ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 750/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2023, reclamanta A, judecător în cadrul Tribunalului Prahova, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 - Lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu dispozițiile prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat plângere, solicitând să se constate nesoluționarea de către pârâtă în termenul legal a contestației pe care a formulat-o împotriva Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1/12.04.2023 (act administrativ cu caracter normativ), respectiv împotriva Ordinului nr. 1001/1/28.04.2023, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, comunicat la data de 11.05.2023 (act administrativ cu caracter individual) iar, pe cale de consecință: - admiterea contestației împotriva Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1/12.04.2023 (act administrativ cu caracter normativ), respectiv împotriva Ordinului nr. 1001/1/28.04.2023, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, comunicat la data de 11.05.2023, și, în consecință: ▪ acordarea valorii de referință sectorială (denumită în continuare VRS) de 605,225 lei, începând cu data de 08.09.2017 (data recunoașterii dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484,18 lei, la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în conformitate cu titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 374/14.04.2021, pronunțată de Tribunalul Buzău-Secția I Civilă în dosarul nr. x/114/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1400/18.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești-Secția I Civilă în dosarul nr. x/114/2020), iar nu cu data de 01.01.2018 (astfel cum s-a menționat în Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1/12.04.2023), respectiv nu cu data de 01.04.2023 (astfel cum s-a menționat în Ordinul nr. 1001/1/28.04.2023, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție), valorificarea urmând a se realiza și pe viitor, până la încetarea condițiilor legale de acordare, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, ▪ acordarea VRS, începând cu data de 21.10.2017, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% și 11% conform O.G. nr. 10/2007, având în vedere recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.G. nr. 10/2007, luând în considerare salariile majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% și 11% conform O.G. nr. 10/2007, conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 767/23.03.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția I Civilă în dosarul nr. x/120/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1934/21.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești-Secția I Civilă în dosarul nr. x/120/2020, ▪ acordarea coeficientului de multiplicare 19,000 începând cu data de 08.09.2017 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 13/14.01.2021, pronunțată de Tribunalul Buzău-Secția I Civilă în dosarul nr. y/114/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 2915/02.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești-Secția I Civilă în dosarul nr. y/114/2020, iar în subsidiar, acordarea în favoarea contestatoarei a coeficientului de multiplicare 19,000 începând cu data de 01.02.2023, conform Ordinului nr. 56/1/01.02.2023, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, începând cu data de 23.10.2015, judecătorii din circumscripția Curții de Apel Pitești se reîncadrează cu stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, ▪ acordarea sporului de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de 5% de confidențialitate și a sporului de 15% pentru condiții vătămătoare sau periculoase, începând cu data de 01.01.2018 - la zi, dar și în continuare, ca urmare a respectării principiului nediscriminării raportat la judecătorii din cadrul Tribunalului Vâlcea, ce beneficiază de o hotărâre judecătorească definitivă, prin care li s-a recunoscut dreptul la sporurile menționate în cuantum total de 45% din indemnizația de încadrare brută lunară, ▪ recalcularea indemnizației de încadrare, începând cu data de 16.10.2018 și în continuare, pentru viitor, cu includerea unui procent de 2% din aceasta, reprezentând echivalentul diurnei, stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a din O.U.G. nr. 27/2006, drept recunoscut în favoarea judecătorilor din cadrul Tribunalului Timiș prin hotărâre judecătorească definitivă. Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, prin întâmpinare, a susținut că, în condițiile în care reclamanta beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale reprezentând acordarea coeficientului de multiplicare 19.000 și a acordării VRS, prin aplicarea la indemnizația de încadrare lunară brută a majorărilor de 2%, 5% și 11%, potrivit hotărârilor judecătorești invocate în susținerea acțiunii, aceasta nu mai justifică interesul, privit ca folosul practic urmărit prin declanșarea prezentei proceduri judiciare și, ca urmare, se impune admiterea excepției invocate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca lipsită de interes. Totodată, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea instanței supreme la acordarea coeficientului de multiplicare 19.000, a procentului de 45% reprezentând sporuri și a procentului de 2% reprezentând echivalentul diurnei, stabilite potrivit art. 13 alin. (2) lit. a din O.U.G. nr. 27/2016, întrucât reclamanta nu face dovada existenței unor raporturi de serviciu cu pârâta, ceea ce exclude orice obligație de plată pusă în sarcina acesteia.