ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3386/2021

Ședința publică din data de 3 iunie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.03.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, anularea Ordinului nr. MDGP 7/24.01.2014 de trecere în rezervă.

Reclamantul a formulat și cerere de solicitare de către instanța de judecată a declasificării documentelor secretizate cu clasa "secret de serviciu", ce au stat la baza emiterii ordinului de trecere în rezervă.

De asemenea, a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei ORNISS nr. S11287/17.07.2013.

Prin încheierea de ședință din 30 iunie 2016, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului referitoare la declasificarea documentelor clasificate "secret de serviciu", instanța reținând că, față de motivul de nelegalitate a ordinului, invocat în cererea de chemare în judecată (nelegalitatea deciziei ORNISS), de împrejurarea că prin adresa nr. x/24.01.2014 emisă de M.Ap. N reclamantului i-au fost aduse la cunoștință motivele de fapt și de drept care au stat la baza trecerii în rezervă, precum și față de încuviințarea cererii avocatului ales de a consulta aceste documente, măsura declasificării nu este necesară, dreptul la apărare al reclamantului fiind respectat în limitele impuse de Legea nr. 182/2002 privind protecția documentelor clasificate.

De asemenea, a fost respinsă cererea de sesizare CCR cu excepția de neconstituționalitate a art. 85 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea de ședință din 11 noiembrie 2016, s-a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Deciziei ORNISS nr. S11287/17.07.2013 (invocată în scris la 3.11.2016 și pusă în discuția părților în ședința publică din 4 noiembrie 2016), reținându-se că aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 554/2004 este limitată de puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească, iar în condițiile în care acțiunea în anularea deciziei a fost respinsă definitiv pentru tardivitatea plângerii prealabile, primirea excepției de nelegalitate ar conduce și la eludarea dispozițiilor legale care reglementează exercitarea acțiunii directe într-un anumit termen și cu respectarea procedurii prealabile.

Prin sentința nr. 4235 din 30 decembrie 2016, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în privința pretinsei nerespectări a dreptului la un proces echitabil, că a fost respectat principiul proporționalității între interesul reclamantului și interesul autorității, având în vedere că documentele necesare au putut fi consultate de apărătorul reclamantului, acesta fiind titularul unei autorizații de acces la informații clasificate secret de serviciu, iar prin comunicările făcute reclamantului, pârâtul i-a adus la cunoștință conținutul măsurilor dispuse în privința sa.

Cu privire la motivul de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă decurgând din nelegalitatea deciziei ORNISS nr. S 11287/17.07.2013 prin care s-a avizat negativ accesul la informații clasificate secrete de stat, a constatat că acesta este neîntemeiat, având în vedere împrejurarea că motivele de nelegalitate invocate nu sunt proprii actului administrativ contestat, că decizia ORNISS a fost supusă controlului unei instanțe judecătorești în cadrul dosarului nr. x/2014, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile prin sentința nr. 2312/09.09.2014 rămasă definitivă.

Referitor la motivul de nelegalitate referitor la nerespectarea de către ministerul pârât a procedurii de trecere în rezervă, curtea de apel a reținut prevederile art. 85 alin. (1) lit. a) și lit. n) din Legea nr. 80/1995, concluzionând, după conținutului comunicărilor făcute reclamantului de către pârât și al documentelor clasificate, că procedura de trecere în rezervă prevăzută de Legea 80/1995 a fost respectată întocmai.

Cu privire la motivul de nelegalitate decurgând din motivarea sumară a ordinului de trecere în rezervă, curtea de apel a apreciat că este neîntemeiat, având în vedere că, din analiza documentului, reiese că acesta a fost motivat corespunzător, cuprinzând motivele de fapt și de drept care au justificat dispunerea trecerii în rezervă.

Împotriva încheierii din 30 iunie 2016, încheierii din 11 noiembrie 2016, precum și sentinței nr. 4235 din 30 decembrie 2016 pronunțate de prima instanță, a promovat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, după o "scurtă prezentare a litigiului și a procedurilor la prima instanță", recurentul reclamant a arătat că, atât prin sentință, cât și prin încheierile de ședință recurate, instanța de fond a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, prin refuzul instanței de a solicita emitentului declasificarea unor documente, inclusiv a ordinului a cărui legalitate este dedusă judecății, au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 8 și art. 14 din C. proc. civ., art. 6 alin. (1) din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil și principiul contradictorialității (în conformitate cu care instanța trebuie să își întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbateri contradictorii).

