ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 187/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 18.12.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a solicitat anularea măsurii de respingere dispusă de Ministerul Justiției în etapa eliminatorie din cadrul procedurii "Concurs de dosare", prin Adresa nr. x/25.06.2018 și pe cale de consecință, obligarea Ministerului Justiției să constate îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 15 lit. g), teza finală și art. 16 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, precum si art. 6 alin. (1), art. 6 alin. (12) si art. 46 indice 1- 46 indice 3 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 210/2001 cu modificările si completările ulterioare și să dispună numirea reclamantei pe postul de executor judecătoresc. Prin cererea completatoare formulată ulterior, reclamanta a solicitat admiterea cererii sale de înscriere în profesia de executor judecătoresc în localitatea Lehliu Gară, obligarea Ministerului Justiției la emiterea ordinului de numire în termen de 20 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în subsidiar, admiterea pentru un post de executor judecătoresc la Chișineu-Criș sau, dacă nu e posibil, la Oravița. De asemenea, a solicitat anularea art. 46 3 pct. 2,3 și 4 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2315 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia civilă nr. 4762 din data de 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2315 din 24 septembrie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018*.

Hotărârea instanței de fond, pronunțată în al doilea ciclu procesual Prin încheierea de ședință din data de 5 octombrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a amânat pronunțarea la data de 19 octombrie 2021, când, pronunțând sentința civilă nr. 286, a decis următoarele: · a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești; · a anulat art. 46 indice 3 pct. 2, 3 și 4 din OMJ nr. 210/2001; · a anulat măsura de respingere cererii reclamantei de numire în profesia de executor judecătoresc cu scutire de examen comunicată prin adresa nr. x/25.06.2018; · a obligat pârâtul să emită ordinul de numire al reclamantei în profesia de executor judecătoresc în localitatea Lehliu Gară în termen de 20 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Calea de atac exercitată în al doilea ciclu procesual Împotriva hotărârilor menționate anterior a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a apreciat că instanța de fond a stabilit în mod eronat că art. 46 indice 3 din OMJ nr. 210/2001 impune reguli neclare și discriminatorii care împiedică accesul în profesia de executor judecătoresc, contrare actului normativ de forță juridică superioară, prin adăugarea la prevederile acestuia. În opinia recurentului-pârât, criteriul de departajare suplimentar și subsidiar al domiciliului reprezintă o condiție reală, adecvată și justificată în procedura selecției executorilor judecătorești fără concurs. Numirea fără examen în funcția de executor judecătoresc reprezintă o modalitate de excepție privind admiterea în această profesie, regula fiind numirea în urma promovării examenului de definitivat (pentru executorii judecătorești stagiari) sau a promovării concursului de admitere în profesie (pentru persoanele care au exercitat timp de 3 ani o funcție de specialitate juridică), pentru examene/concursuri ocuparea posturilor făcându-se în ordinea mediilor. Deși teza finală de la 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000 prevede că sunt scutite de examen persoanele care au exercitat timp de 5 ani funcția de judecător, procuror sau avocat, cu condiția să fi promovat examenul de definitivat în profesia din care provin, îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 15 este suficientă în situația în care numărul cererilor pentru ocuparea posturilor vacante este mai mic sau egal cu numărul posturilor vacante din circumscripția unei judecătorii, iar nu și în situația contrară, când devine necesară identificarea unor criterii de departajare care să fie în concordanță cu scopul în vederea căruia legea a prevăzut, în mod excepțional, accesul în profesie fără susținerea concursului pentru verificarea cunoștințelor de specialitate necesare îndeplinirii funcției de executor judecătoresc, așa cum s-a întâmplat în cauză. Așa cum rezultă din preambulul O.U.G. nr. 190/2005, modificările aduse Legii nr. 188/2000 au fost generate de "măsura cuprinsă în Strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, în sensul eliminării condiției de plată în