Decizia nr. 2117/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 09.10.2020 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri și C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., au solicitat constatarea inexistenței dreptului pârâtei C. S.R.L. de a obține un certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pentru imobilul situat în București, Intr. Berheci nr. 29. În drept, au fost invocate art. 35 C. proc. civ., art. 1 și urm. din Legea nr. 554/2004. Prin sentința nr. 125/14.01.2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 07.04.2020. Prin sentința nr. 1475/22.10.2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 17.11.2021, sub nr. x/2021.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1170/17.10.2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prematurității acțiunii; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor și a respins, în consecință, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri și C. S.R.L., prin lichidator D..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 72A/05.02.2025, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanții. - Printr-o primă critică, recurenții au invocat greșita reținere, de către curte, a faptului că prima instanță a soluționat fondul cauzei deduse judecății. Ulterior expunerii obiectului cererii introductive de instanță și a susținerilor formulate prin motivele de apel, recurenții au indicat că, prin raportare la modul în care este redactat dispozitivul sentinței pronunțate de tribunal, s-ar deduce că intimata-parată C. S.R.L. îndeplinește condiția impusă de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în sensul că terenul îi este necesar în vederea realizării propriului obiect de activitate. Cu toate acestea, analizând considerentele decizorii ale sentinței primei instanțe se observă că instanța nu a analizat pe fond susținerile formulate, neavând o opinie cu privire la îndeplinirea sau nu a condiției privind necesitatea terenului în vederea realizării propriului obiect de activitate. Cu alte cuvinte, deși acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, prima instanță nu a analizat, în concret, pe fondul cauzei, susținerile reclamanților pentru a putea ajunge la o concluzie care să susțină dispozitivul. Arată că în mod greșit a respins instanța de apel această critică, stabilind nelegal că dispozițiile privind neantamarea fondului pot fi reținute, în mod exclusiv, numai atunci când cauza a fost soluționată în baza unei excepții procesuale. Precizează că art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. nu limitează câmpul de aplicare numai la situația în care prima instanță a soluționat pricina prin admiterea unei excepții procesuale, ci privește orice situație în care, în funcție de împrejurări, nu a existat, în fapt, o soluționare a cauzei pe fond. Or, recurenții susțin că pretențiile lor nu au fost "ascultate" pe fond față de faptul că nu au primit o dezlegare. Arată că, nici la acest moment procesual, nu se cunoaște dacă silogismul lor este sau nu întemeiat, deoarece nu există o analiză pe fondul pretențiilor, nefiind stabilit, nici în prezent, dacă intimata-pârâtă mai are sau nu nevoie de terenul în discuție pentru realizarea propriului obiect de activitate. - Printr-o altă critică, recurenții au invocat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că pretențiile formulate nu pot fi antamate în fața instanțelor civile. În acest sens, recurenții precizează că nu există o normă juridică în Legea nr. 15/1990 sau în H.G. nr. 834/1991 care să justifice împiedicarea soluționării prezentei cauze pe fond. Referindu-se la soluțiile instanțelor de fond, recurenții arată că niciunul dintre cele două acte normative nu cuprinde referiri la tipul de demers pe care l-au promovat în prezenta cauză, astfel că nu există o normă de drept care să îi priveze de dreptul de a obține, din partea instanțelor civile, verificarea îndeplinirii sau nu a unei anumite condiții, de către o anumită societate. Menționează, totodată, că nu au deschisă calea instanțelor de contencios administrativ, având în vedere că Legea nr. 554/2004 prevede doar posibilitatea de a contesta actul administrativ după ce acesta este emis, fie pe calea acțiunii directe, fie pe calea excepției de nelegalitate, nu și posibilitatea de a solicita instanței să se constate că o anumită societate nu îndeplinește o anumită condiție dintr-un act normativ, în vederea eliberării unui act administrativ. Cum, în