Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în lumina acestor dispoziții legale, din perspectiva exigenței de a motiva, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, așa cum s-a evidențiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătorești trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite, privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României-15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei.

Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte amintește că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus, în mod clar și logic, argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând, într-o manieră clară și coerentă, argumentele avute în vedere, în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmațiile recurentei, ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să apară ca fiind nefondate.

Din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat care sunt argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului; în realitate, titulara căii de atac, în invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relevă nemulțumirea sa față de soluție, nemulțumire rezultată dintr-o pretinsă încălcare, de către instanța de fond, a obligației de a motiva soluția, din perspectiva tuturor aspectelor din cerere, aspect ce nu se confirmă, așa cum s-a arătat anterior, recurenta neindicând, în mod clar și convingător, care sunt acele împrejurări la care judecătorul nu ar fi răspuns.

Trecând la analiza argumentelor ce motivează invocarea, în cadrul aceluiași recurs, a situației de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și aceste susțineri sunt, de asemenea nefondate, pentru considerentele următoare:

Critica vizând faptul că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, art. 17 alin. (5) și art. 18 din Statutul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, dar și principiile de drept administrative care guvernează competența și capacitatea de drept administrativ a autorităților publice, în analiza motivului de nelegalitate privind lipsa de competență a Președintelui CNAS în emiterea Ordinului nr. 42/28.01.2015, nu are suport.

În mod legal, judecătorul fondului a precizat că Ordinul nr. 42/28.01.2015, emis de conducătorul autorității publice competente (Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate - CNAS), stabilește procedura de calcul și transmitere a procentului "p" către contribuabilii obligați să plătească contribuția clawback. Acesta se bazează pe centralizarea datelor privind consumul de medicamente (inclusiv TVA) finanțat din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetul Ministerului Sănătății, iar calculul și aprobarea datelor sunt justificate de competențele atribuite Președintelui CNAS, conform legislației în vigoare (art. 280 din Legea nr. 95/2006). De asemenea, a constatat că deși există critici asupra competenței Președintelui CNAS de a emite acest ordin, nu s-a indicat o altă autoritate care ar fi fost legal abilitată pentru efectuarea acestor calcule.

Nici susținerea că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit cerințele O.U.G. nr. 77/2011 raportate la principiile din materia dreptului administrativ și dreptului fiscal privind motivarea, sarcina probei, transparența actelor administrativ în special, a celor fiscale și certitudinea creanței fiscale, nu este fondată.

Atât în recurs, cât și la fond, reclamanta a invocat nemotivarea Ordinului nr. 42/28.01.2015 și a Notificării nr. x/29.01.2015, argumentând că nu au explicat modul de determinare al procentului "p", încălcând astfel principiul transparenței administrative și făcând imposibil controlul de legalitate.

În mod legal și corect prima instanță le-a respins, constatând că actele administrative conțin suficiente motive de fapt și de drept, conform O.U.G. nr. 77/2011, iar transmiterea valorii procentului "p" și a consumului centralizat de medicamente era suficientă, fără a fi necesară precizarea datelor detaliate din baza cărora au fost calculate aceste valori. De asemenea, Curtea a subliniat că aceste critici privesc, de fapt, soluția legislativă adoptată prin O.U.G. nr. 77/2011, verificarea căreia este de competența Curții Constituționale, nu a instanței de contencios administrativ.

Este nefondată susținerea societății recurente în sensul că instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile O.U.G. nr. 77/2011 în analiza motivului de nelegalitate legat de determinarea consumului individual prin raportare doar la vânzările DAPP și că, art. 3

1

alin. (7) din ordonanță nu este aplicabil în trimestrul IV 2014, pentru care relevante sunt prevederile art. 3 alin. (1) din același act normativ, având în vedere cele anterior menționate.

În mod legal și temeinic, judecătorul fondului a constatat că datele CEGEDIM nu sunt relevante pentru medicamentele compensate, spre deosebire de datele CNAS, bazate pe raportări oficiale de la instituții implicate.

În ceea ce privește discrepanțe între datele comunicate de casele județene de sănătate și cele utilizate de CNAS și faptul că un expert judiciar a confirmat că valorile raportate reclamantei diferă de cele oficiale depuse de CNAS, Înalta Curte observă că expertul judiciar desemnat de către instanță a identificat diferențele ca fiind cauzate de lipsa datelor din anexele 2 și 3 și de neconcordanțele între raportările din tratamentul ambulatoriu și cele din Anexa 1, precum și de nerespectarea formatului stabilit prin Ordinul CNAS 927/2011. Spre deosebire de acesta, expertul parte desemnat de recurenta-reclamantă a constatat diferențe între datele comunicate reclamantei de casele județene și cele transmise CNAS, calculând un consum diferențiat al medicamentelor pentru trimestrul IV 2014, fără a analiza cauzele diferențelor sau completitudinea datelor. În concret datele comunicate direct reclamantei sunt incomplete și nu afectează corectitudinea datelor utilizate de CNAS.

