ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 308/2023

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.10.2020 pe rolul Tribunalului Ilfov – secția Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 372.830 RON, preț datorat în baza contractului nr. x/30.04.2020 pentru 3.242 cutii de măști chirurgicale de protecție, precum și a sumei de 45.758 RON, pentru acoperirea pierderii suferite ca urmare a anulării comenzii de pârâtă, calculată pentru vânzarea către terți a 758 cutii la un preț mediu de 60 de RON/cutie, față de 115 RON/cutie, stabilit contractual. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei, în temeiul art. 8.2 din contract, la plata penalităților de întârziere la suma pretinsă în baza contractului, începând cu 26.05.2020 și până la plata efectivă și obligarea pârâtei la plata penalităților legale de întârziere pentru suma pretinsă ca pierdere, începând cu 08.09.2020 și până la data plății efective, ca și a cheltuielilor de judecată.

Cu privire la cantitatea de 3.242 de cutii de măști, a solicitat instanței să emită încheierea prevăzută de art. 1.011 C. proc. civ.

La 23.03.2021, reclamanta și-a modificat cererea, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 360.410 RON, prețul a 3.134 de cutii de măști și la plata sumei de 46.240 RON, pierdere înregistrată în urma vânzării a 844 cutii de măști la un preț mediu mai mic decât cel stabilit contractual și a menținut restul capetelor de cerere.

Prin încheierea din 22.06.2021, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a luat act de renunțarea reclamantei la cererea de emitere a încheierii prevăzute de art. 1.011 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3690/08.12.2021, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.R.L. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 788/17.05.2022, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

În motivarea recursului, a arătat că, potrivit art. 1.719 C. civ.., obligațiile principale ale cumpărătorului sunt preluarea bunului vândut și plata prețului vânzării. A susținut că, în interiorul termenului contractual stabilit de părți pentru livrarea de către recurentă a produselor comandate, intimata a declarat în mod expres, inechivoc și repetat că refuză să le mai primească. Autoarea căii de atac a calificat această conduită ca o încălcare flagrantă a contractului, întrucât intimata, în calitate de cumpărătoare, debitor al obligației de preluare a bunului, prevăzută de art. 1.719 lit. a) C. civ., a declarat că nu va respecta această obligație calificată de legea civilă drept principală.

Recurenta a criticat statuarea instanței de apel cu privire la necesitatea parcurgerii procedurii speciale a ofertei reale (art. 1.007 C. proc. civ.), care ar condiționa accesul la acțiunea de drept comun. De asemenea, a susținut că instanța de prim control judiciar a interpretat și aplicat greșit art. 1.007 și urm. C. proc. civ., când a statuat că, fără aplicarea acestei proceduri, nu poate fi aplicat art. 1.270 C. civ., iar vânzătorul nu își poate urmări dreptul de creanță, corelativ obligației de preluare a bunului, prevăzută de art. 1.719 lit. a) C. civ.

Evocând articolul 1.006 C. proc. civ., recurenta a subliniat că parcurgerea procedurii respective este un drept și nu o obligație a debitorului, norma legală nereflectând că legiuitorul a urmărit condiționarea aplicării art. 1.270 și 1719 C. civ. de exercitarea procedurii speciale. De altfel, statuarea instanței de apel privind obligativitatea procedurii, sub sancțiunea respingerii de plano a acțiunii formulate de vânzător, în temeiul dreptului comun, ar genera consecințe absurde în toate cazurile în care natura bunului nu permite consemnarea acestuia la o unitate specializată, potrivit art. 1.009 C. proc. civ.

În concluzie, recurenta a apreciat că instanța de fond a refuzat în mod greșit să aplice art. 1.270 și 1.719 C. civ., norme imperative, de ordine publică, condiționându-le de parcurgerea procedurii reglementate de art. 1.007 C. proc. civ., a cărei natură a fost transformată din facultativă în obligatorie.