prezent, nu a fost emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în favoarea intimatei-pârâte, susțin că nu există calea de acces la instanța de contencios administrativ, iar așteptarea finalizării procedurilor adminstrative ar echivala cu încălcarea dreptului lor la apărare. Precizează, astfel, că procedurile administrative pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate au fost demarate de către intimata-pârâtă în urmă cu mai mult de 10 ani, indicând, în acest sens, Ordinul nr. 5768/25.07.2014 al Ministerului Economiei, de constituire a Comisiei privind inventarierea terenurilor deținute. Arată că intimata-pârâtă nu a finalizat procedurile administrative, precum și că durata necesară finalizării acestora este incertă. Menționează că, între timp, recurenții au fost acționați în judecată în cadrul a trei dosare distincte de către intimata-pârâtă C. S.R.L., precum și că aceasta și-a justificat legitimarea procesuală prin raportare la faptul că are calitatea de entitate îndreptățită la obținerea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pentru imobilul în litigiu. Susțin că dreptul lor la apărare, în respectivele pricini, poate fi exercitat prin intermediul acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar, în care tinde la infirmarea calității intimatei-pârâte de entitate ce ar avea vocație la dobândirea actului administrativ care să îi confere dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție. Arată că a aștepta finalizarea procedurilor administrative ar fi o măsură care le-ar afecta în mod direct dreptul la apărare în cele trei dosare, prin aceea că ar fi în imposibilitate de a contesta îndreptățirea intimatei-pârâte de a-i acționa în fața instanțelor judecătorești. Așteptarea finalizării unei proceduri administrative ar înfrânge principiul securității raporturilor juridice, precum și protecția acordată dreptului lor de proprietate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Expunând cadrul factual, recurenții arată că au dobândit, prin legat, de la defunctul E., dreptul de proprietate asupra imobilul situat în București, B-dul. x nr. 216A, compus din teren și construcții, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. x/16.12.2010 și nr. y/07.01.2011. În privința construcțiilor existente pe teren, arată că acestea au fost dobândite, prin accesiune imobiliară artificială, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.. Referindu-se la situația de fapt, recurenții precizează că între imobilul aflat în proprietatea lor și cel aparținând intimatei-pârâte, pentru care se dorește obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, există o suprapunere, aspect necontestat de niciuna dintre părțile din prezenta cauză. Arată astfel că raționamentul instanței de apel, privind necesitatea finalizării procedurii administrative, înfrânge principiul securității raporturilor juridice, deoarece ar menține, pentru un interval de timp îndelungat, o veritabilă incertitudine cu privire la titularii reali ai dreptului de proprietate asupra imobilului. Precizează că, atât timp cât nu se pot adresa decât instanțelor civile, este cert că acestea sunt abilitate să analizeze pretențiile deduse judecății, pentru că, în caz contrar, dreptul lor de acces la o instanță ar fi golit de conținut. Mai arată și că reținerile instanței de apel în sensul că reclamanții ar încerca să eludeze dispozițiile H.G. nr. 834/1991 sunt nelegale. Susțin că nu au învestit instanțele civile cu verificarea tuturor condițiilor impuse de lege pentru emiterea actului administrativ, încercând astfel să eludeze o anumită procedură impusă, de lege, cu caracter special, ci au solicitat doar constatarea neîndeplinirii unei singure condiții, privind incapacitatea intimatei-pârâte de a-și desfășura obiectul de activitate. Referindu-se la prevederile art. 3 pct. 23 și la art. 47 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, recurenții arată că intimata-pârâtă nu mai poate să desfășoare activități potrivit propriului obiect de activitate, astfel că una dintre condițiile impuse de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 nu este îndeplinită. Arată, totodată, că nu încearcă eludarea dispozițiilor procedurii speciale, având în vedere că, în urma soluționării prezentului dosar, intimata-pârâtă nu ar obține vreun act administrativ. Totodată, menționează că instanțele judecătorești se bucură de plenitudine de jurisdicție, astfel că pot verifica dacă