Decizia nr. 2591/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată sub nr. x/2024 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., judecător în cadrul Tribunalului Teleorman, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 - Lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu dispozițiile prev. de art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a solicitat în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman, în calitate de angajator, revocarea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 2734/1 din 27.09.2023, respectiv a Ordinului nr. 3226/1 din 2.11.2023, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție; emiterea unui alt ordin, prin care să se dispună acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 04.02.2016, iar nu cu data de 01.01.2018 (astfel cum s-a menționat în Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 959/1/12.04.2023), respectiv nu cu data de 30.12.2021 (astfel cum s-a menționat în Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023 și Ordinul nr. 3226/1/2.11.2023, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție), valorificarea urmând a se realiza și pe viitor, până la încetarea condițiilor legale de acordare, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017; acordarea VRS, începând cu data de 9.04.2015, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% și 11% conform O.G. nr. 10/2007, având în vedere recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.G. nr. 10/2007; acordarea coeficientului de multiplicare 19, începând cu data de 4.10.2015; acordarea sporului de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de 5% de confidențialitate și a sporului de 15% pentru condiții vătămătoare sau periculoase, începând cu data de 01.01.2018-la zi, dar și în continuare; recalcularea indemnizației de încadrare, începând cu data de 01.11.2023 și în continuare, pentru viitor, cu includerea unui procent de 2% din aceasta, reprezentând echivalentul diurnei, stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2006; și acordarea VRS 605,225 RON și coeficientului de multiplicare 19 fără plafonare, precum și plata sumelor solicitate neeșalonat.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 929 din 24 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile prescripției extinctive și a lipsei de interes, ca neîntemeiate. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, în privința capătului de cerere privind obligarea la plata diferențelor de drepturi salariale, și s-a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție și Tribunalul Teleorman, având ca obiect "anulare act administrativ". S-au anulat în parte, în privința reclamantului, ordinele emise de către pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. x/27.09.2023 și nr. y/02.11.2023 și a fost obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea, în favoarea reclamantului, a unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească, începând cu data de 04.02.2016, indemnizația de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, fără luarea în considerare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2018. A fost obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii, la efectuarea demersurilor prevăzute de lege în vederea alocării, în favoarea reclamantului, a sumelor necesare achitării diferențelor salariale rezultate în urma emiterii noului ordin, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare începând cu data scadenței acestora și până la data plății efective. A fost obligat pârâtul Tribunalul Teleorman la plata, în favoarea reclamantului, după alocarea sumelor necesare de către pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii, a diferențelor salariale rezultate în urma emiterii noului ordin de încadrare salarială, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare începând cu data scadenței acestora și până la data plății efective. S-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recursuri pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Tribunalul Teleorman. 3.1. Prin cererea de recurs formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat casarea în parte a sentinței civile nr. 929/24.05.2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2024, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.., cu reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea cererii de chemare în judecată. S-a arătat că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat anularea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/1/27.09.2023 și a Ordinului nr. 3226/1/02.11.2023, precum și emiterea unui nou ordin de salarizare prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la VRS 605, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 04.02.2016, cu consecința acordării diferențelor salariale. Prin sentința recurată, instanța de fond a admis în parte acțiunea, a dispus anularea parțială a ordinelor contestate și a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de salarizare, precum și la efectuarea demersurilor legale pentru alocarea fondurilor necesare achitării diferențelor salariale, cu obligarea Tribunalului Teleorman la plata efectivă a acestora. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea regulilor de procedură prin nesocotirea principiului disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 397 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța de fond acordând mai mult și altceva decât s-a cerut. S-a susținut că reclamantul a învestit instanța exclusiv cu o acțiune în anularea unor ordine administrative, fără a formula un capăt de cerere privind obligarea la alocarea fondurilor bugetare, astfel că soluția de obligare a ordonatorului principal de credite la efectuarea demersurilor pentru alocarea sumelor necesare a fost pronunțată ultra petita, cu încălcarea cadrului procesual stabilit de reclamant. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că soluția instanței de fond încalcă normele de drept material incidente procedurii bugetare, întrucât alocarea fondurilor pentru plata drepturilor salariale reprezintă o procedură legală complexă, reglementată de Legea nr. 500/2002, Legea nr. 69/2010 și actele normative subsecvente, care implică raporturi juridice între ordonatorii de credite și Ministerul Finanțelor, neputând fi stabilită pe cale judiciară printr-o obligație directă în sarcina ordonatorului principal. S-a susținut că hotărârea recurată este nelegală prin stabilirea efectelor noului ordin de salarizare începând cu data de 04.02.2016, cu încălcarea autorității de lucru judecat și a prescripției dreptului material la acțiune (fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ.). S-a arătat că hotărârile judecătorești anterioare au recunoscut dreptul la salarizare prin raportare la VRS 605 în limite temporale determinate și cu respectarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar instanța de fond a extins nejustificat efectele acestora, conferindu-le o aplicare retroactivă nepermisă. S-a invocat nemotivarea hotărârii sub aspectul înlăturării de la aplicare a art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), instanța de fond limitându-se la afirmații generale, fără a arăta raționamentul juridic care să justifice înlăturarea plafonării pentru o perioadă anterioară datei de 01.01.2018, data intrării în vigoare a textului legal. S-a susținut că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția prescripției, omițând analiza efectivă a caracterului retroactiv al pretențiilor deduse judecății, inclusiv prin raportare la termenele speciale prevăzute de Legea nr. 554/2004, și lăsând nemotivată soluția de acordare a drepturilor salariale pentru perioade prescrise. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile nr. 929/24.05.2024 și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. 3.2. Recurentul - pârât Tribunalul Teleorman a formulat recurs prin care a arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor legale în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește debitele anterioare datei de 25.01.2021, invocând în acest sens dispozițiile art. 2500, 2517 și 2524 din C. civ. Totodată, s-au invocat și prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii privind prescripția drepturilor salariale într-un termen de 3 ani. Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii, arătându-se că drepturile salariale ale intimatului se stabilesc prin acte administrative individuale care se contestă pe calea procedurii speciale prevăzute de art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, respectiv art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017. În ceea ce privește argumentele din cererea de chemare în judecată cu privire la uniformizarea indemnizațiilor și constatarea dicriminării, s-a solicitat respingerea acestora, în raport de dependența dintre ordinul de salarizare și veniturile aflate în plată pentru fiecare magistrat. S-a solicitat respingerea pretenției privind înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, efectele unui act normativ aflat în vigoare neputând fi înlăturate printr-o hotărâre judecătorească.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant nu a formulat întâmpinare la recursurile declarate.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele: 5.1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin prezenta acțiune, reclamantul a solicitat, consecutiv cererii privind anularea Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/1 din 27.09.2023 și, respectiv, a Ordinului nr. 3226/1 din 2.11.2023 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, emiterea unui alt ordin prin care să fie dispuse următoarele măsuri: - acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 04.02.2016 (data recunoașterii dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484,169 RON, la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în conformitate cu titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 253/12 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 5530/28.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; - acordarea VRS, începând cu data de 9.04.2015, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% și 11% conform O.G. nr. 10/2007, având în vedere recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizației de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.G. nr. 10/2007; - acordarea coeficientului de multiplicare 19, începând cu data de 4.10.2015, conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 139/20.03.2019, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale; - acordarea sporului de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de 5% de confidențialitate și a sporului de 15% pentru condiții vătămătoare sau periculoase, începând cu data de 01.01.2018-la zi, dar și în continuare; - recalcularea indemnizației de încadrare, începând cu data de 01.11.2023 și în continuare, pentru viitor, cu includerea unui procent de 2% din aceasta, reprezentând echivalentul diurnei, stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2006, drept recunoscut în favoarea judecătorilor din cadrul Tribunalului Timiș prin hotărâre judecătorească definitivă. - acordarea VRS 605,225 RON și coeficientului de multiplicare 19 fără plafonare, precum și plata sumelor solicitate neeșalonat. Instanța de fond a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție pentru capătul de cerere privind obligarea la plata diferențelor de drepturi salariale și a respins excepția prescripției extinctive și excepția lipsei de interes a acțiunii. În ceea ce privește fondul cauzei, în interpretarea deciziei nr. 80/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și a deciziilor nr. 794/2016 a Curții Constituționale și, respectiv, nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, curtea de apel a admis