ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3265/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată și circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.07.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, în temeiul art. 1, art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea 554/2004: 1. anularea Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plata accesorii nr. x/13.12.2019; 2. anularea Deciziei nr. 2 de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii nr. x/13.12.2019. Prin sentința civilă nr. 1277 din 24.11.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința nr. 120 din 16 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului negativ de competență. Prin decizia nr. 3035 din data de 20 mai 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Compania de Transport Public Cluj-Napoca S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comuniare de Utilități Publice-ANRSC, în favoarea Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 321 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice; A anulat decizia nr. 2/20.02.2020 de soluționare a contestației și decizia nr. 718051/13.12.2019 de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii, ambele emise de pârâtă; A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.380 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 321 din 22 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii contestației formulate de A. S.A. ca neîntemeiată și menținerea Deciziei nr. 2/20.02.2020 de soluționare a contestației și a Deciziei nr. 718051/13.12.2019 de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii emise de A.N.R.S.C. ca fiind emise cu respectarea prevederilor legale în materie, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului arată că singurul motiv de respingere a cererii reclamantei îl constituie neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilități fiscale, respectiv "declarații nedepuse privind contribuția datorată pentru perioada 09.2009-12.2012." Precizează că art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019 prevede ca "debitorul să aibă depuse toate declarațiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data depunerii cererii de anulare a accesoriilor. Această condiție se consideră îndeplinită și în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declarații fiscale, obligațiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central." Consideră că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Critică cele reținute de către instanța de fond în sensul că pentru obligațiile bugetare aferente perioadei 2009 - 2013 a intervenit prescripția dreptului de a le stabili, context în care acestea nu îndeplinesc condiția impusă de lege pentru a fi restante, recurenta-pârâtă invocând sub acest aspect dispozițiile art. 157 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015, ce definesc obligațiile fiscale restante. Astfel, având în vedere faptul că obligațiile bugetare față de bugetul A.N.R.S.C. au avut prevăzute prin Ordinele Președintelui A.N.R.S.C. nr. 66/2002, nr. 92/2004, nr. 108/2007, nr. 493/2009, 472/2015 și 79/2017, termene clare de scadență, respectiv data de 20 a lunii următoare celui de depunere (pentru obligațiile bugetare privind contribuția de 0,1%, până la data de 18.12.2009), și data de 25 ale lunii următoare celei de depunere, începând cu data de 19.12.2009, consideră că aceste obligații sunt integrate în noțiunea de obligații bugetare restante. Referitor la termenul de prescripție, arată că în Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se face referire la dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale, care se prescriu în termen de 5 ani, începând cu data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația fiscală; dreptul organului fiscal de a cere executarea silită a creanțelor fiscale, care se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept și dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale, care se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire. Coroborând aspectele de mai sus cu prevederile O.G. nr. 6/2019, reiese că obligația fiscală/bugetară supraviețuiește și doar dreptul organului fiscal de a o impune prin mijloace de coerciție este prescris, susținând că acest aspect reiese și din prevederile Codului de procedură fiscală, care dă posibilitatea îndeplinirii obligațiilor de plată, chiar și după împlinirea termenului de prescripție. Mai arată că potrivit art. 4 alin. (10) pct. a) din Ordinul Președintelui A.N.R.S.C. nr. 565/2019, în aplicarea prevederilor art. 26 din ordonanță, obligațiile de plată accesorii ce pot face obiectul anulării sunt cele aferente obligațiilor bugetare principale al căror termen de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, conform Codului de procedură fiscală, nu s-a împlinit. Consideră că, în mod eronat, instanța a reținut faptul că autoritatea pârâtă a