o anumită societate îndeplinește sau nu anumite condiții pentru emiterea unui anumit act administrativ. Prin urmare, împrejurarea că H.G. nr. 834/1991 stabilește în sarcina ministerului de resort verificarea îndeplinirii condițiilor nu înseamnă că instanțele judecătorești nu pot realiza această verificare. De altfel, dacă teza instanței de apel ar fi corectă, ar însemna că niciodată un certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nu ar mai putea fi verificat, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, din punct de vedere al legalității. - Printr-o ultimă critică, recurenții, reiterând susținerile formulate prin cererea de apel, au susținut că intimata-pârâtă nu este îndreptățită la obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare și a solicitat, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimata-pârâtă a menționat că, deși au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au omis să indice în concret norma de procedură încălcată prin hotărârea recurată și care, astfel, ar putea să atragă nulitatea hotărârii. De asemenea, din modul în care a fost redactată cererea de recurs și în raport cu susținerile invocate, susține că recurenții au invocat doar formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că susținerile referitoare la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu echivalează cu aplicarea greșită a legii, în sensul motivului de recurs invocat. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, indicând că în mod corect a apreciat instanța de apel că tribunalul s-a pronunțat pe fondul cauzei, atât timp cât nu a fost pronunțată o hotărâre prin care să fie admisă o excepție procesuală peremptorie, singura ipoteză în care nu are loc o judecată a fondului. Contrar susținerilor recurenților, în sensul că nu există o normă juridică în Legea nr. 15/1990 sau în H.G. nr. 834/1991 care să justifice împiedicarea soluționării prezentei cauze pe fond, curtea de apel a reținut în mod corect faptul că procedura de a obține un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru un teren aflat în patrimoniul societăților cu capital de stat, înființate în temeiul Legii nr. 15/1990, este reglementată de norme cu caracter special, iar înlăturarea de la aplicarea legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată nu trebuie să fie expres menționată în actul normativ care constituie o normă specială. Prin hotărârea atacată, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, potrivit H.G. nr. 834/1991, revine organelor statului prevăzute la art. 1 din acest act normativ competenta pentru verificarea îndeplinirii condițiilor pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Mai mult, instanța de prim control judiciar a reținut că reclamanții au deschise remedii legale, prin comparare de titluri, pentru situația în care le-ar fi lezat propriul drept de proprietate pe care afirmă că îl dețin cu privire la terenul situat în București, B-dul. x nr. 216, teren despre care se susține că se suprapune cu terenul situat în București, Intr. Berheci nr. 29, pentru care intimata-pârâtă dorește obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. În ceea ce privește susținerea recurenților potrivit căreia așteptarea finalizării procedurilor administrative le-ar leza în mod grav dreptul de proprietate asupra imobilului, arată că, în realitate, reclamanții figurează în mod abuziv înscriși ca proprietari în cartea funciară nr. x a Sectorului 1 București și pentru terenul în suprafață de 3.909,71 mp, care este inclus în terenul situat în București, str. x, în suprafața de 4.846 mp, aparținând societății C. S.R.L.. Prin urmare, demararea, de către intimata-pârâtă, a procedurii de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu aduce niciun prejudiciu reclamanților, indicând, totodată, faptul că scopul pentru care au promovat prezentul demers judiciar este acela de a obține în continuare o aparență a dreptului de proprietate și asupra terenului care se află în administrarea intimatei-pârâte, asupra căruia nu au niciun drept. Intimatul-pârât Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Reiterând susținerile formulate pe parcursul litigiului, intimatul-pârât susține că certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor atestă o anumită situație patrimonială existentă la un moment dat, respectiv atestă dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul societății la data înființării acesteia prin hotărâre de