Prin întâmpinarea depusă la 02.11.2022, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și, în subsidiar, ca nefondat, dar și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de astăzi, excepția inadmisibilității recursului a fost respinsă, cu motivarea expusă în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Disputa litigioasă derivă dintr-un contract de vânzare, intervenit între recurenta-reclamantă, în calitate de vânzător și intimata-pârâtă, în calitate de cumpărător. Cauza acțiunii recurentei rezultă din anularea intempestivă a comenzii de către intimată, la 11.05.2020, în condițiile în care recurenta apreciază că își putea îndeplini obligația de predare a produselor comandate până la 13.05.2020. Prin acțiunea formulată, reclamanta urmărește repararea prejudiciului suferit ca urmare faptei pretins ilicite a pârâtei. Pornind de la cantitatea totală de măști de protecție comandate, reclamanta determină prejudiciul pe două paliere: primul, reprezentat de prețul agreat contractual, pentru măștile pe care le-ar deține încă și al doilea, reprezentat de diferența între prețul contractual convenit cu pârâta și prețul de vânzare către terți, pentru măștile de protecție pe care, subsecvent intervenirii disputei cu pârâta, a reușit să le valorifice.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia recurată sub aspectul condiționării acțiunii în răspundere contractuală, întemeiată pe art. 1.270 și 1.719 lit. a) C. civ., de exercitarea procedurii prevăzute de art. 1.007 și urm. C. proc. civ., deși, în viziunea sa, această procedură este facultativă.

Recursul este fondat.

Sintetizând starea de fapt, prima instanță a stabilit că, la 10.04.2020, intimata a transmis recurentei o comandă pentru 200.000 măști chirurgicale, fiind stabilit un termen de livrare de două săptămâni de la plasarea comenzii. Ulterior, părțile au încheiat un contract în formă scrisă, nr. 223/30.04.2020, care a inclus comanda anterior plasată și un termen de livrare de 15-21 zile. S-a reținut că părțile au convenit ca produsele să fie livrate în noul termen, care curge de la data încheierii contractului, iar la 11.05.2020, intimata a comunicat recurentei că înțelege să anuleze comanda, întrucât aceasta a întârziat, iar prețul pe piață a scăzut foarte mult. Tribunalul a respins apărarea intimatei în sensul că termenul de livrare era 24.04.2020, prin raportare la semnarea, în 30.04.2020, a contractului în formă scrisă.

Împotriva sentinței, numai reclamanta a formulat apel, prin care a criticat aplicarea legii, nu însă și stabilirea situației de fapt; în concret, a învederat că fapta ilicită săvârșită de pârâtă constă în denunțarea unilaterală, la 11.05.2020, a contractului, reliefând că "declarația abuzivă de anulare a comenzii" a intervenit în interiorul termenului de livrare convenit.

Respingând apelul, curtea de apel a motivat, în principal, că termenul de livrare a produselor a fost de 14 zile începând cu ziua comenzii - 10.04.2020 și, deci, era depășit la 11.05.2020, când a intervenit corespondența dintre reprezentantul intimatei și recurentă. Alternativ, a arătat că, și dacă termenul de livrare era de 15-21 zile începând cu data semnării contractului, 30.04.2020, acțiunea rămânea neîntemeiată, vânzătorul nefiind îndreptățit la plata prețului fără a dovedi îndeplinirea obligației de predare a produselor sau liberarea de această obligație, în condițiile art. 1.006 și urm. C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, ulterior încheierii unui contract de vânzare, anularea comenzii de către cumpărător exprimă o manifestare unilaterală de voință în sensul încetării contractului. Dacă precedă scadenței obligației vânzătorului de predare a bunului, deci nu este determinată de nerespectarea acesteia, reprezintă denunțarea unilaterală a contractului, și, potrivit art. 1.270 și 1.276 C. civ., poate fi exercitată numai în limitele convenționale, în considerarea principiului efectelor sale obligatorii. Denunțarea unilaterală, ca drept potestativ convențional, permite părții dintr-un contract încheiat pe durată determinată să se dezică de raportul contractual, să îl părăsească, cu respectarea unui termen de preaviz; exercitată contrar contractului, trece în sfera ilicitului și este aptă să atragă răspunderea contractuală a cumpărătorului, în măsura și în limitele în care sunt îndeplinite și celelalte condiții ale răspunderii civile contractuale.

Analizând, în raport cu cele expuse anterior, aplicarea legii de către instanțele devolutive, instanța supremă subliniază prioritar că art. 1.270 C. civ. obliga la recunoașterea efectelor contractului nr. x/30.04.2020, astfel încât termenul de livrare a produselor nu mai putea fi considerat cel convenit inițial în 10.04.2020, ci cel determinat potrivit noului contract.

