Decizia nr. 927/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1547/2017 a Judecătoriei Băilești

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 februarie 2017, pe rolul Judecătoriei Băilești, sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată sub aspectul cadrului procesual pasiv pe parcursul soluționării cauzei, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast, în contradictoriu cu pârâții Societatea Națională Plafar S.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Economiei, a solicitat, în temeiul art. 35 și art. 308 C. proc. civ., constatarea pe cale principală a falsului, în ceea ce privește înscrisurile (documentația) care au stat la baza emiterii de către Ministerul Industriei și Comerțului a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 31.10.2000, precum și anularea certificatului și a tuturor înscrierilor ce au fost făcute pe baza acestui certificat. 1.

Prin sentința civilă nr. 1547 din 05 octombrie 2017, Judecătoria Băilești a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal la data de 13 martie 2018, sub nr. x/2018. 1.

Prin sentința civilă nr. 300 din 24 mai 2018, Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 3 septembrie 2018, sub nr. x/2018. 1.

Prin sentința civilă nr. 728 din 15 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. 1.

Prin sentința civilă nr. 955 din 11 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului negativ de competență. 1.

Prin decizia nr. 1750 din 03 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

După pronunțarea regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 2 septembrie 2020, sub nr. x/2018*. 1.

La data de 07 septembrie 2020, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast a depus note de ședință, prin care a invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis de către Ministerul Industriei și Comerțului din Guvernul României la data de 31.10.2000. 1.

În cauză au fost depuse cereri de intervenție accesorie de către Departamentului pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (al cărui succesor în drepturi și obligații este Ministerul Economiei, prin preluarea drepturilor și obligațiilor conform O.U.G. nr. 30/2019) și de către Fondul Proprietatea S.A., în favoarea pârâtei Societatea Națională Plafar S.A.. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 239 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția de nelegalitate și a respins acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Societatea Națională Plafar S.A., precum și cu intervenienții în numele altei persoane Ministerul Economiei - Departamentului pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului și Societatea Fondul Proprietatea S.A.. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 239 din 29 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. A susținut recurenta-reclamantă că este nelegală și netemeinică soluția primei instanțe, întrucât, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de fond a reținut în mod nelegal că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/31.10.2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului, acesta constituindu-se într-un veritabil capăt de cerere principal, de sine stătător și nu într-o consecință a constatării falsului documentației care a stat la baza emiterii acestuia, motivat că astfel a fost stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1750/03.04.2020, fără a fi analizat vreun moment apărarea recurentei-reclamante potrivit căreia instanța supremă ar fi reținut eronat că obiectul litigiului ar fi fost exprimat de reclamanta UAT comuna Rast ca fiind anularea pe cale principală a acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate, deși stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces se dovedește a nu fi fost pusă în discuția părților, nici schimbarea calificării juridice a cererii de chemare în judecată, modificată și precizată în termen legal de reclamantă, astfel că instanța de fond era ținută să facă aplicarea legală în cauză a principiului disponibilității părților în raport de faptul că doar reclamanta UAT comuna Rast poate legal trasa cadrul procesual. Prin urmare, susține recurenta UAT comuna Rast că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, principiu care lasă la libera apreciere a titularului cererii de chemare în judecată fixarea cadrului procesual și a limitelor acțiunii sale, instanța fiind ținută de aceste limite, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății. A menționat cu titlu de practică judiciară decizia nr. 221/2017 a ÎCCJ. Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă că hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, prin prisma modului în care instanța de fond a soluționat excepția autorității de lucru judecat, invocată de intimata-pârâtă SN Plafar S.A. și de terțul intervenient accesoriu DPAPS-București, în raport de decizia nr. 783/26.09.2003 a Curții de Apel Craiova și de sentința nr. 3025/19.11.2012 a Judecătoriei Băilești, trecând fără justificare peste apărarea recurentei-pârâte care a arătat faptul că există o cauză diferită a litigiilor în discuție, sens în care a invocat faptul că ÎCCJ, prin Decizia nr. 3125/16.10.2014, a precizat că, prin cauză trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, neputând exista putere de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluționat același litigiu pe un alt temei juridic și între alte părți. Or, susține recurenta-reclamantă că aceasta este situația și în cauza de față, fiind în ipoteza în care nu s-ar fi putut reține autoritatea de lucru judecat. Un al treilea set de critici, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește soluția primei instanțe asupra excepției tardivității cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/31.10.2000, care, în opinia recurentei-reclamante, trebuia să fie una de respingere a acestei excepții, în raport de prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, dat fiind că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate (decizia nr. 36/2016, pronunțată de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Tot din perspectiva aceluiași motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), a susținut recurenta-reclamantă că trebuia respinsă ca nefondată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, date fiind obiectul cauzei și temeiul de drept invocat prin acțiunea ulterior precizată, iar înscrisurile existente la dosar probează faptul că UAT comuna RAST nu are deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului său de proprietate asupra suprafeței de 3.681.100 mp teren agricol extravilan și a stopării faptei prejudiciabile a intimatei-pârâte SN Plafar S.A. care s-a folosit în mod nelegal de înscrisuri care nu probează deținerea acestei suprafețe de teren la categoria de folosință "teren arabil extravilan" în baza documentației care a stat la baza emiterii certificatului în discuție. Mai susține recurenta-reclamantă că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la apărarea sa privind exercitarea prezentei acțiuni judiciare pentru constatarea neconcordanțelor care au dus la atestarea nelegală a dreptului de proprietate al intimatei-pârâte SN Plafar S.A., nici cu privire la faptul că procedura falsului este admisibilă pe cale principală, motivat de împrejurarea că acțiunea are caracterul uneia în confirmarea unei situații trecute continue, deci una în constatare, care nu este afectată de sancțiunea inadmisibilității, dată fiind stingerea în faza de urmărire penală a cauzelor în care acțiunea penală a fost declanșată la plângerea penală a recurentei-reclamante UAT comuna Rast, motiv pentru care instanța penală nu a putut în niciuna dintre aceste cauze penale să fie sesizată în mod legal cu soluționarea acțiunii penale, iar în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competența instanței penale de a soluționa acțiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluție de netrimitere în judecată, potrivit prevederilor art. 184 C. proc. civ., în cazul în care, potrivit legii, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă, competența de a dispune desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acțiunea penală s-a stins, în faza de urmărire penală, aparține instanței civile. A invocat recurenta-reclamantă decizia nr. XV/21.11.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție într-un recurs în interesul legii. Se mai arată în recursul de față că prima instanță nu s-a pronunțat asupra apărării recurentei-reclamante potrivit căreia procurorul nu a putut exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea înscrisurilor reclamate ca fiind falsificate, dată fiind neîndeplinirea condițiilor dispuse de art. 92 alin. (1) C. proc. civ. În concluzie, a arătat recurenta-reclamantă că, în opinia sa, nu există nicio justificare legală sau o probă directă care să combată apărarea sa potrivit căreia intimat-pârâtă SN Plafar S.A. a inclus suprafața de 3.681.100 mp din extravilanul Comunei Rast în proprietatea sa prin fraudă și violență, fără a avea acte justificative privind deținerea acestei suprafețe de teren în proprietate, dat fiind că anterior anului 1990 l-a avut în administrare/folosință. Ca atare, susține recurenta-reclamantă că prin eludarea de către intimata-pârâtă SN Plafar Sa a efectului Legii nr. 16/1990, s-a transformat în mod legal acest drept de administrare/folosință în drept de proprietate, urmare atât a nerespectării procedurii dispuse de H.G. nr. 834/1991, respectiv de Criteriile Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 2665/28.11.1992 și Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului nr. 1C/311/28.11.1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, cât și a încălcării flagrante a condițiilor prevăzute de legile organice ale fondului funciar, cu privire la condițiile de fond și de formă pentru îndeplinirea unui act juridic care a avut la bază manifestarea de voință a Ministrului Industriei și Comerțului de a atribui în patrimoniul intimatei Plafar suprafața de 361,81 ha teren agricol extravilan de pe raza UAT comuna Rast, asupra căreia aceasta parte litigantă a avut doar un drept exclusiv de folosință. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Ministerul Economiei a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A susținut intimatul-pârât că motivele de recurs sunt confuze, imprecise și generale, având un pregnant caracter nesistematizat și nestructurat al căii de atac declarate, iar dezvoltarea acestora nu permite analizarea hotărârii atacate în cadrul niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., această nelegalitate a cererii de recurs fiind sancționată cu nulitatea. În privința excepției tardivității introducerii acțiunii în contencios administrativ, a solicitat intimatul-pârât menținerea soluției pronunțate de prima instanță, arătând că certificatul contestat a fost emis la data de 31 octombrie 2000 de către fostul Minister al Industriei și Comerțului, în favoarea SN Plafar S.A., având natura unui act administrativ cu caracter individual, astfel că acțiunea se putea formula în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la comunicarea refuzului nejustificat, iar pentru motive temeinice, sesizarea instanței de contencios administrativ se putea face și după expirarea termenului de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării sau luării la cunoștință a actului administrativ. A mai menționat intimatul-pârât că acțiunea formulată de Consiliul local Rast, în contradictoriu cu SN Plafar S.A., de constatare a nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x emis la data de 31.10.2000 a fost respinsă prin sentința nr. 783/26.09.2003, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2003. De asemenea, cererea de chemare în judecată formulată de comuna Rast, prin primar, în contradictoriu cu SN Plafar S.A., având ca obiect revendicarea suprafeței de 361,81 ha, a fost respinsă prin sentința nr. 3025/19.11.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Băilești, instanța stabilind irevocabil faptul că terenul în integralitate aparține SN Plafar S.A., aspect ce a fost tranșat cu autoritate de lucru judecat. În raport și de aceste împrejurări, Curtea de Apel Craiova a constatat în mod legal că, în raport de data sesizării instanței de contencios administrativ cu privire la constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, termenul de un an s-a împlinit, acțiunea fiind formulată după împlinirea acestui termen. Susține intimatul-pârât că recurenta-reclamantă, terț față de actul administrativ cu caracter individual contestat, a luat cunoștință de conținutul acestui act la data sesizării instanței judecătorești în cadrul dosarului nr. x/2005, respectiv 13.11.2002, cererea din prezenta cauză fiind formulată la peste 16 ani de la acel moment. În privința motivelor de recurs invocate de UAT Rast, a solicitat intimatul-pârât respingerea recursului ca nefondat, arătând că cererea de constatare a falsului este inadmisibilă, deoarece, prin ordonanța din 12.09.2016 emisă în dosarul penal nr. x/2013, soluția de clasare a fost motivată exclusiv pe argumentul că, în cauză, din materialul administrat, nu rezultă elementele infracțiunii de fals, și nicidecum pe intervenirea prescripției răspunderii penale, soluția fiind menținută prin încheierea penală dată de judecătorul de cameră preliminară al Judecătoriei Băilești, în dosarul nr. x/2016. A mai afirmat intimatul-pârât că se ridică în cauză chestiunea legată de lipsa de interes a petitului privind constatarea falsului, dată fiind tardivitatea cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, astfel că instanța penală nu mai era abilitată să se pronunțe asupra falsului. În ceea ce privește legalitatea actului administrativ cu caracter individual contestat, a mai susținut intimatul-pârât că, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate este inadmisibilă, pentru că fondul litigiului îl reprezintă chiar cererea de anulare a acestui act, fiind făcută alegerea de a fi cercetată legalitatea certificatului pe cale principală, în cadrul acțiunii în anularea acestuia. Mai departe, afirmă intimatul ME că s-a reținut cu titlu irevocabil că UAT comuna Rast a primit în compensare terenul pe care îl revendică în altă locație și nu mai este îndreptățită să revendice acest teren de la SN Plafar S.A., întrucât nu mai este proprietara acestuia. Pe fondul cauzei, se susține prin întâmpinare că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă un titlu de proprietate ca cele emise în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, ci atestă o anumită situație patrimonială existentă la un anumit moment dat, respectiv atestă dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul societății comerciale la data înființării acesteia prin hotărâre de guvern, iar în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991, ministerul de resort atestă prin certificat dreptul de proprietate asupra terenurilor deținute în patrimoniu de către societatea comercială la data înființării acesteia prin hotărâre de guvern, pe baza documentațiilor întocmite de comisia constituită la nivelul societății comerciale și avizată de organele teritoriale de specialitate, Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară și departamentul de urbanism și amenajare a teritoriului, teren necesar desfășurării activității, potrivit obiectului de activitate al societății comerciale. În consecință, afirmă intimatul-pârât că dreptul de proprietate a fost dobândit prin efectul legii, iar nu prin actul administrativ a cărui anulare se solicită. 