Guvern. Astfel, dreptul de proprietate al societății a fost dobândit prin efectul legii (art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990), iar nu prin actul administrativ la care se face referire în litigiul pendinte. Mai arată și că legea specială (H.G. nr. 834/1991) impune o procedură ce trebuie urmată de către societățile care solicită emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, procedură ce nu poate fi înlăturată prin demersuri judiciare. Cu privire la susținerile recurenților cu privire la situația juridică a intimatei-pârâte C. S.R.L., precizează că aceasta ar urma să fie analizată în conformitate cu legea specială, în cadrul unui eventual demers administrativ întreprins în vederea emiterii unui certificat de atestare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată, prin întâmpinare, de către intimata-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., aceasta urmează a fi respinsă, dat fiind că sancțiunea procedurală a nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Analizând cererea de recurs din perspectiva exigențelor anterior menționate, se constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv aspecte care nu opun critici propriu-zise de nelegalitate hotărârii atacate, totuși, există și unele susțineri care pot fi circumscrise motivelor de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul judiciar specific instanței de recurs. Procedând la examinarea criticilor de nelegalitate astfel încadrabile, Înalta Curte urmează să constate, însă, că acestea au un caracter nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: - Susținerile subsumate motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la necercetarea fondului cauzei, iar, astfel, a unei greșite interpretări, de către curtea de apel, a prevederilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., sunt nefondate. Astfel, contrar afirmațiilor recurenților, instanța anterioară nu a omis (sau refuzat) să cerceteze fondul raportului juridic dedus judecății, atunci când a arătat, în mod argumentat, de ce nu este posibilă constatarea inexistenței dreptului intimatei-pârâtei de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate, stabilind, pe cale de consecință, similar judecății în primă instanță, netemeinicia pretențiilor formulate. Reținându-se învestită nu cu o acțiune în constatare (provocatorie) a inexistenței în patrimoniul pârâtei C. S.R.L., aflată în faliment, a unui drept de proprietate asupra terenului situat în București, Intr. Berheci nr. 29, ca mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate al reclamanților (a cărui încălcare se invocă, implicit, ca efect al demersurilor judiciare formulate la rândul său de către intimată-pârâtă împotriva lor), ci cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii, de către aceasta, a uneia dintre condițiile prescrise de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, iar, astfel, a inexistenței dreptului societății de a i se emite un certificat de atestare a dreptului de proprietate (astfel cum au arătat în mod expres recurenții pe tot parcursul litigiului), instanța de apel a statuat, observând aspectele litigioase deduse judecății, că o eventuală soluție de admitere a acțiunii reclamanților ar eluda, practic, procedura administrativă expres instituită de acest act normativ special, acțiunea fiind respinsă, în consecință. Astfel fiind, deși neavând finalitatea urmărită de recurenți, dezlegarea jurisdicțională conferită cererii în constatarea inexistenței dreptului intimatei-pârâte de a obține un certificat de atestare a dreptului de proprietate este rezultatul unei interpretări sistematice a fundamentului juridic al acțiunii, prin raportare la ansamblul normelor de drept cuprinse în actele normative din materia atestării dreptului de proprietate societăților înființate în temeiul Legii nr. 15/1990, de care se prevalează reclamanții, iar nu o situație de neexaminare a acestuia, ca efect al unor incidente dirimante, precum cele avute în vedere de textul procedural la care fac referire impropriu aceștia. Așadar, nu este vorba, cum eronat se susține prin critica formulată, de o necercetare a temeiurilor în fapt și în drept ale cererii de învestire a instanței, ci chiar de indicarea acestora, cu evidențierea, însă, a limitelor în care poate avea loc verificarea judiciară raportat la dispozițiile speciale incidente, fiind relevate, în mod clar și neechivoc, considerentele pentru care a fost găsită