în parte acțiunea, numai în ceea ce privește pretențiile privind emiterea unui nou ordin de încadrare salarială începând cu data de 04.02.2016, prin raportare la VRS 605,225 RON, fără luarea în considerare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Au fost respinse solicitările reclamantului de acordare a VRS majorată cu 25%, începând cu data de 01.01.2018, conform art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv de acordarea VRS, începând cu data de 9.04.2015, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a majorărilor de 2%, 5% și 11% conform O.G. nr. 10/2007, a coeficientului de multiplicare 19, începând cu data de 4.10.2015, a sporului de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de 5% de confidențialitate și a sporului de 15% pentru condiții vătămătoare sau periculoase, începând cu data de 01.01.2018-la zi, dar și în continuare, a celui de 37% acordat prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022. Totodată s-a respins și solicitarea de recalculare a indemnizației de încadrare, începând cu data de 01.11.2023 și în continuare, pentru viitor, cu includerea unui procent de 2% din aceasta, reprezentând echivalentul diurnei, stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2006, drept recunoscut în favoarea judecătorilor din cadrul Tribunalului Timiș prin hotărâre judecătorească definitivă. 5.2. Înalta Curte reține că aspectele soluționate prin sentința primei instanțe care nu au fost supuse controlului judiciar prin exercitarea recursului de către reclamant, au rămas definitive, dobândind autoritate de lucru judecat, în condițiile în care calea de atac a fost exercitată doar parțial, cu privire la anumite dispoziții ale hotărârii. 5.3. Verificând în aceste limite considerentele hotărârii atacate, raportat la cazurile de casare invocate prin recursurile pârâților Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este formal indicat, în cadrul recursurilor nefiind dezvoltat niciun argument care să vizeze asumarea de către instanța de fond a unor atribuții specifice puterii executive sau puterii legiuitoare ori în domenii excluse puterii judecătorești. 5.4. Nefondat este și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât nemotivarea, ca viciu de forma care atrage nulitatea hotărârii, nu vizează o obligație cantitativă a instanței de judecată de a combate toate argumentele pârâtei, ci absența motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței. În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Faptul că recurenta - reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. 5.5. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, argumentele ce privesc modalitatea în care instanța de fond a dat eficientă titlurilor executorii invocate de către reclamant, vizează, în fapt, greșita aplicare a normelor de drept material, încadrându-se în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 5.

Recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție se impune însă a fi admis în următoarele limite: Sub un prim aspect, instanța de control judiciar constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității consacrat de art. 9 din C. proc. civ., întrucât instanța de fond a acordat pârții drepturi care nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, depășind astfel limitele învestirii. Or, potrivit regulilor fundamentale ale procesului civil, obiectul și limitele judecății sunt determinate exclusiv de voința părților, instanța neputând să se pronunțe nici asupra unor capete de cerere nesolicitate, nici asupra unor pretenții neformulate, sub sancțiunea pronunțării unei soluții extra petita. În aceste condiții, obligarea pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție la efectuarea demersurilor în vederea alocării sumelor necesare achitării diferențelor salariale rezultate în urma emiterii noului ordin, care nu a făcut obiectul unei solicitări principale sau accesorii, echivalează cu o modificare judiciară a acțiunii, inadmisibilă în lipsa unei manifestări de voință procesuală din partea reclamantului, și atrage casarea în parte a hotărârii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În ceea ce privește soluția de obligare a pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea, în favoarea reclamantului, a unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească, începând cu data de 04.02.2016, indemnizația de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, fără luarea în considerare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2018, instanța de control judiciar reține că prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare". Se observă astfel că, în contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin recunoașterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizați din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,225 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și al Ordinului nr. 959/I/12.04.2023, s-a recunoscut pe cale administrativă, pentru indemnizațiile ulterioare datei de 30.12.2021 dreptul de calculare prin includerea valorii de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017. În ceea ce privește perioada anterioară acestei date Înalta Curte constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților. Astfel, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, a fost pronunțată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea și a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale", reținând, în considerente, că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82). Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reținând în considerente că "dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145). De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcționează doar în ceea ce privește indemnizația lunară de încadrare, iar nu și în privința celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, relevante pentru această distincție fiind definițiile legale de la art. 7 lit. c), e) și m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146). Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menționată, prin care s-a reținut că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81). Prezintă relevanță, din această perspectivă, și Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale «Justiție»" și că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" (paragraful 69). Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 71). Aceleași statuări se regăsesc și în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 redate anterior. Edificatoare este și Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că "în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenței naționale relevă, așa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» există deja astfel de hotărâri judecătorești, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83). Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, faptul că dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale respectiv că valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon. Cu toate acestea, Înalta Curte reamintește că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus așadar termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor mențiuni exprese în conținutul ordinului referitoare la renunțarea la prescripție potrivit art. 2507-2508 C. civ., rezultă că, prin raportare exclusiv la acest act, termenul până la care reclamantul era îndreptățit să obțină dreptul la recalcularea valorii de referință sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoașterea pretențiilor, întrerupând cursul prescripției, in situația stabilirii dreptului pe cale administrativă, sau de la data acordării acestuia prin hotărâre judecătorească. În situația intimatului - reclamant, în ceea ce privește data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, instanța de control judiciar constată că acesta invoctă sentința civilă nr. 270 din data de 28.04.2022 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2021 prin care s-a admis prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 23.12.2018 și s-a dispus obligarea pârâților să recalculeze indemnizația de încadrare raportat la un indice de valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 23.12.2018. În aceste condiții, când reclamantul se prevalează de o hotărâre judecătorească definitivă anterioară, se impune acordarea drepturilor începând cu data stabilită prin acestea și, implicit, respingerea apărărilor formulate de recurentă relativ la incidența prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară, întrucât reclamantului i-a fost deja recunoscut dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare în raport de această valoare sectorială de referință, neexistând astfel niciun temei juridic suficient pentru ca pârâții să ignore opozabilitatea acestora. Date fiind deciziile invocate în prezenta hotărâre, se reține că, în condițiile în care dreptul la VRS 605,225 RON neplafonat era constatat în practica judiciară se impunea emiterea în favoarea reclamantului, a unui ordin de salarizare prin care să stabilească, începând cu data de 23.12.2018, indemnizația de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, fără luarea în considerare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2018. În ceea ce privește data de 4.02.2016 invocată de către intimatul - reclamant, Înalta Curte constată că aceasta are ca justificare obligația de recalculare a indemnizației dispuse prin sentința nr. 253/12.06.2019 de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2019, care însă a avut în vedere o valoare de referință sectorială mai mică, respectiv de 484,169 de RON, care însă nu reprezintă un titlu valabil pentru pretenția solicitată prin prezenta acțiune. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată se impune a fi casată și admisă acțiunea numai în ceea ce privește obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea, în favoarea reclamantului, a unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească, începând cu data de 23.12.2018, indemnizația de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, fără luarea în considerare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2018. 5.5. În ceea ce privește recursul tribunalului Teleorman, se impune respingerea acestuia, Înalta Curte rețințând că pe calea acestuia se antamează omisso medio, un motiv de inadmisibilitate a acțiunii, nesusținut în fața primei instanțe, respectiv nerespectarea procedurii speciale prevăzute de art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, respectiv art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017. În ceea ce privește critica formulată cu privire la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune se constată că în mod corect a reținut prima instanță, că în cazul de față chestiunea prescripției dreptului pretins de reclamant pune în discuție o chestiune de fond, respectiv limitele determinate de prescripție în care îi revenea autorității recurente-pârâte obligația de a recunoaștere drepturile invocate de intimatul - reclamant, astfel cum au fost analizate și in cuprinsul prezentei hotărâri. 6. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va obligă pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea, în favoarea reclamantului, a unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească, începând cu data de 23.12.2018, indemnizația de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, fără luarea în considerare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2018 și va înlătura obligația stabilită în sarcina pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție de a efectua demersuri în vederea alocării sumelor necesare achitării diferențelor salariale rezultate în urma emiterii noului ordin, menținând în rest celelalte dispoziții ale sentinței.