Or, încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil reprezintă o încălcare gravă a ordinii de drept, sancționată cu nulitatea absolută a actelor procesuale astfel îndeplinite.

A precizat recurentul că actele a căror declasificare o dorea (unele fiind acte premergătoare) erau utile pentru verificarea legalității procedurii trecerii sale în rezervă, iar dreptul fundamental la un proces echitabil este încălcat în măsura în care reclamantul nu are acces la întreaga documentație care a stat la baza ordinului, act cu consecințe deosebit de grave pe plan profesional și material.

În acest context, a făcut referire punctuală la documentele clasificate pe care le are în vedere, astfel: Ordinul nr. MDGP 7/24.01.2014 privind trecerea în rezervă; Ordinul nr. 71/07.10.2013 privind prelungirea duratei punerii la dispoziție a colonelului A.; adresele din 31.07.2013 emise de directorul general al Direcției Generale de Informații a M.Ap. N. prin care s-a solicitat unor structuri ale ministerului pârât să precizeze dacă dispun de posturi libere pentru care este suficient ca ofițerul să dețină drept de acces la informații clasificate "secret de serviciu" și adresele de răspuns la acestea; Ordinul nr. 115/26.07.2013 prin care colonelul A. a fost pus la dispoziție; Ordinul nr. MS30/2010 privind delegarea unor competențe de resurse umane; Ordinul de aprobare a Instrucțiunii MS15/2013 privind gestionarea evenimentelor în Armata României și Instrucțiunea propriu-zisă (PM-3) care reglementează procedura ce trebuie aplicată pentru a deveni incidente prevederile art. 85 alin. (1) lit. n) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995; Raportul nr. x/26.07.2013 întocmit de șeful Direcției contrainformații și securitate militară la care se face referire în adresa nr. x din 29.07.2013 ca fiind actul care a generat derularea procedurilor finalizate cu trecerea în rezervă.

A susținut recurentul că, deși cererea de a se emite adresă de instanța de judecată către emitentul actelor clasificate cu solicitarea de a proceda la declasificarea lor a fost formulată cu respectarea art. 24 din H.G. nr. 585/2002, aceasta fost respinsă nelegal, motivarea încheierii fiind completată în mod nepermis prin considerentele sentinței cu trimiteri la mai multe cauze soluționate de CEDO.

O a doua critică formulată de recurentul reclamant vizează nelegala respingere a excepției de nelegalitate a Deciziei ORNISS nr. S11287/17.07.2013 (prin încheierea de ședință din 11 noiembrie 2016), soluție ce contravine prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care decizia menționată nu a făcut obiectul cercetării legalității sale pe fond, acțiunea în anulare fiind respinsă pentru tardivitatea formulării plângerii prealabile, astfel că nelegalitatea ei putea fi examinată pe calea excepției de către instanța de contencios administrativ.

O altă critică adusă de recurent sentinței se referă la încălcarea dispozițiilor art. 244 din C. proc. civ., avocatul titular fiind pus în imposibilitate să participe la dezbaterile finale și să cunoască punctul de vedere scris exprimat de către pârât anterior începerii dezbaterilor, aducându-se astfel atingere și dispozițiilor art. 13 din C. proc. civ.

A mai susținut că, în încheierea de dezbateri din 16.12.2016, s-a consemnat în mod nereal că apărătorul său ar fi declarat că nu insistă în înscrierea în fals și în încuviințarea de probe suplimentare pentru dovedirea falsului constând în semnarea de către o altă persoană decât ministrul a ordinului de trecere în rezervă, deși în fapt avocatul a insistat în soluționarea cererii de înscriere în fals, fie prin verificarea de scripte, fie prin trimiterea la parchetul competent.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susținut recurentul că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 182/2002 și H.G. nr. 585/2002, aducând atingere dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, a arătat că solicitarea de declasificare viza documente care nu au legătură directă cu ordinea publică, siguranța și securitatea națională, neexistând nicio justificare nici pentru refuzul de a cere organului emitent să reaprecieze necesitatea menținerii caracterului clasificat la o anumită perioadă de timp ulterioară întocmirii documentului.

