ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2135/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.10.2020 pe rolul Tribunalului Ilfov – Secția Civilă, reclamanta S.C. A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 372.830 lei, preț datorat în baza contractului nr. 223/30.04.2020 pentru 3.242 cutii de măști chirurgicale de protecție, precum și a sumei de 45.758 lei, pentru acoperirea pierderii suferite ca urmare a anulării comenzii de pârâtă, calculată pentru vânzarea către terți a 758 cutii la un preț mediu de 60 de lei/cutie, față de 115 lei/cutie, stabilit contractual.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei, în temeiul art. 8.2 din contract, la plata penalităților de întârziere la suma pretinsă în baza contractului, începând cu 26.05.2020 și până la plata efectivă și obligarea pârâtei la plata penalităților legale de întârziere pentru suma pretinsă ca pierdere, începând cu 08.09.2020 și până la data plății efective, cât și a cheltuielilor de judecată.

Cu privire la cantitatea de 3.242 de cutii de măști, a solicitat instanței să emită încheierea prevăzută de art. 1.011 C. proc. civ.

Prin cererea modificatoare din 23.03.2021, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 360.410 lei, prețul a 3.134 de cutii de măști și la plata sumei de 46.240 lei, pierdere înregistrată în urma vânzării a 844 cutii de măști la un preț mediu mai mic decât cel stabilit contractual și a menținut restul capetelor de cerere.

Prin încheierea din 22.06.2021, Tribunalul Ilfov – Secția Civilă a luat act de renunțarea reclamantei la cererea de emitere a încheierii prevăzute de art. 1.011 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3690/08.12.2021, Tribunalul Ilfov – Secția Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile, a formulat apel S.C. A S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 788/17.05.2022, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimată-pârâtă a sumei de 7.140 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs S.C. A S.R.L., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia nr. 308/15.02.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1727/09.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/93/2020*, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 324.369 lei reprezentând valoarea prețului total datorat în baza contractului nr. 223/30.04.2020 pentru un număr de 3.134 de cutii de măști de protecție și a sumei de 36.714 lei reprezentând diferența de valoare între prețul stabilit contractual și prețul mediu de 60 lei/cutie pentru un număr de 844 de cutii de măști de protecție.

De asemenea, a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere de 0,1%/zi aferente sumei de 324.369 lei calculate de la 26.05.2020 și până la data plății efective a debitului principal, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 36.714 lei calculate de la 08.09.2020 și până la data plății efective a debitului principal.

Totodată, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.261,76 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva deciziei civile menționate a declarat recurs S.C. C S.R.L. (fostă S.C. B S.R.L.), în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, subsumat primului caz de casare invocat, prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv principiul contradictorialității și al dreptului de dispoziție al părților, prevăzute de art. 14, respectiv art. 9 C. proc. civ., în contextul în care reclamanta nu a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei și, deși instanța de apel nu a pus în niciun moment în discuția contradictorie a părților incidența art. 1.349 C. civ., în considerentele hotărârii, în repetate rânduri, a menționat că se impune atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

Invocând dispozițiile art. 20 C. proc. civ., a învederat că instanța era obligată să pună în discuția părților orice chestiune de fapt și de drept la care s-a referit în cuprinsul deciziei criticate și nu putea să dispună modificarea obiectului cererii, iar în cazul în care considera că se impunea recalificarea acesteia, trebuia să o pună în discuția contradictorie a părților.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că hotărârea este nemotivată, relativ la superficialitatea cu care curtea a analizat situația de fapt și de drept, respectiv că au fost prezentate în mod contradictoriu temeiurile de drept, întrucât instanța s-a raportat, pe de o parte, la răspunderea civilă contractuală, iar pe de altă parte la cea delictuală, recurenta aflându-se în imposibilitatea de a observa dacă instanța a avut în vedere art. 1.349 sau art. 1.350 C. civ. De asemenea, a învederat că excepția de neexecutare, invocată de aceasta în temeiul art. 1.556 C. civ., nu a fost analizată de către instanța de apel.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că interpretarea pe care instanța de apel a oferit-o normelor de drept material cuprinse în art. 1.349, art. 1.350, respectiv 1.270 C. civ. este una greșită.

Detaliind, a afirmat că, deși curtea a reținut că instanța de fond a făcut o greșită analiză a răspunderii civile contractuale a pârâtei, întrucât trebuia să se raporteze la denunțarea unilaterală a contractului ca fapt generator al răspunderii, ulterior a argumentat de ce se impune a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acesteia.