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1157 din 21 iunie 2024 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-au hotărât următoarele: - s-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Înaltei Curți de Casație și Justiție, - s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza având ca obiect „pretenții”, - au fost anulate în parte Ordinele emise de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 959/12.04.2023 și nr. 1001/28.04.2023, în privința reclamantei, cu privire la perioada pentru care se acordă VRS de 605,225 lei, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr.153/2017, - a fost obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantei dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 lei, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr.153/2017, începând cu data de 08.09.2017, - a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1157 din 21 iunie 2024 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, prin hotărârea atacată, prima instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin raportare la soluția de obligare a pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantei dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 lei, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 08.09.2017. În opinia sa, sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. În speță, obiectul dedus judecății, astfel cum acesta a fost stabilit de către intimata-reclamantă în baza principiului disponibilității, l-a reprezentat acțiunea în anulare a Ordinelor nr. 959/1/2023 și nr. 1001/1/2023 emise de către Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție și emiterea ordinului de încadrare care să cuprindă elementele solicitate de către intimata-reclamantă, aceasta neînțelegând să învestească instanța de fond și cu o cerere de emiterea a ordinului de încadrare prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 lei fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Prin cererea introductivă de instanță intimata-reclamantă nu a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 începând cu data de 08.09.2017. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a apreciat că aceste dispoziții sunt incidente în raport cu soluția oferită de prima instanță cu privire la înlăturarea de la aplicare a prevederilor de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, respectiv cu privire la calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 lei, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 începând cu data de 08.09.2017. Astfel, instanța de fond nu a arătat care sunt motivele pentru care se impune stabilirea indemnizației de încadrare a intimatei-reclamante fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 începând cu data de 08.09.2017. Deși nu analizează și nici nu motivează soluția privind calcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a VRS 605,225 lei, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, lucru ce nici nu a fost solicitat de către intimata-reclamantă, instanța de fond dispune " Obligă pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantei dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 lei, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr.153/2017, începând cu data de 08.09.2017.” Din motivarea făcută de instanța de fond, reiese că nu au fost respectate dispozițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b teza finală C. proc. civ., care prevăd că în hotărâre trebuie să se arată motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părții. Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția instanței de fond cu privire la anularea Ordinelor nr. 959/1/2023 și nr.1001/1/2023 emise de către Președintele Înaltei Curți de Casație si Justiție, recurenta a susținut că, așa cum a arătat și în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959/1/12.04.2023 cu privire la drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor care se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părți integrante ale ordinului respectiv. La data de 27.09.2023, în temeiul ordinului nr. 959/1/12.04.2023, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, prin care a stabilit la art. 1, următoarele: „Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat - 30 decembrie 2021 - fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare ". Totodată, la art. 2 alin. (1) din acest ordin, se precizează faptul că ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale conform art. 1 se emit în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2734/1/27.09.2023, în baza documentației transmise de curțile de apel, iar, la alin. (2) al art. 2 din același ordin se menționează că în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a ordinului amintit mai sus, curțile de apel înaintează Înaltei Curți de Casație și Justiție documentația, care va constitui