A mai afirmat recurentul, invocând interdicția prevăzută de art. 33 din Legea nr. 182/2002, că în speță clasificarea ordinului de trecere în rezervă acoperă eludarea legii de către semnatarul ordinului și împiedică desfășurarea unui proces în condiții pe deplin echitabile, argumente considerate valabile și pentru celelalte documente clasificate, unele cu caracter normativ.

În opinia recurentului, au fost încălcate/greșit aplicate normele cuprinse în art. 20 alin. (1) lit. b) și art. 24 din H.G. nr. 585/2002 care prevăd posibilitatea declasificării informațiilor "secret de serviciu" dacă nu mai este necesară clasificarea.

Recurentul a mai solicitat ca, în cazul în care instanța de recurs, dispunând casarea sentinței, va trece la rejudecarea fondului cauzei, să fie avută în vedere împrejurarea că trecerea în rezervă a fost consecința actelor nelegale ale reprezentanților pârâtului, prin care s-a solicitat și s-a obținut retragerea accesului recurentului la informațiile clasificate ca secrete de stat.

Astfel, deși strict formal ordinul de trecere în rezervă a fost consecința deciziei ORNISS și a inexistenței în structurile ministerului pârât a unei funcții pentru care să fie suficient accesul la informații clasificate "secret de serviciu", în realitate decizia ORNISS a fost emisă nelegal, la solicitarea neîntemeiată și, deci, nelegală a pârâtului, cuprinsă în adresa nr. x/12.07.2013, care nu s-a întemeiat pe fapte care să o justifice, respectiv pe incompatibilitatea recurentului sau pe facilitarea de către acesta a scurgerii de informații clasificate către persoane neautorizate.

De altfel, dacă această din urmă faptă ar fi fost reală, s-ar fi urmat procedura de cercetare prevăzută de Legea nr. 182/2002 și H.G. nr. 585/2002 pentru cazul incidentelor de securitate.

Recurentul a considerat că, în speță, era necesară o astfel de cercetare a pretinselor fapte de facilitare a scurgerii de informații clasificate, cu solicitarea punctului său de vedere sub formă de declarație, notă de relații etc.

Față și de precizarea din întâmpinarea depusă de minister, în sensul că faptele săvârșite de ofițer nu au fost calificate ca eveniment în sensul definit de Instrucțiunea PM-3 - idee însușită și de procurorul anchetator din dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Ordonanța din 13.01.2017 - a conchis recurentul că, dacă nu există această faptă, nu există nici fundament pentru sesizarea ORNISS, fiind explicabilă astfel lipsa motivării Deciziei nr. S/11287/17.07.2013, de natură a atrage nelegalitatea acesteia și a actelor subsecvente.

În sfârșit, recurentul reclamant a precizat că reaua credință manifestată de conducerea superioară a ministerului rezultă și din faptul că s-a neglijat împrejurarea că în prima etapă de 3 luni a punerii la dispoziție, în perioada 30.07.2013 - 15.10.2013, a fost internat în Spitalul Militar Central și a avut concedii medicale ca urmare a traumei provocate de situația creată de pârât.

În probațiune, recurentul a depus ca înscrisuri noi în faza recursului: Ordonanța din 13.01.2017 din dosarul nr. x/2016, întâmpinare depusă de ministerul pârât în dosar nr. x/2014, acte medicale.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul pârât Ministerul Apărării Naționale a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, afirmând că în cererea de recurs sunt reiterate susținerile formulate în fața primei instanțe, fără a se critica pentru nelegalitate considerentele hotărârii atacate.

A mai arătat intimatul că apărătorul recurentului reclamant a avut cunoștință de actele normative la care se face referire în documentele clasificate, unele dintre ele fiind publicate în Monitorul Oficial al României, iar celelalte fiind depuse la dosar, în condițiile în care avocatul deținea autorizație de acces la informații clasificate cu același nivel de secretizare cu al normelor în cauză.

Referitor la ordinele și instrucțiunea a căror declasificare o dorește recurentul, a precizat că funcția și gradul deținute de acesta până la momentul punerii la dispoziție/trecerii în rezervă presupuneau obligativitatea cunoașterii actelor în discuție prin prisma atribuțiilor de serviciu pe care le avea de îndeplinit.