De asemenea, a susținut că instanța a conferit o interpretare eronată răspunderii civile delictuale atunci când a apreciat că fapta ilicită constă în neexecutarea unei obligații contractuale. În acest sens, a afirmat că instanța s-a raportat la răspunderea civilă contractuală ca parte a răspunderii civile delictuale și a procedat la analiza condițiilor acestei din urmă forme de răspundere cu încălcarea prevederilor legale.

În continuare, a învederat că a fost încălcat principiul forței obligatorii a contractului, interpretarea dată de instanță art. 1.270 C. civ. fiind eronată, în contextul în care a reținut că termenul de livrare ar fi fost de 15-21 de zile de la data încheierii contractului, deși art. 4.4 din contract prevede clar că termenul de livrare este de 15-21 de zile de la primirea comenzii, în speță 10.04.2020, potrivit corespondenței dintre părți.

Nu în ultimul rând, a arătat că greșit s-a reținut că îi revenea obligația de a denunța unilateral contractul cu o notificare prealabilă de 30 de zile lucrătoare, fiind abuzivă denunțarea din 11.05.2020, câtă vreme contractul a fost încheiat la 30.04.2020, astfel că, în ipoteza denunțării unilaterale, era imposibil să respecte termenul menționat.

A evidențiat că notificarea transmisă a fost de reziliere a contractului pentru nerespectarea de către intimata-reclamantă a termenului de 15-21 de zile prevăzut art. 4.4. din contract, calculat de la data plasării comenzii, 10.04.2020, acesta fiind și motivul pentru care a invocat excepția de neexecutare.

Autoarea recursului a mai precizat că, deși instanța a observat în mod corect că reclamanta a înțeles să îi acorde un discount de 10% și a analizat prejudiciul în raport de valoarea produselor cu discount, a omis să motiveze că acesta a fost oferit pentru neîndeplinirea la timp a obligației de livrare a produselor în termen de 14-21 de zile de la plasarea comenzii.

În opinia recurentei, instanța trebuia să țină seama de voința reală a părților, să rețină prezența unei notificări de reziliere a contractului ca urmare a neîndeplinirii obligației intimatei-reclamante de a livra în termen produsele comandate în 10.04.2020, formulată în temeiul art. 9 lit. d) din contract și nu a unei denunțări unilaterale, întemeiată pe lit. c) a aceluiași art.

Intimata-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Prin rezoluția din 07.07.2024, s-a fixat termen la 06.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând critica de nelegalitate prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport de limitele învestirii de către partea pârâtă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. statuează că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar cele prevăzute de art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. stabilesc că instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, respectiv că instanța își poate întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Aplicarea principiilor menționate la judecata din apel este particularizată prin dispozițiile art. 478 C. proc. civ. relativ la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Alin. (3) al articolului menționat stabilește că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă pretinde că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea principiului disponibilității și contradictorialității, prevăzute de art. 9 și art. 14 C. proc. civ.

Mai exact, susține că instanța de apel, în rejudecare, ar fi modificat obiectul cererii deduse judecății, din acțiune în răspundere civilă contractuală, în acțiune în răspundere civilă delictuală, fără însă ca această împrejurare și temeiul de drept reprezentat de art. 1.349 C. civ. să fie puse în discuția părților, fapt dovedit prin considerentele hotărârii din care rezultă că instanța s-ar fi raportat, pe de o parte, la răspunderea civilă contractuală, iar pe de altă parte la cea delictuală, recurenta aflându-se în imposibilitatea de a observa dacă instanța a avut în vedere prevederile art. 1.349 sau cele cuprinse în art. 1.350 C. civ.

Examinarea considerentelor deciziei instanței devolutive de control, în rejudecare, relevă caracterul nefondat al criticii, cât timp curtea de apel nu a pronunțat hotărârea în considerarea instituției răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1.349 C.civ., ci a răspunderii civile contractuale, în temeiul art. 1.350 C. civ.

Astfel, pornind de la dezlegările oferite de instanța de recurs prin decizia de casare nr. 308/15.02.2023, curtea de apel a reținut că apelanta-reclamantă a indicat drept fapt generator al prejudiciului tocmai denunțarea unilaterală a contractului și refuzul intimatei-pârâte de a prelua bunurile, context în care a apreciat că analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale trebuia să se facă prin raportare la acest cadrul procesual.

Este adevărat că, într-un singur paragraf din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a menționat că va purcede la examinarea condițiilor răspunderii civile delictuale, însă, în continuare, a reținut temeiul de drept al răspunderii civile contractuale, respectiv art. 1.350 C. civ. și a procedat la analiza condițiilor acestei forme de răspundere civilă.