anexă la ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale ale judecătorilor din circumscripția curții de apel. Emiterea acestor ordine a vizat exclusiv stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr.153/2017, în considerarea celor stabilite pe cale judecătorească. Ordinul nr. 959/1/2023 nu a avut ca obiect recunoașterea dreptului la stabilirea salarizării în raport cu valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, acest aspect fiind stabilit anterior prin hotărâri judecătorești, ori, după caz, prin act administrativ (Ordinul Ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021) și nici nu vizează acoperirea, cu încălcarea efectelor prescripției dreptului material la acțiune, a perioadelor nerecunoscute prin hotărâri judecătorești ori prin act administrativ. În acest sens, potrivit art. 1 din O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13. Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021 au fost recunoscute drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017, doar pentru viitor, aceasta reprezentând o decizie exclusiv administrativă, aflată în limita de apreciere a ordonatorului principal de credite de la acel moment. Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959/1/2023 și, ulterior, Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, prin care a corectat ordinul emis de fostul ordonator de credite, prin punerea în aplicare a legii, în interpretarea oferită de instanțele de judecată, cu înlăturarea plafonării reglementată de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. În preambulul ordinului contestat se reține ca temei art. 1 din Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 al Ministerului Justiției prin care, astfel cum a arătat, a fost recunoscut dreptul judecătorilor și a asistenților judiciari de a fi salarizați cu luarea în considerare a VRS de 605,225 lei începând cu data de 30.12.2021. In măsura în care, astfel cum a arătat, ordinul contestat nu face altceva decât să corecteze modul în care fusese recunoscut dreptul la salarizare al personalului din categoria "Justiție", acest ordin nu poate produce efecte pentru o perioada anterioară datei de la care dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS de 605,225 lei a fost recunoscut de către fostul ordonator principal de credite Ministerul Justiției. Subrogarea legală în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției prevăzută la art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 nu se putea face decât în limitele unor drepturi și obligații preexistente, astfel că actele administrative emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au putut ignora cele asumate de anteriorul ordonator principal de credite. In aceste condiții, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nu putea dispune înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, personalului din categoria "Justiție" nefiindu-le recunoscut dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS de 605,225 lei decât începând cu data de 30.12.2021. Chiar dacă prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 au intrat în vigoare la data de 01.01.2018 (iar nu la data de 01.07.2017 cum în mod eronat a reținut instanța de fond) și chiar dacă aceste prevederi vizează numai drepturile salariale stabilite potrivit legii nr. 153/2017, iar nu și drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare, în condițiile în care dreptul de a fi salarizat cu luarea în considerare a VRS 605,225 lei nu a fost recunoscut începând cu data de 01.01.2018 reiese că nici înlăturarea de la aplicare a acestor prevederi legale nu se poate face începând cu data de 01.01.2018. În ceea ce privește soluția dată de către instanța de judecată, în sensul anulării ordinelor contestate în ceea ce privește data de la care s-a stabilit indemnizația de încadrare prin valorificarea valorii de referință de 605,225 lei fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și a obligării Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de salarizare prin valorificarea valorii de referință de 605,225 lei, fără a fi afectate de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 08.09.2017, în opinia sa, aceasta este nelegală întrucât instanța de fond a analizat aspecte ce vizează oportunitatea emiterii ordinelor, iar nu legalitatea acestora. Așa cum a învederat prin apărările formulate, ordinele în discuție au vizat exclusiv înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, obiectul acestuia neputând fi extins la alte aspecte privitoare la salarizarea personalului din familia ocupațională Justiție, respectiv recunoașterea dreptului la salarizare prin valorificarea VRS de 605,225 lei și nici nu putea viza o perioadă de timp diferită față de cea pentru care dreptul la salarizare prin raportare la VRS de 605,225 lei fusese recunoscută de către Ministrul Justiției. Instanța de contencios administrativ poate și trebuie să cenzureze actul administrativ sub aspectul legalității, dar nu poate exercita o cenzură asupra oportunității, deoarece judecătorul s-ar substitui autorității administrației publice, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat. Instanța de contencios administrativ controlează legalitatea