4.2. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus note scrise față de recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. 4.3. Intimata-pârâtă Societatea Națională Plafar S.A. a depus note scrise, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare. 4.4. A mai formulat întâmpinare în cauză și intimata-intervenientă Societatea Fondul Proprietatea S.A., rezumând istoricul litigiilor purtate între părți pentru terenul în suprafață de 361,97 ha, înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare s-a solicitat, iar în referire la motivele de recurs regăsite în calea de atac a recurentei comuna Rast, a precizat că, în pofida celor arătate de recurentă, cu ocazia punerii în discuția părților a excepției necompetenței materiale/teritoriale, a fost ridicată și discutată inclusiv chestiunea calificării corecte a cererii introductive de instanță, întrucât de această calificare depindea și stabilirea instanței competente. Instanța, în determinarea competenței de soluționare a cauzei, a trebuit să analizeze cauza și scopul cererii de chemare în judecată, scopul urmărit de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată fiind acela al anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate. În opinia intimatei-interveniente, recurenta-reclamantă a încercat o eludare a normelor de procedură civilă prin formularea unei pretinse acțiuni de drept civil, cu scopul de a paraliza excepția tardivității formulării acțiunii în contencios administrativ și a excepției inadmisibilității. În consecință, afirmă intimata-intervenientă că în mod corect acțiunea a fost calificată ca fiind una ce intră în sfera contenciosului administrativ, de competența curții de apel, nemaiputând fi ignorate considerentele deciziei nr. 1750/2020 a ÎCCJ, care se opuneau cu autoritate de lucru judecat, prin care s-a reținut că actul administrativ contestat în prezenta cauză îl reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, act emis de o autoritate centrală. În referire la pretinsa soluționare greșită a excepției autorității de lucru judecat, a susținut intimata Societatea Fondul Proprietatea S.A. că prima instanță a reținut puterea de lucru judecat derivând din soluționarea dosarului nr. x/2019 prin pronunțarea deciziei nr. 256/2019 având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă ca tardivă cererea. În privința pretinsei soluționări greșite a excepției tardivității, arată intimata-intervenientă că sunt incidente în cauză prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar instanța de fond s-a raportat corect la litigiul debutat în anul 2012, când reclamantul a investit Judecătoria Băilești cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, respinsă ca urmare a faptului că titlul deținut de către SN Plafar S.A. este certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO3 nr. 6076/31.10.2000. În privința soluției date de prima instanță asupra excepției inadmisibilității, se arată prin întâmpinare că, în interpretarea sistematică și teleologică a art. 308 C. proc. civ., rezultă că instanța civilă poate cerceta un înscris ca fiind fals în situația în care acesta a fost administrat ca probă în cadrul unui litigiu pendinte și a fost urmată procedura reglementată de art. 304-307 C. proc. civ., iar în ipoteza în care acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare, revine instanței civile în fața căreia s-a propus administrarea probei sarcina cercetării falsului. Se mai arată că nu este vorba despre o astfel de situație în prezenta cauză, fiind invocată, în susținerea argumentelor intimatei-pârâte, considerentele Deciziilor CCR nr. 742/2016 și 166/2015, concluzia fiind aceea că instanța de fond a reținut în mod corect caracterul inadmisibil al cererii de cercetare a falsului, motivul de casare fiind neîntemeiat. A mai menționat intimata-intervenientă că organele de cercetare penală au cercetat falsul solicitat a se constata prin cererea de chemare în judecată, stabilind în mod definitiv împrejurarea că în cauză modificarea înscrisului "Situația privind terenurile aflate în patrimoniul Societății Comerciale cu capital de stat" nu este de natură să producă alte efecte juridice decât cele la care societatea este îndreptățită în temeiul legii, astfel că pârâta SN Plafar S.A. își justifică dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 362 ha. Se precizează că au fost respectate cerințele instituite prin H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, că prin decizia nr. 72/30.03.1997 a fost atribuit către pârâta SN Plafar S.A. terenul în discuție, iar urmare mai multor operațiuni asupra terenurilor din zonă, Plafar a ajuns să dețină în proprietate suprafața de 362 ha, necesară desfășurării obiectului de activitate al societății, fiind vorba, în fapt, despre o simplă corectură a unei erori materiale deoarece, după redactarea documentului, autorul său și-a dat seama că trebuie sa să folosească pentru evidențierea suprafețelor metri pătrați ca unitate de măsură, iar nu hectare. 5. Răspunsul recurentei-reclamante la întâmpinările depuse la dosar Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta UAT comuna Rast a afirmat că, potrivit cererii de chemare în judecată, instanța de fond a fost învestită cu cercetarea falsului, acest aspect fiind reținut în partea introductivă a considerentelor sentinței atacate, acțiune întemeiată pe prevederile art. 308 C. proc. civ., iar nu o acțiune în anularea actului. Menționează recurenta-reclamantă că instanța de fond nu era îndreptățită să schimbe calificarea obiectului cauzei, ci trebuia să rețină spre soluționare obiectul formulat de titularul acțiunii judiciare. În privința incidenței puterii de lucru judecat, arată recurenta-reclamantă că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru reținerea acestui incident procedural, nefiind îndeplinită cerința triplei identități, cât timp prezentul litigiu administrativ vizează constatarea falsului, iar nu anularea certificatului. Tot legat de calificarea obiectului cererii, a afirmat recurenta-reclamantă că nu este întemeiată excepția tardivității cererii, iar cât privește aspectul legat de posibilitatea cercetării falsului de către instanța civilă, a susținut UAT comuna Rast că investirea instanței civile cu cererea privind cercetarea falsului este posibilă, cu condiția ca acțiunea penală să nu mai poată fi pusă în mișcare sau să nu poată continua, condiție îndeplinită în cauză, urmând a fi făcută distincția dintre cercetarea falsului și constatarea falsului, această din urmă sintagmă fiind rodul unui proces deliberativ care are la bază raționamentul juridic al soluției pronunțate. 6. Cererile de intervenție formulate în recurs 6.1. În dosarul instanței de recurs s-au formulat următoarele cereri de intervenție accesorie: (i) La data de 5 octombrie 2022, A. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei-pârâte Societatea Națională Plafar S.A., solicitând respingerea recursului. (ii) La data de 15 noiembrie 2022, B. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast. (iii) La data de 14 decembrie 2022, C. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast. (iv) La data de 27 ianuarie 2023, D. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast. 6.2. În raport de cererile de intervenție accesorie, s-au formulat apărări, după cum urmează: (i) intimatul-pârât Ministerul Economiei a depus întâmpinare față de cererea de intervenție accesorie formulată de B., solicitând respingerea cererii, ca inadmisibilă, precum și întâmpinare față de cererea de intervenție accesorie formulată de C., prin care a invocat excepția netimbrării, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă. (ii) intimata-pârâtă Societatea Națională Plafar S.A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibile, a cererilor de intervenție accesorie formulate de petenții B. și C.. 6.3. Cererile de intervenție accesorie formulate de A. S.R.L., C., B. și D. au fost admise în principiu la termenul de judecată din 8 februarie 2023, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de ședință ce face parte integrantă din prezenta decizie. 7. Alte aspecte procesuale 7.1. Prin încheierea de la termenul de judecată din 5 octombrie 2022, urmare modificărilor legislative operate prin art. 2 din O.U.G. nr. 121/2021, prin care Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului (fost Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri) a fost supus divizării și reorganizării, s-a dispus rectificarea citativului, în sensul menționării, în calitate de intimat-pârât, a Ministerului Economiei, precum și menționării aceluiași minister, în calitate de intimat-intervenient, succesor în drepturi și obligații al Departamentului pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului. 7.2. Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de către intimații-pârâți Societatea Națională Plafar S.A. și Ministerul Economiei, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 8 februarie 2023. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast este nefondat, pentru următoarele considerente: II.1 Argumente de fapt și de drept relevante Un prim set de critici au fost subsumate de către recurenta-reclamantă UAT Rast motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamându-se, în esență, o încălcare a principiului disponibilității părților de către judecătorul fondului, prin faptul că a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/31.10.2000, în raport de cele stabilite prin decizia ÎCCJ nr. 1750/03.04.2020, când, în realitate, voința titularului acțiunii judiciare era ca anularea acestui act administrativ să reprezinte o consecință a constatării falsului documentației care a stat la baza emiterii respectivului certificat. Tot în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a pretins recurenta-reclamantă că s-a încălcat dreptul său de a formula o nouă acțiune în fața instanțelor judecătorești, reținându-se eronat că a operat o autoritate de lucru judecat în raport de decizia nr. 783/26.09.2003 a Curții de Apel Craiova și de sentința nr. 3025/19.11.2012 a Judecătoriei Băilești, trecându-se, astfel, peste susținerile reclamantei UAT Rast referitoare la existența unor cauze diferite a litigiilor în discuție, iar prima hotărâre a soluționat litigiul pe un alt temei juridic și între alte părți. Înalta Curte reține că prima instanță a valorificat, în mod corect, statuările anterioare ale instanței supreme cuprinse în decizia ÎCCJ nr. 1750/2020, prin care, având de soluționat conflictul de competență ivit în litigiul pendinte, a calificat obiectul acțiunii deduse judecății ca fiind de anulare a unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, acțiune în realizarea dreptului, de competența instanței de contencios administrativ stabilită prin pronunțarea regulatorului de competență, respectiv Curtea de Apel Craiova. O astfel de statuare a instanței supreme nu poate fi ignorată, intrând în autoritate de lucru judecat calificarea obiectul cererii de chemare în judecată la momentul soluționării conflictului de competență ivit în cauză, astfel că instanța reînvestită prin decizia definitivă ÎCCJ nr. 1750/03.04.2020 nu putea să-i ignore efectele în privința calificării cererii deduse soluționării în fața sa, după cum în mod legal a și procedat. Nu se poate pune în discuție o nerespectare a principiului disponibilității părților, după soluționarea conflictului de competență ivit în cauză, întrucât o astfel de reiterare a limitelor învestirii instanței judecătorești din perspectiva determinării obiectului cererii potrivit voinței părții care a formulat-o ar repune în discuție o soluție definitivă ce este intrată în autoritate de lucru judecat în această chestiune, a calificării obiectului acțiunii judiciare, impunându-se cu forță obligatorie asupra părților litigante și asupra judecătorului învestit prin regulatorul de competență pronunțat în cauză. Prin urmare, a reținut corect prima instanță că a fost învestită cu un capăt principal de cerere având ca obiect anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, un astfel de petit neputând fi calificat drept o consecință a constatării falsului documentației care a stat la baza emiterii acestuia. În referire la excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia nr. 783/26.09.2003 a Curții de Apel Craiova și de sentința nr. 3025/19.11.2012 a Judecătoriei Băilești, observă Înalta Curte că această din urmă sentință a fost pronunțată în dosarul nr. x/2008 și a rămas definitivă prin decizia nr. 1037/2013 a Tribunalului Dolj, obiectul acțiunii fiind cel de revendicare imobiliară formulată de comuna Rast, iar prima hotărâre judecătorească la care s-a referit recurenta-reclamantă când a invocat reținerea greșită a autorității de lucru judecat nici nu a fost menționată în considerentele hotărârii recurate în cauză. De altfel, recurenta-reclamantă a pretins că i s-a opus o autoritate de lucru judecat care a împiedicat prima instanță să cerceteze cererea sa, în condițiile în care acest considerent al hotărârii primei instanțe este unul subsidiar, judecătorul fondului reținând cu prioritate că petitul privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, a fost respins ca tardiv formulat, în raport de data luării la cunoștință despre existența acestui act administrativ și data sesizării instanței, fiind depășit termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 la momentul formulării acțiunii judiciare din dosarul de față. Subsidiar acestor considerente a analizat judecătorul fondului apărarea formulată de pârâta Societatea Plafar S.A., care a arătat că a mai fost inițiat un demers similar în cuprinsul dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Craiova, soluționat prin sentința civilă nr. 256/2019, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă ca tardiv formulată acțiunea în constatarea nulității aceluiași act administrativ. Criticile recurentei-reclamante nu s-au raportat însă la acest dosar soluționat anterior, iar examinarea lor din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu relevă incidența acestui temei de casare, nefiind vorba în cauză despre încălcarea vreunei reguli de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității hotărârii recurate, soluția primei instanțe fiind legală în raport de pretinsele încălcări ale principiului disponibilității părților în procesul civil și de reținerea autorității de lucru judecat în cauză. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut recurenta UAT comuna Rast că este greșită soluția de admitere a excepției tardivității cererii de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, întrucât legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate (Decizia ÎCCJ-HP nr. 36/07.11.2016). În referire la aceste critici, reține Înalta Curte că sunt incidente prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, corect aplicate de către prima instanță, întrucât cererea de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000 reprezintă un petit principal al unei cereri de chemare în judecată, iar nu obiectul unei excepții de nelegalitate, posibilă spre a fi invocată doar în cadrul unui proces având un alt obiect dedus spre soluționare, nu în chiar cauza care are ca obiect cercetarea legalității aceluiași act pe cale principală. Totodată, se reține că nu se poate face confuzie între regulile procedurale aplicabile unei acțiuni de sine stătătoare prin care se verifică legalitatea unui act administrativ, pentru care sunt aplicabile termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, și cererea incidentală formulată prin mijlocul procesual al excepției de nelegalitate ce poate fi opusă într-un alt litigiu pendinte, în condițiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, față de cele arătate în precedent, reține Înalta Curte că a fost corect soluționat capătul de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000 ca tardiv formulat, în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Tot raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut recurenta-reclamantă că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, întrucât se impunea a fi respinsă ca nefondată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, date fiind obiectul cauzei și temeiul de drept invocat prin acțiunea ulterior precizată, precum și faptul că UAT Rast nu are deschisă calea unei alte acțiuni în realizarea dreptului său de proprietate asupra suprafeței de 3.681.100 mp teren agricol extravilan. Verificând hotărârea recurată prin raportare la aceste critici, Înalta Curte reține că prima instanță nu a îmbrățișat argumentele avute în vedere de pârâta Societatea Plafar S.A., atunci când a invocat excepția inadmisibilității cererii de constatare a falsului documentației care a stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, reținând, în schimb, că nu mai poate fi analizat falsul pe cale principală, întrucât au existat anterior procese finalizate cu hotărâri judecătorești definitive, în care a fost reținut caracterul probator al înscrisului emis în urma documentației a cărei falsitate se solicită a fi contestată. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă UAT comuna Rast, prima instanță a stabilit că nu este inadmisibilă de plano acțiunea în constatare având ca obiect cercetarea falsului unor înscrisuri, exercitată pe cale principală, iar nu incidentală, sub rezerva îndeplinirii condiției corelative de a nu exista pe rol un proces în care să se opună sau să se fi opus acest înscris, asupra căruia se solicită a se efectua procedura cercetării falsului. Criticile recurentei-reclamante se grefează pe aspecte care au fost reținute de prima instanță în raport de situația particulară a acestui litigiu, iar nu de premisele ce au fost reliefate în decizia ÎCCJ nr. XV/21.11.2005, pronunțată într-un recurs în interesul legii, stabilindu-se, în consecință, că este admisibilă cererea de constatare pe cale principală a unui înscris pretins fals, formulată de partea interesată, iar nu de procuror, în anumite condiții, care impun să nu se ajungă la o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și a efectele produse de hotărâri judecătorești definitive ce au fost pronunțate în cauze în care aceste înscrisuri, al căror caracter fals se pretinde ulterior, să fi avut un rol probator. Față de aspectul esențial care a determinat reținerea caracterului inadmisibil al cererii de constatare a falsului documentației ce a stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, acela privind existența unor alte dosare în care s-au pronunțat soluții definitive prin luarea în considerare a acestui certificat a cărui anulare și declarare ca fals se solicită în cauză, recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică concretă, astfel că hotărârea primei instanțe urmează a fi menținută astfel cum a fost pronunțată, fiind legală. II.2 Temeiul legal al soluției pronunțate Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast împotriva sentinței civile nr. 239 din 29 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal, iar această soluție va impune, în consecință, respingerea ca neîntemeiate a cererilor de intervenție formulate în interesul recurentei-reclamante UAT comuna Rast, de către intervenienții B., C. și D., admiterea cererii de intervenție formulate de intervenienta A. S.R.L. în favoarea intimatei-pârâte Societatea Națională Plafar S.A. și obligarea părții aflate în culpă procesuală, respectiv recurenta UAT comuna Rast la plata către părțile ce au obținut o soluție favorabilă în cauză, Societatea Națională Plafar S.A. și Societatea Fondul Proprietatea S.A. a cheltuielilor de judecată constând în onorariile cuvenite apărătorilor aleși ai acestora, după aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., privind reducerea cuantumului cheltuielilor solicitate în raport de valoarea și complexitatea cauzei, de activitatea desfășurată de avocați și de celelalte circumstanțe ale litigiului, fixând suma datorată la cuantumul de 2000 RON pentru fiecare din cele două părți cărora li se cuvin aceste cheltuieli de judecată.