Astfel, a arătat că prima condiție ce trebuie îndeplinită este reprezentată de existența unei fapte ilicite constând în neexecutarea unei obligații contractuale, iar, în raport de statuările obligatorii ale instanței de recurs, a reținut că intimata-pârâtă a încălcat obligația de a acorda un termen de preaviz de 30 de zile în cazul denunțării unilaterale a contractului, faptă ce a determinat un prejudiciu în patrimoniul apelantei-reclamante; de asemenea, a reținut că este îndeplinită condiția existenței vinovăției, care, în materie contractuală, potrivit art. 1.548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă, respectiv că sunt îndeplinite condițiile prejudiciului și raportului de cauzalitate între neexecutare și prejudiciu, acesta din urmă fiind cauzat tocmai de denunțarea unilaterală a contractului anterior expirării termenului de livrare a bunurilor, fără respectarea termenului de preaviz.

Așa fiind, a concluzionat în sensul că soluția care se impune este de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la repararea prejudiciului creat reclamantei, astfel cum acesta a fost determinat în raport de valoarea produselor cu discount.

În acest context, Înalta Curte observă că referirea instanței de apel, în rejudecare, în considerentele deciziei atacate cu prezentul recurs, la răspunderea civilă delictuală, este rezultatul unei simple erori materiale de redactare, care nu poate conduce la concluzia că instanța ar fi analizat disputa dedusă judecății din perspectiva instituției răspunderii civile delictuale, ci dimpotrivă, așa cum rezultă din ansamblul considerentelor deciziei, a răspunderii civile contractuale, reținând ca temei de drept art. 1.350 C. civ., invocat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată. În acest context, nu se poate admite că recurenta-pârâtă s-ar fi aflat în imposibilitate de a observa temeiul de drept avut în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în condițiile în care nu s-a făcut nicio referire, în tot cuprinsul considerentelor, la dispozițiile la art. 1.349 C. civ.

În raport de cele arătate, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că nu se poate reține vreo încălcare a prevederilor art. 14 sau art. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel, în rejudecare, nu a nesocotit principiile contradictorialității și disponibilității procesului civil și nu a procedat la modificarea obiectului cererii de chemare în judecată, nu a schimbat temeiul juridic invocat de reclamantă și aplicabil, ci, pe baza probatoriului administrat, a apreciat caracterul cert al prejudiciului generat de pârâtă apelantei-reclamante prin denunțarea unilaterală a contractului fără respectarea termenului de preaviz, în dezacord cu obligațiile asumate contractual.

În continuare, procedând la verificarea conformității deciziei atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat din perspectiva primelor două ipoteze pe care le reglementează, cea a nemotivării hotărârii, respectiv a existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate.

Argumentând critica, într-o primă perspectivă, recurenta a afirmat că decizia atacată nu este motivată, prin raportare la o pretinsă superficialitate cu care instanța de apel ar fi analizat situația de fapt și de drept, respectiv prin lipsa analizării excepției de neexecutare invocată de aceasta, iar dintr-o a doua perspectivă, a susținut că motivarea este contradictorie, în condițiile în care instanța, pe de o parte, se raportează la răspunderea civilă contractuală, iar pe de altă parte la răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte reține că obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și a punctului de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și prezentarea raționamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Obligația instanței de motivare a hotărârii se înscrie între garanțiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absența motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această interpretare nu poate, totuși, să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat și detaliat fiecărui argument invocat de părți, măsura în care obligația de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcție de natura deciziei și de circumstanțele concrete ale cauzei, precum și de natura argumentului invocat, de importanța acestuia în soluționarea cauzei.

În considerarea acestor repere de examinare, verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a arătat într-o manieră suficient de lămuritoare argumentele pentru care a admis în parte cererea de chemare în judecată, cu referiri exprese la condițiile ce trebuie întrunite pentru ca o cerere de antrenare a răspunderii civile contractuale să poată fi admisă, așa cum rezultă ele din cuprinsul dispozițiilor art. 1.350 C. civ., și la aspectele invocate de reclamantă în susținerea cererii formulate.

Astfel, se observă că, pentru a demonstra îndeplinirea condițiilor referitoare la atragerea răspunderii civile contractuale a intimatei-pârâte, apelanta-reclamantă a arătat, prin cererea de apel, că, deși termenul de livrare pentru cea de-a doua comandă inclusă în contractul de vânzare nr. 223/30.04.2020 era intervalul 11-13.05.2020, intimata-pârâtă a transmis la 11.05.2020, deci în interiorul termenului de livrare convenit, o declarație de anulare a comenzii și refuzul categoric de a mai primi marfa. A mai susținut că a depus eforturi repetate în a o convinge pe intimată să revoce declarația și să accepte livrarea, iar în lipsa oricărui răspuns a întreprins demersuri pentru a limita prejudiciul, încercând să vândă marfa pe piața liberă, către terți. În dovedirea acestor susțineri, a depus la dosar documente relevante ce fac dovada că marfa se află în depozit în București, la o companie terță, de unde ar putea fi oricând ridicată de intimată.