Înalta Curte impune, deci, concluzia că, la 11.05.2020, nu era depășită scadența obligației de livrare a produselor, asumată de către vânzător. Mai reține că părțile litigante condiționaseră în art. 9 din contractul nr. x/30.04.2020 denunțarea unilaterală de un preaviz de 30 de zile lucrătoare și că este nedisputat că un astfel de termen nu a fost respectat de intimată.

În acest cadru, instanța supremă reamintește că numai reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, care nu a vizat starea de fapt, ce a intrat, așadar, în puterea lucrului judecat. De aceea, sunt contrare art. 430 alin. (2) C. proc. civ. considerentele instanței de apel referitoare la starea de fapt, context în care Înalta Curte reamintește că numai considerentelor indiferente sau supraabundente, care nu influențează soluția adoptată, le lipsește vocația de a dobândi autoritate de lucru judecat.

Însă, în cauza de față, considerentele privind termenul de livrare aveau valoare decizională, întrucât instanța a fost învestită de părți cu dezlegarea acestei chestiuni litigioase.

Se impune, totodată, reliefat că intimata ar fi putut combate considerentele privind termenul de livrare, chiar dacă îi era favorabilă hotărârea fondului. Aceasta avea deschisă calea apelului, principal sau incident, împotriva considerentelor ce o puteau prejudicia, astfel cum rezultă din art. 461 alin. (2) și 472 C. proc. civ., cât și din dezlegarea Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent sa judece recursul în interesul legii, oferită prin decizia nr. 14/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 875/25.09.2020.

În consecință, motivele de recurs apar fondate, întrucât instanțele devolutive au realizat o analiză greșită a răspunderii contractuale a intimatei, când au stabilit că recurenta are dreptul să pretindă repararea prejudiciului configurat prin acțiune numai consecutiv dovedirii livrării produselor sau a liberării de această obligație, prin intermediul procedurii ofertei reale, urmată de consemnațiune. Recurenta indicase fără echivoc, drept fapt generator al prejudiciului tocmai denunțarea unilaterală a contractului și refuzul intimatei de preluare a bunurilor, iar instanțele devolutive trebuiau să soluționeze cauza prin raportare la acest cadru procesual.

Este fondată și critica privind greșita interpretare și aplicare a art. 1.006 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că acest motiv de recurs poate fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care sancționează încălcarea ori greșita aplicare a normelor de drept material, nefiind necesară reîncadrarea criticii în pct. 5 al aceluiași articol. Pe de o parte, conform art. 1.512 C. civ., procedura ofertei reale și consemnațiunii reprezintă o modalitate de liberare a debitorului de obligația sa; art. 1.006-1.013 C. proc. civ. operaționalizează, astfel, o instituție de drept substanțial, cum rezultă din art. 1.513 C. civ. Pe de altă parte, criticile recurentei nu vizează încălcarea normelor de procedură, ci statuarea instanței de apel privind subordonarea acțiunii în răspundere de parcurgerea cu succes a procedurii prevăzute de art. 1.006-1.013 C. proc. civ.

Articolele 1.512-1.513 C. civ. reglementează un drept și nu o obligație a creditorului și, în consecință, opțiunea părții de a formula acțiunea în răspundere, fără a fi urmat procedura ofertei reale, nu reprezintă un fine de neprimire.

Pornind de la premisa eronată că recurenta cere obligarea intimatei la plata prețului contractual, corelativ îndeplinirii obligației de predare a bunurilor vândute, instanța de apel a expus un raționament defectuos. În realitate, din actele dosarului rezultă că recurenta – vânzător – urmărește acoperirea unui prejudiciu cauzat de intimată – cumpărător –, prin anularea intempestivă a comenzii. Aceasta fiind cauza acțiunii, pentru a dezlega chestiunea răspunderii intimatei, nu era relevantă îndeplinirea obligației de predare a bunurilor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât intimata își manifestase refuzul de continuare a contractului și era de drept pusă de drept în întârziere, în condițiile art. 1.725 C. civ.

În consecință, decizia recurată se impune a fi casată în întregime, urmând ca apelul reclamantei să fie rejudecat, pornind de la starea de fapt stabilită de instanța de fond.

Față de ansamblul considerentelor expuse, recursul recurentei-reclamante va fi admis și, în temeiul art. 496 alin. (2) și 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel, care va rejudeca apelul și va reevalua și cererile accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată corespunzătoare apelului și efectuate de părți în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 788/17.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2023.