Decizia nr. 1370/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Pretențiile deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 6 aprilie 2022 (în urma declinării succesive a competenței materiale, prin sentința civilă nr. 9041 din 3 noiembrie 2021 a Judecătoriei Sectorului 5 București și prin sentința civilă nr. 94 din 27 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal), astfel cum a fost completată la 3 noiembrie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Apărării Naționale, Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Direcția Generală de Informații a Apărării, Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat, B., C., D. și E., să se constate că Ordinul nr. M.D.G.P.7/24.01.2014 este un document fals, să se constate culpa M.Ap. N. și D.G.I.A., constând în falsificarea Ordinului nr. M.D.G.P.7/24.01.2014, complicitatea/pasivitatea ulterioară în legătură cu falsificarea acestui document și încălcarea legislației referitoare la protecția informațiilor clasificate, să fie obligați pârâții la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 250 RON și de daune morale în cuantum de 250 RON pentru falsificarea Ordinului nr. M.D.G.P. 7/24.01.2014 și pentru clasificarea și refuzul de comunicare a actelor ce au stat la baza emiterii acestuia, să fie obligați pârâții să publice integral hotărârea judecătorească pe prima pagină a site-ului instituției și în trei cotidiane de circulație națională.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 630 din 8 mai 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Apărării Naționale și a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta pentru lipsa capacității procesuale de folosință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și D. și a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceștia pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins excepția lipsei de interes, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor E., F., G. și H., a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, la 14 iunie 2023, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 63A din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 14 octombrie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat, pe de o parte, că este incidentă prorogarea termenului de prescripție, conform art. 1.394 din C. civ., iar, în ipoteza săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu și uzurpare a funcției, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, conform art. 154 din C. pen., iar, pe de altă parte, că cererea privind constatarea nulității absolute este imprescriptibilă.

Apărările formulate în cauză La 16 decembrie 2024, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale de Informații a Apărării, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 17 decembrie 2024, intimatul-pârât Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Deliberând, cu prioritate, asupra excepției nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul, în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ. Contrar celor susținute de intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, dispozițiile legale precitate nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât unele dintre argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din moment ce recurentul-reclamant a criticat modalitatea în care instanța de apel a aplicat prevederile art. 1.247 și art. 1.394 din C. civ., acestea din urmă prin raportare la dispozițiile art. 154, art. 297 și art. 300 din C. pen. În consecință, nefiind incidentă sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale. Analizând excepția de nelegalitate a Ordinului nr. M.D.G.P.7/2014, invocată de recurentul-reclamant, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente de drept: Prin cererea din 6 martie 2025, recurentul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului apărării naționale nr. M.D.G.P.7 din 24 ianuarie 2014, prin care, în baza art. 43 alin. (1) lit. b) și art. 85 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, pe data de 25 ianuarie 2014, recurentul-reclamant a fost trecut în rezervă. Potrivit art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. (2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. (4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege." Având a analiza, cu prioritate, dacă sunt îndeplinite în cauză condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate, astfel cum rezultă din dispozițiile legale precitate, se reține, sub un prim aspect, că obiectul excepției îl constituie, în actuala reglementare, actul administrativ unilateral cu caracter individual. În cauză, se constată că este îndeplinită condiția legală privind obiectul excepției de nelegalitate, întrucât Ordinul nr. M.D.G.P.7/24.01.2014 reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual, din moment ce a fost emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a Legii nr. 80/1995, și a produs efecte juridice per se, constând în trecerea în rezervă a recurentului-reclamant. Sub al doilea aspect, se reține că prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instituie condiția dependenței, în sensul ca de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluționarea litigiului pe fond. Această cerință legală nu este îndeplinită în cauză, întrucât instanța de recurs, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., are de analizat legalitatea deciziei din apel sub aspectul modului de soluționare a criticilor aduse soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Din moment ce nici prima instanță, nici instanța de apel nu a analizat fondul, soluționând cauza în urma admiterii unei excepții peremptorii, iar Înalta Curte nu poate rejudeca fondul, rezultă că nu se poate constata că, în această etapă procesuală, de Ordinul nr. M.D.G.P.7/2014 depinde soluționarea fondului. Întrucât nu este îndeplinită cerința dependenței, iar cele două condiții de admisibilitate sunt prevăzute, în mod cumulativ, de art. 4 din Legea nr. 554/2004, rezultă că excepția de nelegalitate este inadmisibilă. Mai mult, inadmisibilitatea excepției de nelegalitate rezultă și în urma aplicării principiului de drept electa una via non datur recursus ad alteram, în condițiile în care Ordinul nr. M.D.G.P.7/2014 a făcut obiectul acțiunii (directe) în anulare, formulate în baza prevederilor art. 1 și ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, ce a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința nr. 4235 din 30 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 3386 din 3 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, inadmisibilitatea excepției de nelegalitate se mai reține și din perspectiva faptului că Ordinul nr. M.D.G.P.7/2014 reprezintă cauza pretenției deduse judecății, din moment ce în cadrul acțiunii s-a susținut că acesta este un document fals și că despăgubirile materiale și morale sunt solicitate pentru acoperirea prejudiciului cauzat, printre altele, prin falsificarea acestui ordin. Or, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în ipoteza admiterii excepției de nelegalitate, efectul constă în soluționarea cauzei fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, adică de Ordinul nr. M.D.G.P.7/2014, care constituie fundamentul răspunderii civile delictuale. În considerarea celor expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Ordinului nr. M.D.G.P.7/24.01.2014. Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 1.394 C. civ., raportate la cele ale art. 154 C. pen., din moment ce, pentru infracțiunile de abuz în serviciu și uzurpare a funcției, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată În privința termenului de prescripție extinctivă căruia îi este supus dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată în prezenta cauză, instanța de apel a observat, în mod corect, că sunt aplicabile dispozițiile art. 1.394 din C. civ., potrivit cărora "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă". Ipoteza avută în vedere de legiuitor este aceea în care despăgubirea civilă derivă dintr-o faptă prevăzută de legea penală, situație în care termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și acțiunii în răspundere civilă, cu condiția ca fapta prevăzută de legea penală să fie supusă unei prescripții mai lungi decât cea din legea civilă. Având a aplica în cauză aceste dispoziții legale, instanța de apel a reținut că despăgubirile solicitate decurg din modalitatea în care a fost emis Ordinul nr. M.D.G.P.7/2014, reclamantul susținând, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, că este rezultatul săvârșirii infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual și uz de fals (art. 320, art. 321 și art. 323 din C. pen.), precum și al infracțiunii de abuz în serviciu (art. 297 din C. pen.). Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, ce a fost indicată ca fiind săvârșită de către pârâtul I., instanța de apel a observat că, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, aceasta a constat în "instigarea angajaților Direcției Generale de Informații a Apărării la falsificarea de acte și proceduri pentru crearea unor motive pentru trecerea în rezervă a reclamantului". Plecând de la cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a constatat că, deși reclamantul indică infracțiunea de abuz în serviciu, din descrierea acțiunilor pârâtului I. rezultă că au fost avute în vedere elemente ce intră în sfera elementului material al infracțiunilor de fals, astfel că simpla menționare a infracțiunii de abuz în serviciu, ca fiind fapta ilicită ce a cauzat prejudiciul, nu este suficientă pentru a determina calcularea termenului de prescripție în raport de cel prevăzut pentru răspunderea penală în cazul infracțiunii de abuz în serviciu. În acest context, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală este cel aplicabil răspunderii penale pentru infracțiunile de fals, fără a se raporta la infracțiunea de abuz în serviciu. Având în vedere că, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, în cazul faptelor penale prevăzute cu pedeapsa închisorii de până la 5 ani, și întrucât infracțiunile de fals material, fals intelectual și uz de fals sunt pedepsite cu închisoarea de maxim 5 ani, instanța de apel a reținut, în mod corect, că termenul de prescripție a răspunderii penale, în cazul acestor infracțiuni, este de 5 ani, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 1.394 din C. civ., termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală este de 5 ani, fiind împlinit la 25 ianuarie 2021, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București. Recurentul-reclamant nu a formulat critici cu privire la raționamentul logico-juridic al instanței de apel, ci a susținut generic că este incidentă prorogarea termenului de prescripție în cazul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1.394 din C. civ., precum și că, pentru infracțiunile de abuz în serviciu și uzurpare a funcției, prevăzute de art. 297 și art. 300 din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani. Or, în lipsa unor critici prin care să se argumenteze nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul reținerii termenului de prescripție de 5 ani, se constată că, în raport cu circumstanțele specifice ale cauzei, decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 1.394 din C. civ., raportate la cele ale art. 154 din C. pen.. Referitor la infracțiunea de uzurpare a funcției, prevăzute de art. 300 din C. pen., este de subliniat că s-a făcut referire la aceasta pentru prima dată în recurs, ceea ce nu este admisibil, dat fiind că în această cale extraordinară de atac se exercită un control de legalitate a deciziei instanței de apel, fără a putea fi invocate apărări noi ce țin de fondul cauzei. Neîntemeiată este și cea de-a doua critică de recurs, prin care s-a învederat că nu toate capetele de cerere erau prescrise, întrucât constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Aceasta, întrucât, lecturând petitele cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată și precizată, se observă că nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a unui act juridic civil, astfel încât să devină aplicabile prevederile art. 1.249 alin. (1) din C. civ., conform cărora "dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție". De altfel, în condițiile în care Ordinul nr. M.D.G.P.7/2014 are natura juridică a unui act administrativ, recurentul-reclamant nici nu putea învesti instanța de drept comun (civilă) cu o acțiune în constatarea nulității absolute, fiind obligatoriu a formula o acțiune în anulare, în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, care, după cum s-a reținut deja, a fost formulată în anul 2014 și a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința nr. 4235 din 30 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 3386 din 3 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurentul-reclamant, și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.