Analizând cererea de apel astfel formulată, în rejudecare, în raport de îndrumările date de instanța de recurs prin decizia de casare din primul ciclu procesual, curtea a confirmat situația de fapt reținută de prima instanță, a statuat că termenul de livrare de 15-21 de zile se calculează de la data încheierii contractului, respectiv că prima instanță, deși a reținut în mod corect data la care trebuiau livrate produsele, a concluzionat că apelanta-reclamantă nu și-a executat obligația de a livra bunurile la depozitul intimatei-pârâte, în condițiile în care comanda a fost anulată de către cumpărător.

Curtea de apel a mai argumentat că anularea comenzii de către cumpărător înlăuntrul termenului contractual, anterior expirării perioadei prevăzute pentru livrare, reprezintă o denunțare unilaterală a contractului, condiționată, potrivit art. 9 din contract, de respectarea unui termen de preaviz de 30 de zile și care nu a fost respectat.

În raport de cuprinsul clauzei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din contract, a statuat că denunțarea contractului a avut loc la 11.05.2020, anterior perioadei prevăzute pentru livrare, astfel că instanța de fond în mod greșit a apreciat că apelanta-reclamantă avea dreptul de a pretinde repararea prejudiciului solicitat numai după dovedirea livrării produselor sau a liberării de această obligație, prin intermediul ofertei reale, urmată de consemnațiune.

Reținând faptul generator al prejudiciului indicat de apelanta-reclamantă, curtea a procedat la analiza condițiilor răspunderii civile contractuale pe care instanța de fond ar fi trebuit să o efectueze și a concluzionat în sensul că acestea sunt îndeplinite, cu consecința obligării intimatei-pârâte la suportarea prejudiciului creat reclamantei prin denunțarea contractului fără respectarea termenului de preaviz.

Înalta Curte reține, așadar, că instanța de apel, statuând în sensul celor mai sus arătate, a creionat o bază argumentativă suficientă hotărârii adoptate și a răspuns într-o manieră concisă, dar adecvată susținerilor formulate, din considerentele hotărârii rezultând că instanța s-a raportat întocmai la argumentele invocate de reclamantă în susținerea cereri sale, reținând caracterul întemeiat al prejudiciului pretins.

Prin urmare, se constată că hotărârea pronunțată în rejudecare întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate argumentele pe care se fundamentează soluția adoptată și răspunzând, explicit și neîndoielnic, tuturor susținerilor titularului cererii de apel, referitoare la antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, neputând fi susținută nici teza motivării contradictorii, pentru considerentele ce au fost prezentate cu prilejul analizei primului motiv de casare invocat.

Totodată, se constată că recurenta, pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat excepția de neexecutare invocată ca apărare prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe și reiterată în fața curții, își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la denunțarea unilaterală întemeiată pe art. 9 alin. (1) lit. c) din contract și nu a încetării contractului ca urmare a notificării de reziliere transmisă de aceasta pentru neexecutarea obligației de predare a produselor, formulată în temeiul art. 9 alin. (1) lit. d) din contract. Or, faptul că judecătorii au interpretat elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Deși recurenta-pârâtă apreciază că motivarea este superficială, Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns susținerilor esențiale formulate în cuprinsul cererii de apel, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile circumscrise motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest caz de casare nefiind incident în cauză.

Subsumat ultimului motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă afirmă că interpretarea oferită de instanța de apel normelor de drept material cuprinse în art. 1.349, art. 1.350 și art. 1.270 C. civ. este greșită.

În esență, susține că deși curtea reține că analiza efectuată de instanța de fond răspunderii civile contractuale este greșită, în continuare procedează la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale și reține că fapta ilicită este reprezentată de neexecutarea unei obligații contractuale, ceea ce conduce la concluzia că instanța s-a raportat la răspunderea civilă contractuală ca făcând parte din răspunderea civilă delictuală, contrar prevederilor legale ce reglementează formele răspunderii civile.