actului administrativ, fără a putea decide asupra oportunității, așa cum a fost aceasta apreciată de autoritatea publică emitentă, cu excepția cazului de exces de putere - art. 2 alin. (1) lit. n din Legea nr. 554/2004, atunci când oportunitatea a fost exercitată cu încălcarea legii - prin depășirea competenței legale a autorității sau prin încălcarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice sau juridice. Or, instanța de fond nu a analizat sub niciun aspect legalitatea actelor atacate, pronunțând o hotărâre de anulare a celor două acte administrative fără a arăta, în concret, care sunt dispozițiile legale ce au fost încălcate la emiterea actelor administrative. Cu privire la prima condiției de valabilitate a actelor atacate în cauza, respectiv competența Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție de a emite ordinele contestate, a invocat recurenta prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, potrivit cu care, "Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite, putând delega această calitate unuia dintre vicepreședinți. " și art. 142 alin. (5) din același act normativ , potrivit cu care " Drepturile salariale sau alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor de la instanțele prevăzute la alin. (2), inclusiv dobânzi și alte drepturi intrinseci legate de drepturile salariale, se asigură de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar actele privind salarizarea și alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor acestor instanțe se emit de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție." Cu privire la cea de-a doua condiție privind respectarea formei și a procedurii de emitere a actelor administrative, a invocat prevederile art. 9 alin. (3) și (5) și art. 11 lit. d din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la cea de-a treia condiție de valabilitate, respectiv a conformității conținutului actului cu actele juridice cu forță juridică superioară (obiectul licit), întocmai cum a arătat și prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, aspect ce nu a fost analizat de către instanța de fond, ordinele atacate au avut ca obiect exclusiv înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 în privința drepturilor salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei, iar nu o recunoaștere a dreptului judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și a curților de apel, precum și a asistenților judiciari de a le fi stabilite drepturilor salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei. Acest aspect reiese în mod indubitabil din preambulul ordinului nr. 959/1/12.04.2023 unde se menționează următoarele "reținând, așadar, faptul că dispozițiile art. 38 alin. (4), (5) și (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu se aplică drepturilor salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei.” Ordinele atacate nu au vizat o recunoaștere a dreptului judecătorilor de a fi salarizați cu luarea în considerare a VRS de 605,225 lei, întrucât, acest aspect, fusese deja recunoscut de către fostul ordonator de credite, Ministrul Justiției, care a emis ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, prin care s-a dispus că, începând cu data emiterii acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializare și al curților de apel, precum, și ale asistenților judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Nici Ordinul nr. 959/1/2023 și nici Ordinul nr. 1001/1/2023, ca act subsecvent al acestuia din urmă, nu au privit recunoașterea dreptului la stabilirea salarizării în raport cu valoarea de referință sectorială 605,225 lei, acest aspect fiind stabilit anterior prin hotărâri judecătorești, ori, după caz, prin act administrativ (Ordinul Ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021) și nici nu vizează acoperirea, cu încălcarea efectelor prescripției dreptului material la acțiune, a perioadelor nerecunoscute prin hotărâri judecătorești (hotărâri judecătorești prin care s-a recunoscut salarizarea prin raportare la VRS 605,225 lei neplafonată) ori prin act administrativ. Astfel, scopul Ordinului nr. 959/1/2023, contestat de reclamantă, nu a fost acela de a face o recunoaștere în plan administrativ a acestui drept, ci, în limitele în care acesta a fost deja recunoscut, să realizeze corecta stabilire a acestuia (în sensul stabilirii limitelor temporale). Așadar, prin Ordinul nr. 959/1/2023 (inclusiv prin cele subsecvente acestuia din urmă), s-a făcut doar o corectare a modului în care a fost stabilită, potrivit ordinelor anterioare emise de fostul ordonator principal de credite Ministrul Justiției - salarizarea raportată la VRS de 605,225 lei, în sensul că s-a dispus (potrivit lămuririi dispozitivului Sentinței civile nr. 1508 din 28 octombrie 2020) înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Având în vedere faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat în drepturile și obligațiile Ministerului Justiție cu preluarea situației juridice așa cum exista aceasta la momentul 22 decembrie 2022, aceasta nu putea să stabilească o altă întindere temporală a drepturilor datorate pentru trecut judecătorilor de la celelalte instanțe decât cea avută în vedere prin Ordinul nr. 