ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1722/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția I civilă, în data de 25 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a cerecetării sale, în calitate de inculpat, în dosarul nr. x/2014, soluționat definitiv prin decizia nr. 50/A/19.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a dispus achitarea reclamantei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 253 alin. (3) lit. b) teza a II-a, art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 din C. civ. Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției inadmisibilității, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mehedinți Prin sentința nr. 35/2022 din 15 iunie 2022, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă a respins excepțiile invocate prin întâmpinare privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive, iar pe fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 350 din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 35/2022 din 15 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a arătat că înțelege să critice soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității recursului, soluție menținută prin decizia recurată. Recurentul a precizat că a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive luând în considerare temeiul juridic invocat de reclamantă, care a fost reprezentat atât de dispozițiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și de dispozițiile speciale cuprinse în art. 96 din Legea nr. 303/2004. Astfel, în raport cu dispozițiile din legea generală invocate de reclamantă, respectiv art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 din C. civ., recurentul a opinat că nu are calitate procesuală pasivă. În cazul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală trebuie să se analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu. A mai susținut că, deși Statul Român poate fi subiect de drepturi și obligații nu numai în raporturile de drept constituțional, administrativ sau fiscal, ci și în raporturile private, cum sunt cele de natură civilă, aceasta nu înseamnă totuși că în mod automat, în orice raport privat, de drept civil, statul trebuie să răspundă fără o analiză riguroasă a conținutului acestui raport juridic și ca atare a naturii obligației în discuție. Instanța de apel a apreciat greșit că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru consecințele păgubitoare produse prin desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, statul având calitatea de garant al legalității și independenței actului de justiție, răspunderea sa fiind angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv, invocând în motivarea sa decizii ale Curții Constituționale care nu au aplicabilitate în speța de față. În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, orice procedură penală implică unele repercusiuni asupra vieții private, acestea fiind admisibile dacă nu merg dincolo de consecințele normale și inevitabile în asemenea situații. Prin urmare, raportat la dispozițiile dreptului comun, recurentul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, instanța de apel dând o dezlegare greșită acestei excepții, prin încălcarea normelor de drept material. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurentul a susținut că a fost invocată în raport cu dispozițiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, pentru repararea prejudiciului produs, prevederi invocate de intimată în susținerea cererii de chemare în judecată. Aceasta întrucât, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală. Răspunderea statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele și cu observarea riguroasă a dispozițiilor legale speciale în materie. În continuare, recurentul a invocat considerente din cuprinsul deciziei nr. 2059/14.10.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant și electa una via, excepția inadmisibilității impunându-se a fi admisă. Chiar și în raport cu dispozițiile legale speciale invocate în cererea introductivă, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea este inadmisibilă. Recurentul a mai arătat că din sfera de cuprindere a celor două ipoteze prevăzute de art. 96 alin. (3), rezultă anumite condiții de admisibilitate a acțiunii ce tinde la constatarea erorii judiciare. Din analiza condițiilor prevăzute la art. 96 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004 se desprind cel puțin șapte condiții de admisibilitate a promovării acțiunii în constatarea erorii judiciare pentru cele două ipoteze legale distincte, ceea ce reflectă existența unui filtru foarte strict, astfel încât nu vizează orice greșeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecății, ci numai cele strict individualizate în textul analizat. Așadar, art. 96 din Legea nr. 303/2004 consacră regula îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, lipsa uneia dintre aceste condiții constituind un fine de neprimire al cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, în mod greșit, a fost respinsă excepția inadmisibilității. Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității.

Apărările formulate în cauză În cauză, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât a criticat decizia pronunțată de instanța de apel, atât din perspectiva greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, considerând că statul nu poate fi tras la răspundere în temeiul dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și din perspectiva greșitei soluționări a excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că neîndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 constituie un fine de neprimire al cererii de chemare în judecată. Această critică este nefondată și face abstracție de obiectul și cauza cererii deduse judecății. Analizând actele dosarului, se poate reține că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, ce a învestit instanța de judecată, sub aspect subiectiv și obiectiv, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea daunelor morale pentru cercetarea sa în calitate de inculpat în dosarul penal nr. x/2014, soluționat definitiv prin decizia nr. 50/A/19.