Din perspectiva încălcării principiului forței obligatorii a contractului, relativ la statuarea potrivit căreia termenul de livrare ar fi fost de 15-21 de zile de la data încheierii contractului, se susține încălcarea art. 4.4 din contract care prevede că termenul de livrare este de 15-21 de zile de la primirea comenzii, anume 10.04.2020, cu consecința greșitei rețineri în sarcina acesteia a obligației de a denunța unilateral contractul cu o notificare prealabilă de 30 de zile lucrătoare, în realitate, fiind în prezența rezilierii contractului pentru nerespectarea de către intimata-reclamantă a termenului de 15-21 de zile de la data plasării comenzii, conform art. 9 lit. d) din contract.

Totodată, potrivit considerentelor expuse în cuprinsul cererii de recurs, recurenta afirmă că, deși instanțele devolutive din primul ciclu procesual au pronunțat hotărâri corecte, complete și motivate, Înalta Curte, analizând recursul promovat de reclamantă l-a admis și a reținut că faptul generator al prejudiciului ar fi denunțarea unilaterală cu nerespectarea art. 9 alin. (1) lit. c) din contract, deși comanda a fost plasată în 10.04.2020, argumentele expuse de pârâtă fiind ignorate.

Criticile sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Argumentele critice prin care se susține că instanța de apel, în rejudecare, pare că s-a raportat la răspunderea civilă contractuală ca făcând parte din răspunderea civilă delictuală, fiind încălcate astfel dispozițiile legale ce reglementează formele răspunderii civile, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi primite întrucât, astfel cum s-a arătat supra, împrejurarea că, în considerentele deciziei recurate, se face vorbire (într-un paragraf) și despre răspunderea civilă delictuală, nu poate fi decât rezultatul unei erori materiale care însă nu afectează analiza fondului raportului juridic și nu sunt de natură să influențeze hotărârea pronunțată în cauză, câtă vreme considerentele, în ansamblul lor, reflectă analiza condițiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei și sprijină soluția cuprinsă în dispozitiv.

În ceea ce privesc susținerile prin care se afirmă încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, respectiv a normei de drept material prevăzută de art. 1.270 C. civ., deoarece se impunea ca instanța să țină cont de voința reală a părților și astfel, în raport de clauza cuprinsă în art. 4.4. din contract, să constate întârzierea din partea reclamantei în executarea obligației de a livra produsele și, pe cale de consecință, încetarea contractului ca urmare a notificării de reziliere formulată de aceasta în temeiul art. 9 alin. (1) lit. d) din contract și nu în temeiul denunțării unilaterale pe lit. c) a aceluiași articol, Înalta Curte apreciază că aceste argumente nu pot fi primite.

Se poate observa că, pretinzând că interpretarea oferită de curtea de apel principiului forței obligatorii a contractului este eronată, recurenta nesocotește de fapt dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei de casare nr. 308/15.02.2023, prin care s-a statuat deja că termenul de livrare a produselor nu mai putea fi considerat cel convenit inițial în 10.04.2020, ci cel determinat potrivit noului contract, astfel încât, la 11.05.2020 nu era depășită scadența obligației de livrare a produselor, asumată de reclamanta vânzător, respectiv că părțile, prin art. 9 din contract, au condiționat denunțarea unilaterală de un preaviz de 30 de zile lucrătoare, fiind nedisputat că un astfel de termen nu a fost respectat de intimată.

În acest context, se constată că, în rejudecare, instanța de apel a dat eficiență dezlegărilor cu caracter obligatoriu ale deciziei de casare din primul ciclu procesual, conform art. 501 C. proc. civ., reținând, în mod corect, în stabilirea momentului de la care se calculează termenul de livrare de 15-21 de zile data încheierii contractului, respectiv că anularea comenzii de către cumpărător anterior perioadei prevăzute pentru livrare reprezintă o denunțare unilaterală a contractului și care, potrivit art. 9 din contract, era condiționată de respectarea unui termen de preaviz de 30 de zile, nerespectat.

Împrejurarea că, în urma rejudecării, soluția celei de-a doua instanțe de apel și, implicit, raționamentul juridic al acesteia sunt diferite de cele din primul ciclu procesual, nu poate atrage concluzia unei încălcări a principiului forței obligatorii a contractului sau a normelor de procedură care guvernează rejudecarea apelului după casare, în condițiile în care rejudecarea a avut loc în coordonatele stabilite de Înalta Curte, obligatorii, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, nici această critică a recurentei-pârâte nu este nefondată, neputându-se reține, sub aspectul invocat, încălcarea normelor de drept material invocate, de natură a atrage casarea hotărârii recurate și nici incidența vreunui alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C S.R.L. (fostă S.C. B S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1727/09.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C S.R.L. (fostă S.C. B S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1727/09.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2024.