admis că pentru obligațiile bugetare aferente perioadei 2009-2013 a intervenit prescripția, aceasta fiind apărarea reclamantei, recurenta-pârâtă susținând că s-a prescris doar dreptul A.N.R.S.C. de a stabili creanțe bugetare aferente acestei perioade. Mai mult, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că perioada pentru care A.N.R.S.C. nu a stabilit creanțe fiscale în sarcina reclamantei este 09.2009-12.2012, și nu 2009-2013, în condițiile în care pentru anul 2013, reclamanta a depus și a achitat în termenul de prescripție, declarațiile aferente contribuției de 0,12%. Precizează că pentru anul 2013, legislația a fost interpretabilă, motiv pentru care s-a procedat la anularea Deciziei nr. 68 și s-a solicitat punct de vedere din partea Ministrului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, sens în care s-a emis Decizia referitoare la obligațiile fiscale/bugetare accesorii reprezentând majorări/dobânzi și penalități de întârziere nr. 251/21.06.2019 care a cuprins accesoriile calculate asupra contribuției de 0,12% aferente perioadei ianuarie 2014 - aprilie 2019. Susține că ministerul de resort, prin adresa nr. x/08.10.2019, înregistrată la A.N.R.S.C. sub nr. x/16.10.2019, a atestat dreptul A.N.R.S.C. de a calcula accesorii și pentru debitele aferente anului 2013, fiind întocmintă Decizia referitoare la obligațiile fiscale/bugetare accesorii, reprezentând majorări/dobânzi și penalități de întârziere nr. 177/13.02.2020, care cuprinde accesoriile (dobânzile și penalitățile de întârziere) pentru contribuțiile de 0,12% aferente perioadei ianuarie 2013 - decembrie 2013. Astfel, A.N.R.S.C. nu a exclus obligațiile principale pentru care a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție, cum în mod greșit a reținut instanța, ci a fost emisă Decizia nr. 177/2020, act ce nu a fost contestat de reclamantă, motiv pentru care instanța de fond a reținut în mod greșit că în evidența sa se găsesc obligații bugetare accesorii constituite și restante, aferente perioadei începând ianuarie 2014, și nu cu ianuarie 2013. De asemenea, solicită a se reține eroarea instanței din considerente, când a făcut referire la anularea deciziei nr. 3/27.03.2020 de soluționare a contestației și a deciziei nr. 800647/13.01.2020 de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii, în speță fiind vorba de Decizia nr. 2/20.02.2020 de soluționare a contestației și Decizia nr. 718051/13.12.2019 de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii, acestea fiind corect menționate în dispozitiv.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În esență, arată că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 24 din O.G. nr. 6/2019, pentru a beneficia de anularea accesoriilor în sumă totală de 155.075,06 RON, aferente obligațiilor bugetare restante la 31.12.2018. Mai arată că unicul motiv pentru respingerea cererii sale a constat în faptul că nu a depus declarațiile fiscale aferente perioadei septembrie 2009 – decembrie 2012, astfel că nu a îndeplinit condiția prevăzută de art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019, întrucât dacă nu a avut obligații fiscale aferente acestei perioadei, nu a avut nici accesorii aferentei acestei perioade, motiv pentru care instanța de fond a reținut în mod corect că pentru perioada septembrie 2009 – decembrie 2012 nu există obligații fiscale în sarcina sa. Susține că recurenta a invocat în mod greșit dispozițiile art. 157 Codul de procedură fiscală, întrucât acestea se referă la obligații fiscale restante, or, sumele solicitate în speță nu îndeplinesc condițiile unor creanțe restante, iar pe de altă parte, arată că în fapt, recurenta îi impută nedepunerea declarațiilor fiscale aferente unei perioade pentru care această obligație este prescrisă și cu privire la care recurenta-pârâtă a recunoscut acest aspect.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, anularea Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plata accesorii nr. x/13.12.2019 și anularea Deciziei nr. 2 de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii nr. x/13.12.2019. Prima instanță a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice și a anulat decizia nr. 2/20.02.2020 de soluționare a contestației și decizia nr. 718051/13.12.2019 de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii, ambele emise de pârâtă. Împotriva sentinței instanței de fond a formulat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că în speță, reclamanta Compania de Transport Public Cluj-Napoca S.A. a înregistrat la autoritatea pârâtă cererea nr. x/13.12.2019, prin care a solicitat anularea accesoriilor aferente obligațiilor bugetare restante la data de 31.12.2018, cererea sa fiind respinsă prin Decizia nr. 718051/13.12.2019, emisă de Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, pentru motivul că intimata-reclamantă nu a depus declarațiile privind contribuția datorată în perioada 09.2009-12.2012. Ulterior, recurenta-pârâtă a respins, prin Decizia nr. 2/20.02.2020, contestația formulată de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei nr. 718051/13.12.2019, prevalându-se de dispozițiile art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019, potrivit cărora: "Dobânzile, penalitățile și toate accesoriile aferente obligațiilor bugetare principale datorate bugetului general consolidat, restante la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, se anulează dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (...) c) debitorul să aibă depuse toate declarațiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data depunerii cererii de anulare a accesoriilor. Această condiție se consideră îndeplinită și în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declarații fiscale, obligațiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central." Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat faptul că dreptul A.N.R.S.C. de stabilire și de emitere a titlurilor executorii aferente privind contribuția datorata pentru perioada septembrie 2009 - decembrie 2013 este prescris. Prima instanță, analizând aspectele litigioase deduse judecății în prezenta cauză, a constatat în mod corect că acestea poartă asupra unor creanțe prescrise. Sub acest aspect, se impun a fi reținute prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, aplicabile în raport cu data la care s-au născut creanțele în litigiu: "Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale (1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel." Or, în cauză era vorba despre creanțe aferente perioadei septembrie 2009 - decembrie 2013, prescrise la data emiterii Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plata accesorii nr. 718051, respectiv 13.12.2019. De asemenea, se impun a fi reținute și prevederile art. 2.500 din noul C. civ., potrivit cărora: "(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz." Dispoziții similare privind stingerea dreptului material la acțiune cu privire la drepturile prescrise au fost prevăzute și în vechiul C. civ. Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentei-pârâte, invocată prin cererea de recurs, conform căreia obligația fiscală/bugetară supraviețuiește termenului de prescripție și doar dreptul organului fiscal de a o impune prin mijloace de coerciție este prescris, în condițiile în care prin litigiul de față se urmărește tocmai plata unor accesorii aplicate la niște creanțe pentru care termenul de prescriere s-a împlinit. Pentru aceleași motive, asupra unor creanțe pentru care termenul de prescriere s-a împlinit, nu pot fi calculate nici accesorii și mai mult de atât, respectivele accesorii nu pot fi considerate obligații fiscale restante. Astfel fiind, instanța de fond a reținut în mod corect că situația premisă pentru acordarea facilității reprezentate de anularea accesoriilor este aceea a existenței unor obligații bugetare restante, iar analiza îndeplinirii condițiilor pentru anularea accesoriilor, astfel cum au fost stabilite la art. 24 din O.G. nr. 6/2019, nu poate avea loc decât în legătură cu aceste obligații, or, pentru obligațiile bugetare aferente perioadei 2009-2013 a intervenit prescripția dreptului de a le stabili, context în care este evident că acestea nu îndeplinesc condiția impusă de lege de a fi restante în sensul O.G. nr. 6/2019. Este adevărat că împlinirea termenului de prescripție nu conduce la anularea creanței, însă, recuperarea acesteia nu se mai poate face prin mijloacele de coerciție puse la dispoziția creditorilor, ci este lăsată la dispoziția debitorului, care este liber să-și aleagă conduita. Prin urmare, este evident că nici pentru recuperarea accesoriilor aplicate unor creanțe pentru care termenul de prescripție s-a împlinit, nu se poate apela la aceleași mijloace de coerciție, în vederea recuperării lor. În ceea ce privește solicitarea recurentei-pârâte de a se reține eroarea instanței din considerente, prin care s-a menționat în mod eronat că este vorba de decizia nr. 3/27.03.2020 de soluționare a contestației și decizia nr. 800647/13.01.2020 de respingere a cererii de anulare a obligațiilor de plată accesorii, Înalta Curte constată că o asemenea solicitare poate fi îndreptată doar pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., respectiv prin formularea unei cereri de îndreptare eroare materială, adresată instanței care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare se solicită. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice împotriva sentinței nr. 321 din 22 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă Compania de Transport public Cluj-Napoca S.A. a sumei de 5.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocațial solicitat, în cuantum total de 8.330 RON, în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării și prezența la singurul termen de judecată acordat în ședință publică în vederea soluționării recursului.