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a dispus achitarea reclamantei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. Fundamentul juridic al acțiunii a fost dat nu doar de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., ci și de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Acestea fiind limitele judecării, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe motiv că pârâtul justifică calitate procesuală pasivă în raport cu dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, argumentat de faptul că pretențiile reclamantei pot fi promovate în instanță, iar pe fond a respins cererea, reținând, în esență, că situația prezentată de reclamantă nu se subsumează noțiunii de eroare judiciară în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004, iar din perspectiva art. 1349 alin. (1) din C. civ. s-a apreciat că, deși prejudiciul a fost dovedit de reclamantă, nu există o faptă ilicită pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a statului. Soluția pronunțată de prima instanță a fost menținută de instanța de apel, care a suplimentat însă motivarea, reținând că răspunderea statului este una obiectivă, ceea ce nu impune verificarea în persoana pârâtului a tuturor condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale, avându-se în vedere și faptul că acțiunea dedusă judecății vizează obligația ce revine Statului pe tărâmul art. 6 CEDO, iar în această privință garantarea drepturilor consacrate de convenție este o sarcină ce revine statului care este obligat să răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale activității judiciare. În acest context procesual, Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speței, deja enunțate, și în acord cu dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează, în esență, principiul disponibilității, dar și al dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (6) Cod procedură, ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, instanța de apel, în mod corect, a reținut legitimarea procesual pasivă a pârâtului Statul Român și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului. În același sens, suplimentar, se reține că se justifică calitatea procesuală a pârâtului și din perspectiva obligațiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunțarea și sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla contra Poloniei, hotărârea din 26 octombrie 2000, precum și cauza Abramiuc contra României, hotărârea din 24 februarie 2009). Pe de altă parte, în dreptul intern, calitatea statului de titular al obligației de reparare a prejudiciilor produse în urma proceselor civile sau penale rezultă și din dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență". Aceste prevederi constituționale consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial, acordând o cuvenită despăgubire, în cazul în care, urmare a săvârșirii unor erori judiciare, o persoană a fost prejudiciată. În ce privește însă cazurile și condițiile în care, în concret, răspunderea Statului poate fi angajată, acestea urmează a fi determinate prin acte normative infraconstituționale, în acest sens fiind, fără echivoc, prevederea potrivit căreia răspunderea Statului este stabilită în condițiile legii. Ca atare, dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, invocate de reclamantă în susținerea pretențiilor sale, prevăd că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Se observă că recurentul nu neagă calitatea sa procesual pasivă din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, ci a dispozițiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală. Or, raportat la temeiul juridic invocat de reclamantă, care și-a întemeiat pretențiile atât pe răspunderea civilă de drept comun, cât și pe dispozițiile speciale din cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004, în mod corect instanțele de fond au reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului în prezenta cauză. În ceea ce privește criticile recurentului în sensul că instanța de apel a invocat în motivare decizii ale Curții Constituționale care nu au aplicabilitate în cauză, se observă că într-adevăr curtea de apel a făcut referire la deciziile nr. 179/29.03.2016 și nr. 136/03.03.2021, pronunțate de Curtea Constituțională. Însă, chiar dacă aceste decizii au analizat constituționalitatea unor alte dispoziții legale, respectiv a art. 539 din C. proc. civ. care reglementează procedura de reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, conțin totuși considerente care se impun a fi respectate în prezenta cauză, relative la obligația statului de a garanta dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări nelegale de libertate, precum și la concluzia că persoana care invocă săvârșirea unor erori judiciare, altele decât cele vizate de art. 539 C. proc. civ., poate să își întemeieze pretențiile pe normele dreptului civil în materia răspunderii și reparării prejudiciilor. Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului a primit o judicioasă dezlegare din partea instanțelor de fond, iar criticile recurentului formulate în această privință nu sunt de natură a schimba soluția adoptată în cauză. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, a cărei dezlegare a fost de asemenea criticată de recurent, se observă că, din modul cum a fost dezvoltată de către parte, a fost invocată din perspectiva faptului că statul răspunde doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale privitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul răspunderii civile delictuale, raportat la decizia nr. 2059/14.10.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată cu titlu de practică judiciară, dar și din perspectiva neîndeplinirii condițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004. Critica este nefondată. Răspunzând criticii formulate se reține că în materia răspunderii civile delictuale există o răspundere de drept comun, cu reglementarea și elementele angajării acesteia în dispozițiile C. civ., și, respectiv, o răspundere specială a statului, obiectivă, independentă de culpă, bazată pe ideea de risc în activitatea serviciului public de înfăptuire a justiției și, ca atare, pe obligația de garanție ce revine statului. De aceea, este evident că răspunderea obiectivă a statului nu poate fi angajată în condițiile dreptului comun, ca pentru "orice faptă a celui care cauzează altuia un prejudiciu". Însă, în contextul în care cauza juridică a acțiunii reclamantei a fost reprezentată atât de dispozițiile legii speciale ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, cât și de cele de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală, judicios au apreciat instanțele de fond cu privire la admisibilitatea acțiunii. Instanța de apel a reținut corect că dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 permit promovarea unei acțiuni în justiție pentru angajarea răspunderii statului, iar reclamanta a introdus o acțiune în vederea reparării prejudiciului moral împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, acțiune reglementată de normele juridice în vigoare. S-a mai reținut că argumentele pe care pârâtul și-a întemeiat excepția inadmisibilității nu au fost raportate la obiectul cererii de chemare în judecată, ci au vizat temeinicia pretențiilor și dispozițiile legale incidente, aspecte care nu se reflectă în inadmisibilitatea acțiunii, cât timp persoanele vătămate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale pot solicita despăgubiri. Prin urmare, este lipsită de fundament critica recurentului relativă la inadmisibilitatea acțiunii și din perspectiva neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004. Împrejurarea că instanțele de fond au apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii statului pentru erori judiciare nu înseamnă că acțiunea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă, aceasta întrucât acțiunea promovată este reglementată de normele juridice în vigoare. Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin decizia 2059/14.10.2020, însă, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.