6245/C/2021 emis de vechiul ordonator de credite. Prin urmare, în opinia recurentei, este nelegală soluția instanței de fond prin care a dispus emiterea ordinului de încadrare salarială prin care să se stabilească indemnizația de încadrare începând cu data de 08.09.2017 prin raportare la VRS de 605,225 lei, fără luarea în considerare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. În concluzie, în ceea ce privește incidența cazurilor de casare prevăzut la art. 488 pct. 6, 7, 8 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele: În primul rând, hotărârea instanței de fond este nemotivată, astfel cum a arătat anterior. Față de inexistența unor considerente care să fundamenteze soluția instanței, nu pot fi cunoscute motivele pentru care instanța de fond a apreciat că se impune înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) începând cu data de 08.09.2017, fiind încălcat astfel dreptul la un proces echitabil al recurentei. In al doilea rând, hotărârea instanței de fond este nelegală față de data intrării în vigoare a prevederilor art. 38 alin. (6), prevederi legale ce au intrat în vigoare la data de 01.01.2018. Astfel, prevederile legale anterior referite urmează a produce efecte începând cu data de 01.01.2018, înlăturarea de la aplicare a acestor prevederile legale neputând opera cu o dată anterioară. Pe cale de consecință, este nelegală soluția instanței prin care a obligat Înalta Curte de Casație și Justiție să emită ordinul de salarizare cu luarea în considerare a VRS de 605,225 lei, fără luarea în considerare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 pentru o perioadă anterioară datei de 01.01.2018, respectiv începând cu data de 08.09.2017. Nu în ultimul rând, soluția instanței de fond este nelegală și prin încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii nr. 374/14.04.2021 pronunțată în dosarul nr. x/114/2020 de Tribunalul Buzău, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1400/18.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care nu s-a dispus înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. De asemenea, în opinia recurentei, intimata-reclamantă nu avea interes în promovarea acțiunii și nici nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea prevederilor art. 32 și 33 C. proc. civ. și art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și nelegala soluție dată excepției lipsei de interes, atrage incidența cazurilor de casare prevăzute la art.488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Totodată, în cauza dedusă judecății, era necesar să existe o nesoluționare în termen a cererii sau a unui refuz nejustificat. Deși instanța face referire la lipsa unui motiv întemeiat pentru refuzul de soluționare a cererii, instanța de fond nu a verificat niciunul dintre aceste elemente atunci când a pronunțat hotărârea recurată. Pe de o parte, instanța nu a analizat și reclamanta-intimată nu a arătat și dovedit existența unei nesoluționări în termen sau a unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, sau a unui refuz de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Pentru a se putea pronunța o hotărâre prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fie obligată la emiterea actului administrativ (ordinului de salarizare) era necesar ca reclamanta să dovedească că s-a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție sau Ministerului Justiției (fostul ordonator principal de credite) cu o cerere prin care au solicitat emiterea ordinului de salarizare conform celor dispuse prin sentința civilă nr. 374/14.04.2021 pronunțată de Tribunalul Buzău - Secția I civilă în dosarul nr. x/114/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 400/18.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă. Necesitatea dovedirii formulării unei cereri prealabile prin care să se solicite autorității publice emiterea actului administrativ reiese și din prevederile art. 12 din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care reclamantul are obligația de anexa la acțiune copia răspunsului autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale, sau copia cererii acestuia în lipsa răspunsului autorității publice. Or, reclamanta nu a dovedit acest aspect și nici instanța de judecată nu a verificat dacă, în cauza dedusă judecății, sunt îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 8 din Legea contenciosului administrativ. Sub acest aspect, în opinia sa, este vorba despre o inadmisibilitate, reclamanta nefăcând dovada că, prealabil formulării acțiunii, s-ar fi adresat ordonatorului principal de credite cu o cerere prin care s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare prin care indemnizația acesteia să fie stabilită pe baza unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 lei, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din legea salarizării, începând cu data de 08.09.2017. Or, fată de cele dispuse de către instanțele judecătorești, pentru a fi în prezența unei vătămări era necesar ca intimata-reclamantă să dovedească că, începând cu data menționate în hotărâre, indemnizația acesteia de încadrare nu s-a făcut prin raportare la o VRS de 605,225 lei și totodată că acesteia nu i s-au achitat aceste diferențe salariale, lucru pe care intimata-reclamantă nu 1-a făcut. Concluzionând, persoanele cărora deja le-a fost recunoscut dreptul la salarizare prin raportare la VRS 605,225 lei prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sau definitive pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 nu pot solicita, din nou, recunoașterea acestui drept corelativ cu dreptul de a le fi achitate diferentele de drepturi salariale, fiind astfel cum a arătat o problemă de executare a hotărârilor judecătorești, iar nu o problemă de nelegalitate a ordinelor contestate. Prin urmare, în cauză, pretențiile intimatei-reclamante sunt lipsite de interes, fiind incident și motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (5) C.proc.civ.