Contrar aprecierilor recurentei, trimiterile făcute de instanța de fond la valoarea vânzărilor DAPP au legătură cu valoarea decontată și dovedesc înțelegere a mecanismului de determinare a taxei clawback CNAS.

Susținerea că hotărârea instanței de fond este nelegală și sub aspectul motivului de nelegalitate legat de includerea TVA în valorile comunicate întrucât Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 39/2013 că, este nelegală și neconstituțională includerea TVA în baza de calcul a taxei clawback.

Instanța de recurs precizează că, deși TVA-ul a fost inclus în datele comunicate de CNAS, s-a precizat clar că acesta trebuie dedus de persoanele obligate la plata contribuției. Astfel, recurenta-reclamantă avea obligația de a exclude TVA-ul la completarea declarației fiscale, motiv pentru care susținerea privind includerea nelegală a TVA-ului a fost considerată neîntemeiată în mod corect de către judecătorul fondului.

Astfel, Curtea de apel a respins susținerea conform căreia forma aplicabilă a art. 5 alin. (3) și (7) din O.U.G. nr. 77/2011 ar fi fost cea în vigoare la începutul trimestrului IV 2014, deoarece acea formă încălca Constituția. Forma modificată prin O.U.G. nr. 69/2014, intrată în vigoare la 05.11.2014, respectă normele constituționale, eliminând TVA-ul din calculul taxei clawback. Aceasta conține reguli de procedură care nu influențează cuantumul taxei datorate, ci doar modalitatea de excludere a TVA-ului.

Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că autoritatea a aplicat în mod corect, forma actualizată a reglementării.

De altfel, în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (4)-(7) din O.U.G. nr. 77/2011, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 577 din 31 octombrie 2023 a respins cererea recurentei, explicând că, "în jurisprudența sa, a arătat că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 instituie o contribuție trimestrială ce revine deținătorilor autorizației de punere pe piață a medicamentelor (taxa clawback), fiind stabilită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestora li se decontează din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilități). Modul de calcul al contribuției stabilite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor (Decizia nr. 89 din 2 martie 2023).

Prin Decizia nr. 484 din 25 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 14 noiembrie 2014, paragraful 37, prin care instanța constituțională a reținut că deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuției trimestriale reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătății stabilește, avizează și aprobă, prin ordin al ministrului sănătății, prețurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizație de punere pe piață în România, cu excepția medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală. În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit, așadar, modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus (a se vedea și Decizia nr. 92 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 9 iulie 2018, paragraful 31). De asemenea, prin Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020, paragrafele 20 și 22, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile criticate prevăd într-un mod lipsit de echivoc că deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor sunt încunoștințați de cuantumul tuturor elementelor care stau la baza calculării procentului "p", reglementat prin art. 3 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011."

Susținerea că hotărârea este nelegală și sub aspectul încălcării principiului predictibilității și neutralității taxei fiscale imputate, principiul constituțional al protecției sănătății populației, libertăților fundamentale a libertății de circulație a mărfurilor și capitalurilor și principiul protecției dreptului la proprietate nu este fondată.

Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a oferit toate datele necesare verificării, a răspuns solicitărilor expertului judiciar și stabilirea taxelor interne este competența statelor membre, iar în cauză nu s-au prezentat dovezi privind barierele reale în circulația medicamentelor sau îndepărtarea investitorilor.

Prima instanță a observa că, susținerile reclamantei în sensul că taxa clawback încalcă dreptul de proprietate, privesc prevederile O.U.G. nr. 77/2011, a căror constituționalitate a fost confirmată de Curtea Constituțională, cu excepția includerii TVA-ului, declarată neconstituțională prin Decizia nr. 39/2013.

Înalta Curte precizează că prevederile O.U.G. nr. 77/2011 nu au fost abrogate, iar stabilirea taxei și a subiecților obligați să o achite nu contravine CEDO sau Protocolului nr. 1 la CEDO, nefiind discriminatorie sau o încălcare nepermisă a dreptului de proprietate. Actele administrative contestate respectă reglementările legale în vigoare și recurenta-reclamantă nu a demonstrat disproporții evidente între taxa impusă și scopul ei.

Ca și în cazul celorlalte critici, titulara căii de atac nu a adus în fața instanței de reformare niciun argument credibil de nelegalitate care să inducă concluzia necesității casării sentinței, ci doar nemulțumirile față de soluție și modul său subiectiv de interpretare a dispozițiilor legale ce pretinde a fi fost greșit interpretate.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că, actele administrative contestate au fost legal emise, instituția pârâtă având obligația de a pune în executare O.U.G. nr. 77/2011, soluția primei instanțe fiind corectă și din această perspectivă.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1993 din 25 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 14 noiembrie 2024.