De asemenea, pe toată perioada punerii la dispoziție, recurentul reclamant a avut acces la conținutul informațiilor clasificate "secret de serviciu", fiindu-i transmise adresa de comunicare a măsurii punerii la dispoziție, adresa de comunicare a prelungirii perioadei de punere la dispoziție, adresa de comunicare a măsurii trecerii în rezervă și răspunsul la plângerea prealabilă.

Intimatul a mai precizat că a depus la dosarul cauzei solicitările adresate structurilor centrale ale instituției, potrivit art. 6 și art. 7 din Legea nr. 346/2006, în dovedirea diligențelor depuse pentru identificarea unei funcții corespunzătoare noului nivel de acces la informații clasificate ("secret de serviciu").

A considerat intimatul că nu se susțin nici criticile recurentului referitoare la presupusa viciere a procedurii de trecere în rezervă, aceasta fiind dispusă cu respectarea procedurii prevăzute de Statutul cadrelor militare.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurentul reclamant a invocat nulitatea întâmpinării pentru lipsa semnăturii și, respectiv, pentru lipsa calității de reprezentant a semnatarului acesteia.

A mai arătat că întâmpinarea formulată de intimat nu aduce contraargumente la cea mai mare parte a criticilor formulate prin cererea de recurs (pe care le-a și reiterat).

Recurentul reclamant a transmis prin e-mail la 4 martie 2020 cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 298 alin. (2) și art. 253 alin. (3), art. 13 alin. (3) și art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. (soluționată în dosar asociat nr. x/2014).

A invocat, totodată, excepția de nelegalitate a tuturor actelor care au stat la baza ordinului contestat, "menționate în cererea nr. x/7.10.2019 adresată M.Ap. N.".

A mai formulat recurentul reclamant și cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 216 alin. (4) și art. 301 alin. (1) din C. proc. civ. (soluționată în dosar asociat nr. x/2014).

La data de 18 septembrie 2019, recurentul reclamant a transmis prin e-mail și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4, art. 14, art. 89 și art. 85 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 80/1995 (soluționată în dosar asociat nr. x/2014).

În cauză, B. a transmis la data de 19 noiembrie 2019, prin e-mail, cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul recurentului reclamant, având atașată și cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (soluționată ulterior în dosar asociat nr. x/2014).

Prin încheierea de ședință din 4 martie 2020, cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată în principiu.

În faza procesuală a recursului a fost administrată, la solicitarea recurentului, proba cu înscrisurile noi depuse până la data pronunțării încheierii de ședință din 24 februarie 2021 [inclusiv Principiile de la Johannesburg și Recomandarea nr. 1402 (1999) privind controlul serviciilor de securitate internă în statele membre ale Consiliului Europei], cu excepția celor cu privire la care s-a respins motivat cererea de probatorii prin încheierea de ședință din 9 martie 2021.

La data de 02.06.2021, recurentul reclamant a transmis la Compartimentul Documente Clasificate al instanței supreme "note scrise" prin care a arătat că, prin înscrisuri clasificate secrete de stat întocmite de M.Ap. N. – DGIA, sunt descrise pretinsele fapte de încălcare a legislației din domeniul securității naționale, potrivit art. 160 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 585/2002, care în opinia sa constituie motive reale ale trecerii în rezervă.

III. Hotărârea instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Ordinul nr. MDGP 7/24.01.2014 privind trecerea sa în rezervă.

Acțiunea sa a fost respinsă, prima instanță apreciind ca fiind temeinic și legal actul administrativ contestat.

Hotărârea instanței de fond a fost recurată de recurentul reclamant A., care a invocat și excepția de nelegalitate a unor acte "menționate în cererea nr. x/7.10.2019 adresată M.Ap. N.".

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Cu prioritate, asupra excepției de nelegalitate a tuturor actelor care au stat la baza ordinului contestat, "menționate în cererea nr. x/7.10.2019 adresată M.Ap. N.", se reține că recurentul a invocat excepția de nelegalitate în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, susținând pe fondul excepției că actele în discuție au fost întocmite cu încălcarea prevederilor Legii nr. 182/2002 și ale H.G. nr. 585/2002.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, forma în vigoare la data sesizării instanței de judecată cu prezentul litigiu, "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (...)".