Apărările formulate în recurs La data de 12 februarie 2025, intimata-reclamantă a depus la dosar note de ședință și întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 13 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 05.02.2025, recurenta-pârâtă a depus la dosar note de ședință, prin care, în raport de OUG nr. 62/2024 și art. 520 alin. (4) C.proc.civ., a solicitat a se aprecia asupra suspendării judecății, având în vedere dosarul x/1/2024 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, recurenta a invocat și decizia nr. 43/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la interpretarea art.38 alin. (3) Legea nr. 153/2017 (605,225+25%), susținând că: prin hotărârea prealabilă nu s-a stabilit cu titlu general valabil că: deplafonarea se face întotdeauna de la data de 01.01.2018, VRS de 605,225 lei este obligatoriu începând cu 01.01.2018; majorarea de 25% trebuie aplicată pentru toate persoanele din familia ocupațională Justitie de la data de 01.01.2018, la VRS de 605,225 lei, neplafonat. Prin notele de ședință depuse la dosar la data de 12 februarie 2025, intimata-reclamantă a formulat răspuns inclusiv la solicitarea de suspendare a judecății, cu privire la care a apreciat că nu este necesară, față de împrejurarea că situația de fapt din prezenta cauză este diferită de cea din dosarul invocat de recurentă. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. Înalta Curte urmează să respingă cererea de suspendare a judecării recursului, solicitată de recurenta-pârâtă în temeiul art. 520 alin. (4) C.proc.civ. în raport de OUG nr. 62/2024. Înalta Curte constată că obiectul dosarului nr. x/1/2024 este lămurirea următoarei chestiuni ”Dacă prin raportare la colegi magistrați cărora li s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizațiilor de încadrare cu VRS 605, de l adiferite date anterioare ordinelor de încadrare ale reclamanților (judecători) din prezenta cauză, li se poate acorda și acestora recalcularea indemnizațiilor de încadrare cuvenite în baza VRS 605 de la date anterioare ordinelor de salarizare, chiar în situația necontestării acestor ordine”. Așa fiind, se constată că obiectul prezentului dosar, în care reclamanta deține o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit dreptul acesteia la un salariu raportat la VRS de 605,225 lei și a contestat ordinele a căror anulare a solicitat-o în cauza de față, nu are legătură cu problema de drept ce urmează să fie dezlegată pe calea unei hotărâri prealabile în dosarul menționat de recurentă, astfel că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 520 alin. (4) C.proc.civ., care prevăd că ”Cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării.” Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind susținerea că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză. Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art.174 alin. (1) C. proc. civ. ca fiind „sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă” se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii. Art. 175 C. proc. civ. fixează regulile și condițiile pe care trebuie să le respecte părțile sau instanța pentru a fi în măsură să invoce nulitatea unui act de procedură. În centrul acestor condiții, necesar a fi îndeplinite pentru constatarea nulității unui act de procedură, stau: a) producerea unei vătămări; b) posibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului. În cauză, în susținerea acestui caz de casare, recurenta a arătat că sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, prin cererea introductivă de instanță, intimata-reclamantă nu a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 începând cu data de 08.09.2017, fiind nelegal soluționată și excepția lipsei de interes invocată de aceasta. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., instanța de control judiciar amintește că acest text legal prevede că ”Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.” Reclamanta a solicitat prin acțiune acordarea valorii de referință sectorială (denumită în continuare VRS) de 605,225 lei, începând cu data de 08.09.2017 (data recunoașterii dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484,18 lei, la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în conformitate cu titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 374/14.04.2021, pronunțată de Tribunalul Buzău-Secția I Civilă în dosarul nr. x/114/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1400/18.