avans a onorariilor executorilor judecătorești, pentru persoanele cu un venit redus, ca o modalitate de asigurare a unui sistem eficient de executare a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii și ca un mijloc de garantare a accesului efectiv la justiție ale cărei rezultate practice este imperios a fi concretizate în termen cât mai scurt. În plus, luând în considerare că problema neexecutării hotărârilor judecătorești a fost criticată în Raportul de monitorizare a României în vederea aderării la Uniunea Europeană, publicat la 25 octombrie 2005, fiind necesare măsuri rapide de corecție". De asemenea, art. 3 din O.U.G. nr. 190/2005 stabilește obligația pentru ministrul justiției ca, în termen de cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței să emită ordinul pentru modificarea și completarea OMJ nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești. Atunci când numărul cererilor pentru ocuparea posturilor vacante este mai mare decât numărul posturilor vacante din circumscripția unei judecătorii, sunt necesare criterii suplimentare pentru departajarea candidaților, aceste criterii fiind cele prevăzute la art. 46 indice 3 din OMJ nr. 210/2001 luând în considerare că, potrivit art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000 accesul nu se realizează în această ipoteză pe baza unei examen care ar presupune verificarea cunoștințelor, ci în considerarea vechimii dobândite în profesiile juridice expres prevăzute. Aceste criterii suplimentare de departajare nu modifică legea, ci au fost prevăzute în aplicarea acesteia, întrucât, în lipsa lor, nu ar fi fost posibil accesul în profesie în condițiile art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000. Scopul urmărit prin reglementarea criteriului domiciliului este de a asigura buna desfășurare a serviciului public prestat de executorul judecătoresc, urmărindu-se ca acest serviciu să fie efectiv în localitățile din circumscripția în care există posturile vacante. S-a apreciat că o persoană care are domiciliul în localitatea respectivă poate fi mai puțin tentată să ia în calcul, de la început, valorificarea acelor modalități prevăzute de lege cum sunt asocierea sau schimbarea sediului, astfel încât să se ajungă tot la situația inițială, în care serviciul public corespunzător nu poate fi asigurat în localitatea în care se stabilește necesitatea asigurării sale tocmai prin actualizarea numărului de posturi/locuri necesare. Este greșită, totodată, aprecierea instanței în sensul că intimata-reclamantă a fost respinsă în urma unui criteriu disproporționat și arbitrar care nu privea o cerință profesională. Subliniază că acest criteriu al domiciliului este utilizat de legiuitor și în cazul altor profesii, indicând cu titlu exemplificativ prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 303/2004. Referitor la criteriile de la pct. 2 și 3 ale art. 46 3 din Regulament, acestea au fost greșit analizate și anulate, instanța omițând faptul că intimata reclamantă nu s-a aflat în situația de a-i fi aplicate aceste criterii. După aplicarea celui de-al doilea criteriu legal eliminatoriu de departajare, s-a constatat că dintre cei 17 candidați care și-au exprimat prima opțiune pentru circumscripția Judecătoriei Lehliu Gară, numai 5 candidați au făcut dovada că au domiciliul în circumscripția Judecătoriei Lehliu Gară, calificându-se astfel, în următoarea etapă de departajare. Cum intimata reclamantă nu a făcut dovada domiciliului, aceasta nu s-a aflat în situația aplicării criteriului referitor la absolvirea de cursuri de specializare ori în situația dovedirii altor aspecte relevante în exercitarea profesiei de executor judecătoresc, astfel că nu justifica un interes pentru anularea tuturor criteriilor. A mai arătat recurentul-pârât că acea condiție privind absolvirea unor cursuri de specializare se referă la domeniul specific cel mai apropiat de esența activității prestate de executorul judecătoresc, la durata cursurilor, la frecvența acestora, etc. Tot astfel, criteriul "alte apecte relevante" este avut în vedere doar în ultimă instanță, după epuizarea celor anterioare, și în mod evident nu ar putea fi conceput în afara carierei profesionale a juristului. Pe de altă parte, chiar în situația anulării 46 3 din OMJ nr. 210/2001, este greșită soluția de obligare a recurentului pârât la emiterea ordinului de numire în profesia de executor judecătoresc, în localitatea Lehliu Gară, întrucât în speță nu s-a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor de acces în profesie potrivit art. 16 alin. (1) și art. 15 din