În speță, înscrisurile contestate pe calea excepției (și depuse la dosarul de recurs după declasificare) nu sunt acte administrative propriu-zise sau asimilate acestora în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neputând deci face obiectul excepției de nelegalitate, iar înscrisurile care privesc eventuala cercetare a recurentului reclamant pentru presupusele fapte de scurgere de informații nu pot fi considerate ca având legătură cu soluționarea pe fond a prezentei cauze, câtă vreme ordinul contestat nu face nicio referire la astfel de temeiuri de fapt sau de drept, excepția neputând fi considerată admisibilă din aceste motive.

Analizând în continuare criticile aduse sentinței recurate, Înalta Curte constată, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), că acesta a fost invocat de recurentul reclamant cu referire la art. 6 alin. (1), art. 8 și art. 14 din C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil și principiul contradictorialității, precum și prin raportare la art. 4 din Legea nr. 554/2004 (referitor la condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate) și la art. 244 și art. 13 din C. proc. civ. (privind dreptul la apărare).

Se reține că prin încheierea de ședință din 30 iunie 2016 s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului referitoare la declasificarea documentelor clasificate "secret de serviciu" (implicit cererea de solicitare de către instanță a declasificării), judecătorul fondului constatând, în mod judicios, că măsura nu este necesară soluționării cauzei, în raport cu motivele de nelegalitate a ordinului contestat invocate în acțiunea introductivă și cu împrejurările că prin adresa nr. x/24.01.2014 a M.Ap. N reclamantului i-au fost aduse la cunoștință motivele de fapt și de drept care au stat la baza trecerii în rezervă, iar avocatului ales deținător de autorizație de acces fiindu-i încuviințată consultarea documentelor, conform dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția documentelor clasificate.

De altfel, ulterior toate documentele relevante pentru cauză au fost declasificate și depuse efectiv în dosarul de recurs.

Cât privește critica adusă de recurent soluției de respingere ca inadmisibilă - prin încheierea de ședință din 11 noiembrie 2016 - a excepției de nelegalitate a Deciziei ORNISS nr. S11287/17.07.2013, Înalta Curte împărtășește considerentele instanței de fond în sensul că partea nu poate acționa, atât pe cale de acțiune, cât și pe calea excepției împotriva aceluiași act administrativ și nici nu poate eluda puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive care ar fi statuat deja cu privire la (ne)respectarea condițiilor de exercitare a acțiunii în contencios administrativ (procedură prealabilă, termen etc.).

Astfel, în dosarul nr. x/2014, recurentul reclamant din prezenta cauză a contestat decizia ORNISS mai sus menționată, prin care i-a fost retrasă autorizația care îi oferea acces la documente clasificate ca secrete de stat, nivel de secretizare "strict secret de importanță deosebită", și a cărei deținere constituia o condiție inerentă ocupării și exercitării funcției sale.

Acțiunea sa a fost respinsă ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile (ca urmare a neformulării acesteia în termen) prin sentința nr. 2312/09.09.2014 rămasă definitivă prin Decizia nr. 1015/31.03.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cât privește nerespectarea dreptului la apărare prin avocat, Înalta Curte constată că aceasta nu se confirmă.

Așa cum corect a motivat instanța de judecată în încheierea de ședință din 24.06.2016, când apărătorul ales al recurentului a arătat că depune cerere de înscriere în fals împotriva ordinului pe motiv că acesta nu putea fi semnat la data de 24.01.2014 de către ministru, în realitate reclamantul a invocat o nouă critică de nelegalitate a actului administrativ contestat, nemenționată în cererea de chemare în judecată.

În încheierea de ședință din 16.12.2016 s-a menționat că avocatul recurentului a arătat că nu a formulat în scris cerere adițională cu noul motiv de nelegalitate a ordinului, iar nu că acesta nu insistă în înscrierea în fals, așa cum eronat susține recurentul).

Neexistând o cerere completatoare formulată în termenul procedural cu privire la care judecătorul să se pronunțe, iar referitor la cererea de înscriere în fals instanța arătând deja anterior calificarea corectă a acesteia, nu se poate reține vreo atingere adusă dreptului la apărare al părții.

Într-adevăr, în reglementarea dată de C. proc. civ., procedura înscrierii în fals vizează înscrisurile probatorii, iar nu însuși actul administrativ supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, nici instanța de recurs nu ar putea primi acest nou motiv de nelegalitate a ordinului de trecere în rezervă (invocat fără respectarea termenului procedural în fața instanței), căci se opun prevederile art. 494 raportat la art. 478 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată nefondate criticile subsumate de recurent motivului de casare invocat, în cauză nefiind decelate reguli de procedură care să fi fost încălcate de prima instanță în cursul judecării procesului, pentru a atrage nulitatea hotărârii recurate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), se reține că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile Legii nr. 182/2002, ale H.G. nr. 585/2002, ale art. 21 din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenție.

Înalta Curte reamintește, în prealabil, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speță, ansamblul criticilor subsumate de recurent motivului de casare menționat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare directă la actul administrativ contestat, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate.

Astfel, recurentul reclamant contestă ordinul prin care a fost trecut în rezervă, prin acțiunea introductivă invocând drept motive de nelegalitate a ordinului: nelegalitatea deciziei ORNISS nr. S 11287/17.07.2013 prin care s-a avizat negativ accesul său la informații clasificate secrete de stat, nerespectarea procedurii de trecere în rezervă în ceea ce privește identificarea unei funcții corespunzătoare noului nivel de acces la informații clasificate în perioada punerii la dispoziție, precum și motivarea necorespunzătoare a ordinului.

Temeiul legal al trecerii în rezervă îl constituie, potrivit ordinului, art. 43 alin. (1) lit. b) și art. 85 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 80/1995.

Faptul generator al acestei măsuri a fost reprezentat exclusiv incidența art. 85 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, respectiv de împrejurările retragerii autorizației recurentului de acces la informații clasificate secrete de stat (prin Decizia nr. S/11287/17.07.2013 emisă de ORNISS) și neidentificării în structurile ministerului pârât a unei funcții pentru care să fie suficient accesul la informații clasificate "secret de serviciu".

Or, în speță, decizia ORNISS de retragere a autorizației ințiale de acces nu a fost revocată sau anulată prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, așa cum am arătat deja, excepția de nelegalitate a acestei decizii a fost corect respinsă ca inadmisibilă, bucurându-se în continuare de prezumțiile de legalitate și executorialitate care caracterizează actul administrativ.

În speță, nu sunt incidente nici prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care permit instanței de contencios administrativ învestite cu acțiunea în anularea unui act administrativ să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

Astfel, Decizia ORNISS nu reprezintă o operațiune administrativă prealabilă în sensul normei menționate, ci un act administrativ propriu-zis, susceptibil de a fi atacat doar pe calea acțiunii în contencios administrativ sau a excepției de nelegalitate, după caz, cu respectarea tuturor cerințelor prevăzute de lege.

Recurentul reclamant s-a plâns că nu a avut acces la documentele clasificate din care - în opinia sa - ar fi rezultat motivele acestei treceri în rezervă, făcând referire în mod repetat la împrejurarea că i-ar fi fost imputată o faptă de scurgere de informații clasificate care nu a fost încadrată și cercetată ca incident de securitate și pe care el personal o califică drept faptă săvârșită în calitate de avertizor de integritate.

În acest sens, prin notele de ședință depuse la data de 2 martie 2021 la Compartimentul Documente Clasificate al instanței supreme a arătat că, la data de 01.03.2021 a avut acces la Compartimentul documente clasificate al Curții de Apel București la documente clasificate nivel "secret" constând în extras din raportul x/2013, cuprinzând justificarea avizării negative a accesului la informații clasificate al recurentului reclamant A., ca urmare a încălcării prevederilor angajamentului scris de securitate, în document descriindu-se existența unei situații (întâlnirea acestuia cu o altă persoană, prilej cu care ar fi avut loc o scurgere de informații clasificate) și menționându-se ca temei legal art. 160 lit. g) din H.G. nr. 585/2002.

Înalta Curte nu exclude de plano faptul că, anterior retragerii autorizației de acces și emiterii ordinului contestat ar fi putut avea loc anumite evenimente - în împrejurări calificate diferit de cele două părți - care ar fi putut genera relații tensionate și animozități între recurent și superiorul său, C., și chiar declanșarea procedurii de retragere a autorizației.

Nu pot fi ignorate însă împrejurarea că, potrivit Declarației-angajament din Anexa 15-16 a H.G. nr. 585/2002, ce se completează în mod obligatoriu pentru obținerea autorizației de acces, viitorul titular acceptă expres voința legiuitorului ca o eventuală retragere a autorizației să nu fie motivată și, mai ales, împrejurarea că legalitatea și temeinicia deciziei de retragere a autorizației nu fac obiectul prezentei cauze, recurentul reclamant formulând o acțiune în justiție distinctă pentru contestarea acesteia (care a fost respinsă, cu consecința menținerii deciziei în circuitul actelor juridice).

Prin urmare, în mod corect, în limitele învestirii sale, conform principiului disponibilității părților consacrat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., prima instanță a analizat exclusiv actul cu al cărui control de legalitate a fost învestită prin acțiunea introductivă, prin prisma criticilor formulate în termenul procedural de reclamant, a dovezilor administrate și a dispozițiilor legale incidente în raport cu acest act.

De asemenea, reapreciind probatoriul administrat în fața instanței de fond și completat cu înscrisuri noi în faza recursului, Înalta Curte constată că ordinul atacat a fost emis de organul competent, cuprinde temeiul de fapt și de drept pe care se întemeiază măsura dispusă și a fost întocmit după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. n) Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare ("Ofițerii, maiștrii militari și subofițerii în activitate pot fi trecuți în rezervă sau direct în retragere, după caz, în următoarele situații: (...); n) după punerea la dispoziție, potrivit legii, ca urmare a limitării nivelului de acces la informații clasificate, atunci când nu se identifică o funcție corespunzătoare gradului deținut cu o prevedere a nivelului de acces la informații clasificate înscrisă în fișa postului, la nivelul acordat după limitare.").

Este de observat că, prin Decizia nr. 332/2019, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art. 85 alin. (1) lit. n) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995, invocată de recurentul reclamant A., statuând că:

"23. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Constituție, prin îngrădirea dreptului la muncă, deoarece textele de lege criticate ar permite desființarea raporturilor de muncă în mod arbitrar, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată. Potrivit textelor de lege criticate, trecerea în rezervă sau direct în retragere se face doar după punerea la dispoziție, potrivit legii, ca urmare a limitării nivelului de acces la informații clasificate și numai atunci când nu se identifică o funcție corespunzătoare gradului deținut cu o prevedere a nivelului de acces la informații clasificate înscrisă în fișa postului, la nivelul acordat după limitare.

În acord cu jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului în materie (hotărârea din Cauza Guner Corum c.Turciei, la care se face trimitere, de altfel și în hotărârile din Cauza Miran c.Turciei și Cauza Miryana Petrova c. Bulgariei), Înalta Curte arată și că, alegând să activeze într-o instituție militară, recurentul reclamant și-a asumat încă de la început să respecte regulile care guvernează aceste structuri.

În acest context, Înalta Curte reține din actele care au stat la baza emiterii ordinului că, prin OSU nr. DGP 115/26.07.2013, recurentul reclamant a fost eliberat din funcție începând cu data de 25.07.2013 și pus la dispoziție, în vederea încadrării, pentru o perioadă de 3 luni, iar prin Ordinul M nr. DGP 71/07.10.2013, s-a aprobat prelungirea punerii la dispoziție, în vederea încadrării, pentru încă 3 luni (perioada 25.10.2013-24.01.2014).

În perioada de punere la dispoziție, cu adresa din 12.12.2013, i-a fost adus la cunoștință recurentului faptul că au fost dispuse aceste măsuri avându-se în vedere decizia ORNISS nr. S11287/17.07.2013 prin care s-a avizat negativ accesul său la informații clasificate secrete de stat.

De asemenea, pe perioada totală de 6 luni de punere la dispoziție în vederea încadrării (perioadă maximă permisă de lege, independent de existența concediilor medicale ale recurentului) i s-a comunicat recurentului și faptul că s-a solicitat principalelor structuri din minister identificarea unei funcții corespunzătoare pentru reîncadrare, însă răspunsurile au fost negative, motiv pentru care, la data de 24.01.2014, s-a procedat la emiterea Ordinului MDGP 7/2014 de trecere în rezervă.

Apare, deci, ca nefondată susținerea recurentului reclamant în sensul că nu ar fi avut cunoștință de faptul că i s-ar fi eliberat ulterior o autorizație pentru un nivel de clasificare inferior și nici de faptul că s-ar fi făcut demersuri necesare pentru identificarea în cadrul instituției intimate a unei alte funcții corespunzătoare noului nivel de acces la documente clasificate acordat.

În aceste condiții, Înalta Curte reține, din actele depuse la dosar că intimatul pârât a dovedit cu adresele depuse la dosarul de fond demersurile efectuate în scopul încadrării recurentului într-o altă funcție, în timp ce recurentul reclamant nu a invocat și dovedit o situație contrară, respectiv că ar fi existat o funcție corespunzătoare disponibilă în perioada de referință și totuși s-a emis ordinul de trecere în rezervă.

În acest context factual, nu se poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 33 din Legea nr. 182/2002, neexistând indicii cu privire la nerealitatea situațiilor dovedite cu adresele menționate, iar legalitatea deciziei ORNISS și a operațiunilor administrative prealabile emiterii acesteia nu pot fi verificate în prezentul cadru procesual.

Cât privește pretinsa încălcare a dreptului său la apărare și la un proces echitabil prin aceea că recurentul nu a avut acces la documentele clasificate, Înalta Curte constată că din considerentele sentinței recurate nu reiese că instanța de fond și-ar fi întemeiat soluția pe documente de al căror conținut recurentul reclamant nu avea cunoștință, iar înscrisurile care prezentau interes pentru prezenta cauză au și fost declasificate și depuse la dosarul de recurs .

De asemenea, constată că în prezenta cauză nu a avut loc vreo încălcare a principiilor contradictorialității și egalității armelor, ca elemente fundamentale ale noțiunii de proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenție, art. 6 alin. (1), art. 8 și art. 14 din C. proc. civ., astfel cum a susținut recurentul reclamant (invocând în cursul procesului și jurisprudența CEDO), în condițiile în care, nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de control judiciar, drepturile procesuale ale recurentului nu au fost limitate prin lipsa accesului la eventualele documente clasificate relevante pentru cauză.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa mai sus menționată, că în contextul procedurilor penale, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut. În orice procedură penală, pot exista interese concurente - cum ar fi securitatea națională sau necesitatea de a proteja martorii cu risc de represalii sau de a păstra secrete metodele de anchetă - care trebuie echilibrate cu drepturile acuzatului. În unele cazuri, poate fi necesar să se rețină chiar anumite probe din apărare, pentru a păstra drepturile fundamentale ale altei persoane sau pentru a proteja un interes public important.

Înalta Curte constată că recurentul reclamant a beneficiat de garanții apte să îi protejeze interesele, că a avut acces la o instanță, în cadrul unei proceduri contradictorii și cu respectarea principiului egalității armelor.

Astfel, la cererile formulate de apărătorul recurentului pentru studierea documentelor la Compartimentul Documente Clasificate al ÎCCJ sunt atașate Autorizația de acces la informații clasificate "secret de serviciu" seria x/31.07.2018, cu valabilitate 30.07.2018 - 29.07.2022, și Autorizația de acces la informații naționale clasificate "strict secret" Seria A-UNBR nr. x/16.06.2020, cu valabilitate 19.06.2020 - 19.03.2024).

Prin urmare, în faza recursului apărătorul ales al recurentului deține autorizațiile de acces corespunzătoare nivelurilor de secretizare necesare pentru ca partea să poată lua cunoștință, nu doar de actele ce interesează în mod direct în raport cu obiectul prezentului litigiu, ci și pentru fapte și documente considerate eronat de recurent ca având relevanță pentru examinarea legalității ordinului.

În plus, și avocatul ales care l-a reprezentat pe recurentul reclamant în fața primei instanțe deținea autorizație de acces la documente clasificate "secret de serviciu" potrivit propriilor precizări din ședința publică de la data de 24 iunie 2016.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Totodată, ca o consecință a respingerii cererii de recurs, urmează să fie respinsă și cererea de intervenție voluntară accesorie care a fost formulată de intervenienta intervenienta B. pentru susținerea apărării recurentului reclamant A..

III.2. Soluția instanței de recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legale și temeinice hotărârile instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

În considerarea art. 61 alin. (1), (3) și art. 67 alin. (1), (2) din același Cod, va fi respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B. în favoarea recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate invocată de recurentul reclamant.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 30 iunie 2016, încheierii din 11 noiembrie 2016 și sentinței civile nr. 4235 din 30 decembrie 2016 ale Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 iunie 2021.