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești-Secția I Civilă în dosarul nr. x/114/2020), în condițiile în care prin ordinele contestate s-a dispus recalcularea drepturilor salariale potrivit VRS 605,225 lei, începând cu data de 1.04.2023, fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentei, data de la care este îndreptățită reclamanta la drepturile solicitate urmând a fi analizată în raport de celelalte motive de recurs invocate. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, reținându-se că referitor la excepția lipsei de interes, pârâta a arătat în esență că reclamanta beneficiază de recunoașterea drepturilor salariale reprezentând acordarea coeficientului de multiplicare 19.000 si a acordării VRS, prin aplicarea la îndemnizația de încadrare lunară brută a majorărilor de 2%, 5% și 11%, potrivit hotărârilor judecătorești invocate în susținerea acțiunii. În acord cu opinia judecătorului fondului, se constată că această apărare conturează poziția procesuală a pârâtei pe fondul cauzei, iar nu din perspectiva lipsei de interes în exercitarea acțiunii, în condițiile în care prin acest demers se urmărește a se constata că, referitor la aceste pretenții, acțiunea ar fi lipsită de temei întrucât reclamanta ar beneficia la data introducerii acțiunii de aceste drepturi incluse în indemnizația sa de încadrare lunară, fiind analizată ca atare. În concluzie nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul invocat de recurentă. În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. în sensul că instanța nu a analizat și reclamanta-intimată nu a arătat și dovedit existența unei nesoluționări în termen sau a unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, sau a unui refuz de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim, reclamanta nu a dovedit formulării unei cereri prealabile prin care să se solicite autorității publice emiterea actului administrativ, astfel cum reiese și din prevederile art. 12 din Legea nr. 554/2004 și nici instanța de judecată nu a verificat dacă, în cauza dedusă judecății, sunt îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 8 din Legea contenciosului administrativ, sunt nefondate. Înalta Curte constată că, din actele aflate la dosarul de fond la filele 16-28, rezultă că reclamanta a formulat contestație prealabilă împotriva Ordinului nr.959/I/12.04.2023 și nr. 1001/I/28.04.2023, prin care a solicitat emiterea unui nou ordin, astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă de instanță în cauza de față. În aceste condiții nu sunt fondate susținerile recurentei-pârâte privind nedovedirea formulării cererii prealabile în condițiile legale. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a apreciat că aceste dispoziții sunt incidente în raport cu soluția oferită de prima instanță cu privire la înlăturarea de la aplicare a prevederilor de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, respectiv cu privire la calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 lei, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 începând cu data de 08.09.2017, fără să arate motivele pentru care se impune stabilirea indemnizației de încadrare a intimatei-reclamante ca atare. Aceste susțineri nu pot fi primite, instanța de control judiciar constatând că prima instanță a respectat rigorile prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., precum și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind motivarea hotărârii. Astfel, se constată că sentința recurată cuprinde argumentele care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susținerile părților, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este întemeiată, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Înalta Curte constată că în cauză nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta a invocat încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii nr. 374/14.04.2021 pronunțată în dosarul nr. x/114/2020 de Tribunalul Buzău, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1400/18.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care nu s-a dispus înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru a se putea invoca cu succes efectul autorității de lucru judecat din perspectiva art. 431 alin. (1) C. proc. civ., este necesar să se confirme existența triplei identități, de părți, obiect și cauză juridică, însă acestea nu sunt întrunite cumulativ, având în vedere că în prezenta cauză s-a solicitat în acțiunea formulată împotriva celor două ordine, prin care au fost înlăturate de la aplicare prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și s-a dispus recalcularea drepturilor salariale potrivit VRS 605,225 lei, începând cu 1.04.2023, acordarea VRS 605,225 lei începând cu data de 8.09.2017, astfel că nu există identitate de obiect și cauză. Recurenta-pârâtă invocă nerespectarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 374/14.04.2021 pronunțată în dosarul nr. x/114/2020 de Tribunalul Buzău, din perspectiva unei chestiuni care nu a făcut obiectul acelui dosar, iar nu prin prisma unei chestiuni litigioase tranșate, prin urmare nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ. în sensul invocat de recurentă. Însă, hotărârea invocată consacră un drept