neîntemeiată acțiunea reclamanților. - Nefondat este și motivul fundamentat pe normele art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care s-a invocat, pe de o parte, greșita reținere a posibilității verificării condiției menționate doar cu prilejul parcurgerii procedurii privind emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, reglementate prin H.G. nr. 834/1991, iar nu și direct de către instanțele de judecată, cât și, pe de altă parte, că așteptarea finalizării procedurii administrative, pentru a putea obține constatarea neîndeplinirii cerinței evocate, ar echivala cu încălcarea dreptului lor la apărare, de acces la o instanță, a principiului securității raporturilor juridice, precum și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, potrivit raportului juridic dedus judecății, se constată că, justificându-și prezentul demers procesual, inter alia, de chemarea lor în judecată de către pârâta C. S.R.L., în cadrul dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 1 București, în vederea obligării acestora la semnarea unui proces-verbal de vecinătate pentru imobilul situat în București, Intr. Berheci nr. 29, sector 1 (asupra căruia ambele părți invocă drepturi de proprietate pretins concurente), act necesar în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanții au solicitat, indicând împrejurarea că pârâta se află în procedura falimentului, sub imperiul Legii nr. 85/2006, constatarea, pe temeiul art. 1 din H.G. nr. 834/1991, a neîndeplinirii cerinței ca imobilul să fie necesar realizării obiectului de activitate al societății, cu consecința unei eventuale inexistențe a dreptului pârâtei de a obține respectivul act constatator al proprietății, conform celor expuse în precedent. Or, învestită fiind, ca urmare a apelului reclamanților, cu verificarea legalității și temeiniciei soluției primei instanțe, curtea a concluzionat corect, raportându-se (cum s-a arătat anterior) la fundamentul în drept al acțiunii, că normele juridice aplicabile, relative la condițiile de emitere a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru un teren ce se află în patrimoniul societăților cu capital de stat, înființate conform Legii nr. 15/1990, instituie o procedură specială, derogatorie de la regulile dreptului comun. Ca atare, s-a reținut, în mod judicios, că, din moment ce prevederile H.G. nr. 834/1991 stabilesc că dreptul de proprietate asupra terenurilor se atestă prin certificatul eliberat de către ministerul de resort, pe baza documentațiilor întocmite potrivit procedurii expres reglementate de norma specială, verificarea (prealabilă) de către o instanță judecătorească a îndeplinirii fie și a unei singure condiții pentru a emiterea respectivului act juridic, ar constitui, în realitate, o eludare a etapelor preliminare obligatorii astfel reglementate. Drept urmare, infirmând susținerile reclamanților în sensul că dreptul lor de acces la o instanță, ca element constitutiv al celui la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, poate fi valorificat doar în pricina pendinte, cât timp nu a fost emis certificatul de constatare a dreptului de proprietate, curtea a observat, în mod pertinent, raportându-se la obiectul învestirii instanței, care nu privește, cum s-a arătat, o acțiune în comparare de titluri, că nu se poate reține că simpla instituire a procedurii administrative ar îngrădi părților reclamante acest drept fundamental. Aceasta, în contextul în care reclamanții nu au învestit instanța cu o acțiune în constatare provocatorie, în cadrul căreia să se pună problema sancționării juridice a unui drept de proprietate de care ei înșiși s-ar prevala, ci cu o acțiune în constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a obține un certificat de atestare a dreptului de proprietate. De asemenea, formulând prezenta cerere, ca urmare a chemării lor în judecată, de către intimata-pârâtă, prin acțiunea ce constituie obiectul dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Sector 1 București, cu consecința dispunerii, în 04.02.2021, a suspendării acelei judecăți - conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a prezentei pricini - recurenții omit că propriul lor demers procesual a generat, la rândul său, un efect dilatoriu, de temporizare a procedurii administrative inițiate anterior de către intimata-pârâtă. Ca atare, susținerile referitoare la nesocotirea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva duratei excesive a acesteia (cu consecința imposibilității declanșării contenciosului administrativ), nu pot fi primite nici din această perspectivă. În aceeași modalitate, care denotă ignorarea datelor speței și a cadrului legal incident, este și trimiterea pe care o fac recurenții-reclamanți la "plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești", pentru a evoca, în acest fel, faptul că instituirea, prin H.G. nr. 834/1991, în sarcina ministerului de resort, a atributului verificării condițiilor pentru eliberarea certificatului nu echivalează cu lipsa dreptului instanțelor de a constata ele însele, anterior emiterii acestuia, neîndeplinirea unei anumite cerințe din actul normativ indicat. Formulată în acești termeni, susținerea tinde, practic, la suprimarea efectelor juridice aferente procedurii anume instituite de lege în acest scop. Or, interpretarea și aplicarea normei de drept trebuie să se realizeze în acord cu finalitatea acesteia, iar nu în sensul lipsirii sale de conținut, întrucât o asemenea abordare ar echivala, practic, cu nesocotirea respectivei dispoziții legale. Totodată, lăsând în afara criticilor formulate statuările corecte ale instanței anterioare care au stabilit, față de susținerea deținerii posesiei imobilului, posibilitatea reclamanților de a demara o acțiune în constatare provocatorie (negativă) pentru a determina, pe această cale, titlul preferabil și a valida, implicit, dreptul lor de proprietate (contestat, de altfel, de către intimata-pârâtă printr-o acțiune aflată pe rolul instanței), recurenții invocă doar formal o pretinsă neobservare a garanțiilor ce decurg din art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și, corelativ, a principiului securității raporturilor juridice. În realitate, prin demersul promovat, prin care au tins la a se constata că pârâta nu are dreptul de a obține un certificat de atestare a dreptului de proprietate, recurenții-reclamanți au ales o cale procedurală inadecvată, întrucât protecția dreptului de proprietate pe care îl afirmă presupunea o exhibare a titlului de care se prevalează și obținerea confirmării jurisdicționale a acestuia (prin constatarea existenței în patrimoniul acestora, în măsura în care posesia bunului îndreptățea un astfel de mijloc procedural sau prin intermediul acțiunii în realizare/revendicare, în raport cu situația faptică referitoare la deținerea bunului). Or, conform datelor speței, a rezultat că titlurile de care s-ar putea prevala reclamanții au fost contestate prin acțiunea ce constituie obiectul dosarului nr. x/2025, dedusă judecății de către C. S.R.L., pricină în care s-a dispus, în primă instanță, constatarea nulității absolute parțiale a acestora, în ceea ce privește includerea în masa succesorală a autorului lor a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, B-dul. x nr. 216A (fostă Berheci nr. 29), cu consecința solicitării rectificării cărții funciare a acestuia, obiect al dosarului nr. x/2021, a cărui judecată a fost suspendată în 19.03.2024, de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a celei dintâi pricini. În contextul în care propriile titluri ale reclamanților fac obiectul unor judecăți desfășurate în paralel, susținerea acestora că intimata nu ar fi îndreptățită să obțină certificatul de atestare este una ce tinde la deplasarea obiectului probațiunii, care trebuie să poarte, în mod prioritar, asupra dreptului de proprietate al reclamanților, cei care pretind vătămarea adusă patrimoniului lor, către pârâtă, în sarcina căreia este imputată o pretinsă conduită neconformă. O atare atitudine procesuală, de a utiliza un mijloc procedural impropriu în vederea înlăturării propriilor obligații procesuale și, astfel, evitării dificultăților aferente dovedirii dreptului de proprietate afirmat, în cadrul căilor specifice confirmării și apărării acestuia, nu poate fi, pe cale de consecință, validată, cum corect a reținut și instanța anterioară, fiind contrară regulilor care impun exercitarea corespunzătoare, cu respectarea limitelor legale, interne și externe, a dreptului subiectiv. Astfel, în opoziție cu cele susținute de către recurenți, nu se poate reține, în atare circumstanțe, că acestora le-ar fi fost încălcate garanțiile convenționale menționate, atât soluția pronunțată de curtea de apel, cât și argumentele care o sprijină fiind legale. Drept urmare, potrivit celor expuse în precedent, se va constata lipsa de fundament a recursului reclamanților, care va fi respins în consecință.