Legea nr. 188/2000, necesar a fi îndeplinite chiar și atunci când numirea se face în baza dispoziției de excepție, fără examen, iar instanța nu se poate substitui autorității administrative care are competența verificării îndeplinirii condițiilor legale de acces în profesie și de a emite ordin de numire. În concluzie, apreciază că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea M.J. să emită ordin de numire în profesia de executor judecătoresc a intimatei reclamante, după cum în mod greșit a dispus anularea art. 46 3 din OMJ nr. 210/2001, fără a se ține seama de scopul reglementării criteriilor de departajare și de necesitatea acestora atunci când cererile depuse de candidați depășesc numărul posturilor vacante, în situația reglementată de art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Ministerul Justiției, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii în integralitate a sentinței recurate. Intimata-reclamantă a arătat că recurenta-reclamantă a fost sancționată de două ori cu amenda de către Consiliul Național de Combatere a Discriminării, reținând că eliminarea sa pe criteriul domiciliului în circumscripția judecătoriei este o măsură discriminatorie în lumina disp. O.G. nr. 137/2000, sancțiuni ce au fost menținute prin sentința civilă nr. 159/11.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel București. În opinia sa, instanța de fond a făcut o analiză amplă a situației deduse judecății, atât în fapt, cât și în drept, reținând că recurenta-pârâtă nu a putut demonstra că acest criteriu al domiciliului ar fi fost stabilit pentru atingerea unui obiectiv legitim, că ar fi proporțional sau că ar reprezenta o cerință profesională reală și determinantă. Acest criteriu arbitrar introdus, al domiciliului pe raza judecătoriei unde are loc numirea, încalcă și jurisprudența CEDO în materie, sens în care face trimitere la cauzele Thlimmenos contra Greciei sau Inza contra Austriei. Mai mult decât atât, introducerea acestui criteriu prin prevederile art. 46 indice 3 pct. 2 intră în contradicție inclusiv cu alte dispoziții ale aceluiași act normativ, respectiv art. 46 indice 1 alin. (2) din Regulament, potrivit căruia candidatul poate avea o opțiune principală și mai multe opțiuni secundare. Analiza primei instanțe s-a făcut prin raportare la mai multe acte normative, cu o forță juridică superioară față de Regulament, respectiv Constituția, Legea nr. 188/2000, Legea nr. 24/2000 și O.G. nr. 137/2000 și cu luarea în considerare a celor statuate prin Decizia nr. 4762/30.09.2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în primul ciclu procesual nu s-a analizat faptul că dispozițiile art. 46 indice 3 din Regulament prevăd criterii pe baza cărora se stabilește ordinea de prioritate, iar nu condiții eliminatorii. Or, recurentul-pârât și în prezent apreciază criteriul domiciliului ca fiind unul eliminatoriu de departajare, aspect care confirmă legalitatea sentinței recurate, respectiv caracterul nelegal al deciziei de respingere a cererii reclamantei de acces în profesie cu scutire de examen. Critică aserțiunile recurentului-pârât potrivit cărora cei numiți în funcția de executor judecătoresc într-o anumită circumscripție vor fi mai puțin tentați să ia în calcul asocierea sau schimbarea sediului și să își desfășoare efectiv activitatea in altă circumscripție decât cea unde au fost numiți fără examen, apreciind că acestea nu se încadrează în motivele de recurs indicate și că nu pot fi folosite cerințe pentru a îngrădi sau îngreuna dreptul unei persoane (un executor judecătoresc în funcție) de a beneficia de prevederile care îi permit asocierea sau schimbarea de sediu (în altă localitate decât cea unde a fost numit inițial). În plus, această apreciere a recurentului-pârât este eronată și prin raportare la faptul că legea nu stabilește un plafon minim în privința numărului de executori judecătorești dintr-o circumscripție, iar în privința limitei superioare, numărul executorilor se stabilește prin raportare la numărul populației, doar că această limită nu este atinsă pentru niciuna dintre circumscripțiile în speță, pentru care a optat reclamanta. În ceea ce privește anularea criteriilor prevăzute de art. 46 indice 3 pct. 3 și 4 din Regulament, prima instanță a reținut în mod corect că aceste criterii nu respectă cerințele de claritate și predictibilitate impuse de lege, având un caracter obscur, care lasă loc arbitrariului. Normele analizate nu arată nici măcar exemplificativ ce cursuri de specializare se cer, care este ordinea lor de prioritate, ponderea, ci impun reguli neclare si discriminatorii ce reprezintă veritabile bariere arbitrare în calea accesului în profesia de executor judecătoresc. În final, intimata-reclamantă a arătat că instanța nu a fost învestită cu verificarea dosarului reclamantei din perspectiva condițiilor de acces în profesie, ci cu analizarea nelegalității deciziei de respingere și cu anularea unor prevederi legale incidente, fiind respectate limitele învestirii. Soluția de anulare a deciziei de respingere și obligarea recurentului-pârât să emită un ordin de numire în profesie pentru reclamantă sunt perfect legale, în acord cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Procedura de soluționare a recursului În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen la data de 17.01.2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării cererii. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru următoarele considerente: În cauză, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat: (i) anularea măsurii de respingere dispuse de Ministerul Justiției în etapa eliminatorie din cadrul procedurii "Concurs de dosare", prin Adresa nr. x/25.06.2018 și pe cale de consecință, obligarea Ministerului Justiției să constate îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 15 lit. g), teza finală și art. 16 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, precum si art. 6 alin. (1), art. 6 alin. (12) si art. 46 indice 1- 46 indice 3 din Regulamentul de punere în aplicare a legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 210/2001 cu modificările si completările ulterioare și să dispună numirea reclamantei pe postul de executor judecătoresc; (ii) admiterea cererii sale de înscriere în profesia de executor judecătoresc în localitatea Lehliu Gară, obligarea Ministerului Justiției la emiterea ordinului de numire în termen de 20 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în subsidiar, admiterea pentru un post de executor judecătoresc la Chișineu-Criș sau la Oravița; (iii) anularea art. 46 3 pct. 2,3 și 4 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000. Cu privire la acest ultim capăt de cerere, Înalta Curte constată că solicitarea de anulare a prevederilor art. 46 3 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 a format anterior obiectul unei alte cauze, respectiv al dosarului nr. x/2020 înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, având ca părți reclamanta B. și pârâtul Ministerul Justiției. Prin sentința civilă nr. 142/F-CONT din 18 decembrie 2020 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției. Această soluție însă a fost desființată, întrucât, prin Decizia nr. 3583 din data de 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamanta B. împotriva sentinței nr. 142/F-CONT din 18 decembrie 2020 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată și în rejudecare, a admis în parte acțiunea introductivă, cu consecința anulării art. 46 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 210/2001, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 64 din 6 februarie 2001, menținând în rest sentința recurată. Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004: "Hotărârile judecătorești definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare." Astfel, Decizia nr. 3583 din 16 iunie 2022 referitoare la anularea art. 46 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 210/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 30 septembrie 2022. Dispozițiile art. 46 indice 3 din Regulament prevedeau următoarele: "Când numărul cererilor pentru ocuparea posturilor vacante este mai mare decât numărul posturilor vacante din circumscripția unei judecătorii, ordinea de prioritate a solicitanților se va stabili cu respectarea următoarelor criterii: 1. să nu fi fost sancționat disciplinar în ultimii 5 ani anteriori anului depunerii cererii de numire în funcția de executor judecătoresc și nici în anul respectiv. Dacă nu mai este în funcție, trebuie îndeplinită și condiția ca acesta să își fi încetat activitatea din motive neimputabile; 2. să aibă domiciliul într-o localitate din circumscripția judecătoriei în care solicită numirea; 3. să fi absolvit cursuri de specializare; 4. alte aspecte relevante." Prin decizia civilă nr. 3583 din 16 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că aceste prevederi legale cuprinse în Regulament, act normativ cu forță juridică infralegală, adaugă dispozițiilor legale primare, în condițiile în care prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 nu permiteau instituirea unor criterii de departajare, ci doar a unei proceduri de desfășurare a concursurilor/examenelor. Totodată, instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile regulamentare nu satisfac exigențele de predictibilitate și previzibilitate, ci lasă la latitudinea arbitrariului aplicarea lor, motiv pentru care a apreciat că se impune admiterea capătului de cerere referitor la anularea acestora. Înalta Curte subliniază că hotărârea judecătorească definitivă de anulare (totală sau parțială) a unui act administrativ normativ produce efecte erga omnes, nu doar raportat la părțile cauzei în care s-a pronunțat soluția de anulare. Efectele acestei hotărâri se răsfrâng și asupra cauzelor aflate în curs de judecată, având același obiect, întrucât acțiunea în anulare nu poate viza decât un act administrativ normativ în vigoare. Or, această din urmă condiție nu este îndeplinită în ipoteza în care actul atacat sau o parte a prevederilor acestuia au fost desființate de instanța de judecată în cadrul unei alte acțiuni în anulare. Astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile nr. 126/2015 și nr. 602/2019, pentru persoanele care au avut calitatea de parte în litigiul în care instanța a dispus anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, efectele anulării actului se produc în virtutea principiului efectului relativ al hotărârilor judecătorești, producându-se și pentru trecut, iar pentru terțele persoane care nu au avut calitatea de parte în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea de anulare, anularea unui act administrativ normativ produce efecte erga omnes și numai pentru viitor, după publicarea acestei hotărâri. Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, precum și cele ale art. 32 din același cod, care reglementează condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, una dintre acestea fiind cea privind formularea unei pretenții. Așadar, unul dintre elementele acțiunii civile este, alături de părți și cauză, obiectul acțiunii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac. Or, în condițiile în care se solicită 46 3 pct. 2, 3 și 4 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, care, la data soluționării recursului, a fost deja anulat prin Decizia nr. 3.583 din 16 iunie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de recurs constată că, în cauză nu este îndeplinită condiția premisă a existenței actului administrativ normativ vizat de cererea de anulare, astfel că acțiunea formulată de către reclamantă a rămas fără obiect. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința atacată și, în rejudecare, va respinge capătul de cerere privind anularea art. 46 indice 3 pct. 2, 3 și 4 din O.M.J. nr. 210/2001, ca rămas fără obiect. În acest context, Înalta Curte va menține soluția instanței de fond de anulare a măsurii de respingere a cererii reclamantei de numire în profesia de executor judecătoresc cu scutire de examen, dispuse prin adresa nr. x/25.06.2018, constatând că anularea acestei măsuri este o consecință directă a anulării actului normativ în baza căreia a fost dispusă. Prin urmare, criticile din recurs cu privire la soluția de anulare a măsurii menționate anterior sunt nefondate. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului de a emite actul de numire în profesia de executor judecătoresc conform opțiunilor exprimate prin cererea adresată acestuia, Înalta Curte nu împărtășește opinia instanței de fond, ci apreciază că soluționarea acestui capăt de cerere în sensul celor cuprinse în acțiunea introductivă ar echivala cu o substituire a instanței de judecată în atribuțiile autorității publice pârâte, în condițiile în care reclamanta nu a înțeles să formuleze cerere de chemare în judecată și în contradictoriu cu ceilalți candidați admiși în procedura contestată în baza prevederilor regulamentare constatate ca nelegale. Or, în raport cu cele arătate anterior, finalitatea urmărită de reclamantă nu ar putea fi atinsă în lipsa cadrului procesual subiectiv și obiectiv. Drept urmare, Înalta Curte, în rejudecare, va respinge acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. În concluzie, pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în raport de prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată, va respinge, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind anularea art. 46 indice 3 pct. 2, 3 și 4 din O.M.J. nr. 210/2001 și va respinge capătul de cerere privind emiterea pentru reclamantă a ordinului de numire în profesia de executor judecătoresc în localitatea Lehliu Gară, ca neîntemeiat, menținând în rest sentința recurată.