câștigat în favoarea reclamantei din perspectiva momentului de la care s-a recunoscut dreptul la acordarea drepturilor salariale prin raportare la VRS de 605,225 lei, și care urmează a fi analizat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 lei începând cu data de 08.09.2017 fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr.153/2017. Prin Ordinul nr.959/12.04.2023 emis de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta, în calitate de ordonator principal de credite, a stabilit că drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor vor fi calculate având în vedere VRS 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr.153/2017, cu respectarea grilelor din anexele 1-13, părți integrante din acest ordin, iar drepturile salariale ale judecătorilor calculate potrivit acestui ordin urmează a fi stabilite prin emiterea unor ordine individuale. Prin Ordinul nr. 1001/28.04.2023 emis de același ordonator principal de credite, pârâta a dispus ca începând cu data de 01.04.2023 drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Ploiești să fie stabilite prin raportare la VRS 605,225 lei fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Astfel, rezultă din anexa acestui din urmă ordin că reclamanta beneficiază începând cu aceeași dată de o indemnizație de încadrare brută lunară în cuantum de 23150 lei, de sporul de 10% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 2315 lei, de sporul de 5% pentru păstrarea, confidențialității în cuantum de 1.158 lei, respectiv de sporul de 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de 3473 lei, rezultând un venit brut în cuantum de 30096 lei, corespunzător gradului profesional de curte de apel, gradației 3, vechimii în funcție de 10-15 ani și coeficientului de 7,91, conform aceleiași Anexe, data de la care se aplică modificarea salarizării (și anume, data de la care drepturile salariale se calculează cu luarea în considerare a VRS de 605,225 lei, neplafonată) fiind 01.04.2023. Deși recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat emiterea acestor ordine, prin care, așa cum rezultă din preambulul acestora, s-a avut în vedere în mod distinct situația personalului căruia i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 lei prin hotărâri judecătorești (art. 2 din preambulul ordinului nr. 959/2023 atacat), caz în care s-a stabilit că executarea se va face potrivit dispozitivului acestora și eșalonat conform prevederilor legale, avându-se în vedere data menționată în titlul executoriu, instanța de recurs constată că pretenția concretă a reclamantei, respectiv acordarea indemnizației fără a fi afectată de plafonare, conform titlului executoriu pe care îl deține, nu a fost realizată. Astfel, se constată că prin sentința civilă nr. 374/14.07.2021 pronunțată de Tribunalul Buzău-Secția I civilă în complet specializat - completul specializat pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, definitivă prin decizia civilă nr. 1400/18.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul x/114/2020 (filele 61-78), a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamanta din prezenta cauză, fiind obligat, printre alți pârâți, pârâtul Ministerul Justiției să stabilească și să recalculeze indemnizația de încadrare brută și celelalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 6065,225 lei, cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din OUG nr.20/2016, începând cu 08.09.2017, fiind respins exclusiv capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata diferențelor de drepturi salariale solicitate de către reclamantă în dosarul sus menționat pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia. Această hotărâre judecătorească este opozabilă pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a preluării atribuțiilor specifice de ordonator principal de credite, conform art. 142 din Legea nr. 304/2022. Prin urmare, în mod corect a concluzionat prima instanță că este întemeiată în parte solicitarea având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu data de 08.09.2017 (data recunoașterii dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, care cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în conformitate cu titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 374/14.04.2021, pronunțată de Tribunalul Buzău-Secția I Civilă în dosarul nr. x/114/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1400/18.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești-Secția I Civilă în dosarul nr. x/114/2020). Însă, în mod greșit a apreciat prima instanță în ceea ce privește data de la care a fost obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită un nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantei dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 lei, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr.153/2017, respectiv începând cu data de 08.09.2017. Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 28 iunie 2017 și a intrat în vigoare de la data de 1 iulie 2017. Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 ”Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017”, iar, conform alin. (6) din același art. ” În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadra