ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1200/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, la data de 20 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin Primar, a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.218.765,21 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/26.11.2018 și a sumei de 3.920.831,24 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/05.12.2018, precum și a dobânzii legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011, calculată de la datele de 26 decembrie 2018 și 5 ianuarie 2019, reprezentând datele de scadență ale facturilor și până la data plății efective, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ. și art. 1566 C. civ.

În temeiul art. 72 C. proc. civ., pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a B. S.A., solicitând instanței de judecată, ca în situația în care autoritatea locală va cădea în pretenții, să dispună obligarea acesteia la plata sumelor indicate în cerere.

Prin sentința nr. 68/2022 din 25 mai 2022, Tribunalul Dolj – secția a II-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active invocate de către pârâtă.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active, ca inadmisibile.

A respins excepția inadmisibilității, invocată de către pârâtă, ca nefondată.

A respins acțiunea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, și chemata în garanție B. S.A., prin administrator judiciar C., și B. S.A., prin administrator special D., având ca obiect pretenții.

Prin decizia civilă nr. 86/A din 20 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de Insolvență, Societăți, Concurență Neloială și Exploatare Întreprinderi, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 11 mai 2022 pronunțate de Tribunalul Dolj – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 68/2022 din 25 mai 2022 pronunțate de Tribunalul Dolj – secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtului Municipiul Craiova.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.218.765,21 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/26.11.2018, a sumei de 3.920.831,24 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/05.12.2018, precum și a dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011, calculată de la scadența fiecărei facturi și până la data plății efective a acestora, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

Prin decizia nr. 2714 din 14 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, în cadrul dosarului nr. x/2021, s-au respins, ca inadmisibile, recursurile declarate de recurentul-pârât Municipiul Craiova prin Primar și de recurenta-chemată în garanție B. S.A. prin administrator judiciar C. și prin administrator special E. împotriva deciziei civile nr. 86/A din 20 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția de Insolvență, Societăți, Concurență Neloială și Exploatare Întreprinderi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare Municipiul Craiova prin Primar, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia și anularea hotărârii atacate.

În cuprinsul cererii, contestatorul a susținut că. în motivarea respingerii recursului. ca inadmisibil, instanța de recurs a făcut trimitere la art. 55 alin. (1)

1

, reproducând conținutul acestui text legal, deși acest alineat nu se regăsește în conținutul normativ al art. 55 din Legea nr. 101/2016.

Arată că trimiterea către un text legal fără o identificare exactă, care să își găsească corespondentul în conținutul actului normativ, conduce la concluzia că eroarea materială a determinat calificarea litigiului ca fiind unul de natura contenciosului administrativ, deși el a fost purtat, în cele două faze procesuale anterioare, la secția civilă, întrucât sediul materiei a fost stabilit și necontestat de către părți ca fiind un litigiu purtat între profesioniști.

În condițiile în care competența funcțională a secției civile nu a fost contestată de către niciuna dintre părți, raportat la Decizia I. C. civ..J. nr. 4/2023, potrivit căreia competența materială procesuală a instanței de control judiciar se determină cu respectarea specializării primei instanțe (complet/secție), care se aplică în mod corespunzător și în calea de atac, consideră că textul legal invocat de către instanță este o greșeală procedurală, ce nu poate fi reformată decât prin retractarea hotărârii.

Contestatorul susține că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 53 alin. (1)

1

din Legea nr. 101/2016, prin soluția pronunțată, I. C. civ..J. schimbă competența materială și funcțională a instanțelor învestite anterior și recalifică competența funcțională a acestora prin raportare la prevederile Legii nr. 101/2016, apreciind astfel că acesta este de competența contenciosului administrativ, dat fiind faptul că între recurentul-pârât și recurentul chemat în garanție a existat un contract de lucrări, atribuit sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006.

Or, izvorul obligației de plată îl reprezintă contractul de factoring cu regres, iar nu contractul de lucrări, căci acesta din urmă a fost executat integral, între părți neexistând obligații reciproce; contractul de lucrări nu a făcut nicio clipă obiectul vreunei dispute între părți sau analizei instanțelor de judecată, ci numai cele privind contractul de factoring.

Instanța de judecată a reținut astfel, în considerentele sale, că Înalta Curte aduce la cunoștința apărătorului recurentei - chemată în garanție că, în speță, cadrul procesual rămâne cel stabilit de instanțele anterioare; totuși, în soluționarea pricinii, înțelege să califice contractul ca fiind unul administrativ și să dea eficiență O.U.G. nr. 34/2006 și Legii nr. 101/2016.

Contestatorul susține că, chiar și în ipoteza în care s-ar admite faptul că obiectul litigiului îl reprezintă un contract administrativ izvorând din O.U.G. nr. 34/2006, competenta de soluționare revine secției civile a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul, conform art. 53 alin. (1)

1

din Legea nr. 101/2016, astfel cum era in vigoare la data promovării acțiunii, înainte de modificările aduse prin O.U.G. nr. 26/2022, când legiuitorul a stabilit competența de soluționare a litigiilor izvorâte din achizițiile publice în favoarea secțiilor de contencios administrativ si fiscal.

Din interpretarea teleologică, în contextul intertemporal al momentului intrării în vigoare a Legii nr. 101/2016 și până la momentul inițierii litigiului, se poate constata faptul că art. 55 alin. (3) califică calea de atac ca fiind recursul, modificările legislative survenite ulterior fiind declarate neconstituționale sau suspendată aplicabilitatea lor.

Textul legal precitat a fost modificat prin O.U.G. nr. 23/2020, act norrnativ abrogat prin O.U.G. nr. 114/2020, supus controlului de constituționalitate prin Decizia CCR nr. 221/2020, astfel încât, prin Decizia I. C. civ..J. nr. 40/18.05.2020, s-a stabilit faptul că hotărârea pronunțată în primă instanță, în procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative, se atacă cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare la instanța ierarhic superioară, secția sau completul specializat în litigii cu profesioniști, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 101/2016.

În concluzie, calea de atac legală era recursul, nicidecum apelul (acesta fiind inadmisibil) astfel că, în considerarea principiului legalității căilor de atac, trebuie acordată eficiență art. 457 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere mențiunea inexactă inserată în sentința ce a făcut obiectul controlului judiciar prin decizia Curții de Apel Timișoara.

Instanța a reținut faptul că, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel, deși acest text legal scoate de sub incidența recursului doar hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Per a contrario, rezultă faptul că, în cazul celorlalte litigii, calea de atac este recursul, iar în sfera de aplicabilitate a cererilor prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j) C. proc. civ. nu sunt incluse și cele rezultate din raporturi juridice contractuale evaluabile în bani.

Potrivit art. 24 din C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Reținerea, în cauză, a dispozițiilor art. 55 alin. (1)

1

din Legea nr. 101/2016, ca temei legal inexistent, însă fundament al respingerii recursului, nu conduce la ipoteza imposibilității formulării recursului în cauză, pentru acțiunile în pretenții legiuitorul neprevăzând doar calea de atac a apelului.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție se reține că, în conformitate cu prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., reprezintă eroare materială, susceptibilă să ducă la retractarea hotărârii, greșeala involuntară, de ordin formal, procedural, care a influențat, de o manieră determinantă, pronunțarea soluției date recursului promovat de pârâtă, astfel încât este incidentă dispoziția mai-sus amintită, care condiționează admisibilitatea contestației în anulare de faptul ca soluția instanței să fie rezultatul acelei greșeli materiale.

Într-un asemenea context de reglementare, soluția instanței de recurs cu privire la respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat, este rezultatul unei erori materiale, în condițiile în care, pe de o parte, litigiul a fost purtat în două faze procesuale la secția civilă, având ca sediu al materiei litigii cu profesioniști, iar pe de altă parte, deși reține că obligația Municipiului Craiova rezultă din contractul de factoring, înțelege să dea eficiență dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006.

Contestatorul solicită instanței să constate că eroarea materială invocată ca fiind săvârșită de instanță se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., de natură să justifice contestația în anulare.

Față de cele ce preced, solicită admiterea contestației în anulare formulate, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului declarat de Municipiul Craiova prin Primar împotriva deciziei civile nr. 86A pronunțate la data de 20.02.2023 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2021.

În drept, a invocat prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Intimata A. S.A., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru considerentele ce urmează a fi arătate.

Prin cererea supusă analizei s-a invocat, drept motiv al contestației în anulare, prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale.

Textul legal vizează greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate. Atât în practică, cât și în doctrină, sunt considerate a fi erori materiale care să constituie potențiale motive de contestație în anulare: respingerea unui recurs ca tardiv, față de data înregistrării la instanță, deși la dosar se afla plicul cu data poștei din care rezulta că acesta fusese trimis în interiorul termenului de recurs; anularea unui recurs ca netimbrat, în pofida faptului că la dosar se află dovada achitării integrale a taxei judiciare de timbru; anularea unui recurs ca fiind formulat de către un mandatar fără procură, deși la dosarul cauzei se află atașată dovada mandatului dat de recurent etc.

În sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care, deși distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 442 C. proc. civ., nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din calificarea cererii, aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale ori din stabilirea eronată a situației de fapt.

Astfel, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv, pentru că, dacă s-ar permite un astfel de demers procedural, în realitate, s-ar deschide calea unui veritabil recurs la recurs, adică reanalizarea aceluiași recurs prin redeschiderea unei judecăți soluționate definitiv, încălcându-se astfel securitatea raporturilor juridice, ceea ce legea nu permite.

Menționarea eronată de către Înalta Curte în considerentele deciziei atacate alin. (1)

1

al art. 55 din Legea nr. 101/2016, în loc de alin. (3)

1

al art. 55 din același act normativ, cum era corect, reprezintă o simplă eroare materială în sensul art. 442 C. proc. civ., iar nu o greșeală materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., de natură a conduce la calificarea greșită a litigiului ca fiind de contencios administrativ, deși competența funcțională a secției civile nu a fost contestată de niciuna dintre părțile litigante.

Ceea ce este relevant este faptul că art. 55 alin. (3)

1

din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (24.11.2021), prevedea explicită că "hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzută la art. 53 alin. (1)

1

poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței."

De asemenea, art. 53 alin. (1)

1

din aceeași lege, la care se referă textul legal anterior citat, stabilește competența de soluționare a secției civile a tribunalului învestit cu soluționarea cererilor ce decurg din executarea contractelor administrative.

Prin urmare, aceste dispoziții legale au fost avute în vedere la momentul la care instanța de recurs a stabilit inadmisibilitatea căii extraordinare de atac exercitate de către recurenți.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia. Astfel, prin decizia atacată, s-au respins, ca inadmisibile, recursurile declarate de recurentul-pârât Municipiul Craiova prin Primar și de recurenta-chemată în garanție B. S.A. prin administrator judiciar C. și prin administrator special E., reținându-se că obiectul cauzei era executarea unui contract de achiziții publice, o formă de contract administrativ, fiind incidente prevederile Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică.

Contestatorul a formulat critici care vizează pretinse greșeli de judecată, arătând că instanța de recurs în mod eronat a interpretat obiectul acțiunii din perspectiva pretențiilor deduse judecății ca fiind derivate nu din contractul de factoring cu regres, ci din contractul de achiziție publică încheiat între Municipiul Craiova și executantul B. S.A., contract administrativ din care a reieșit creanța cesionată apoi intimatei A. S.A. de către executantul lucrărilor.

În opinia contestatorului, prin raportare la Decizia nr. 40 din 18 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, calea de atac împotriva hotărârii de primă instanță ar fi fost supusă căii de atac a recursului, iar nu cea a apelului. Aceste critici sunt nefondate deoarece decizia invocată nu este aplicabilă litigiului de față, atât timp cât a fost pronunțată la o dată anterioară modificărilor aduse Legii nr. 101/2016 prin O.U.G. nr. 114/09.07.2020, prin care s-a prevăzut calea de atac a apelului, iar nu a recursului. Or, prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești la data de 24.11.2021, astfel încât calea de atac incidentă este cea prevăzută de legea în vigoare la data la care a început procesul, în conformitate cu art. 27 C. proc. civ.

Nu constituie o greșeală materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. modul de interpretare de către Înalta Curte a dispozițiilor art. 53 alin. (1)

1

din Legea nr. 101/2016, coroborate cu dispozițiile art. 55 alin. (3)

1

din același act normativ, privind calea de atac prevăzută de lege în raport de data introducerii acțiunii (24 noiembrie 2021).

Totodată, susținând că Înalta Curte a nesocotit sau a interpretat greșit prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care scot de sub incidența recursului hotărârile pronunțate în anumite cereri și materii, contestatorul critică modalitatea de soluționare de către Înalta Curte a excepțiilor inadmisibilității recursurilor formulate în cauză de Municipiul Craiova și B. S.A.

Înalta Curte notează, însă, că prezenta contestație în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, nu poate fi primită pentru eventuala greșită aplicare a legii de către instanța de judecată, criticile în acest sens reprezentând motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în calea de atac a recursului, nu și în cadrul contestației în anulare, unde instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege, fără a putea să examineze legalitatea soluției pronunțate. Or, prin intermediul contestației în anulare nu se poate tinde la valorificarea unei erori de judecată.

Prin urmare, împrejurarea reclamată de contestator nu face parte din categoria greșelilor materiale care intră în sfera art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci tinde să repună în discuție dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca rezultat al evaluării elementelor dosarului, deci, tinde să repună în discuție modalitatea în care chestiunea litigioasă a fost rezolvată, cerând instanței învestite cu contestația în anulare un control de reformare a deciziei nr. 2714 din 14 decembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, în cadrul dosarului nr. x/2021

Înalta Curte constată că aceste critici se referă la soluția pronunțată de instanța de recurs cu privire la excepția inadmisibilității căii de atac și la considerentele reținute, contestatorul urmărind să pună în discuție elemente ale cauzei, care nu privesc aspecte de ordin formal ale judecății, ci țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor litigioase.

Având în vedere cele expuse mai sus, reținând că, în realitate, criticile nu vizează greșeli materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată în cauză.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a contestației în anulare și reținându-se astfel culpa procesuală a contestatorului, Înalta Curte îl va obliga pe acesta să plătească intimatei A. S.A. suma de 14.800,92 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/20.05.2024, cu ordinul de plată din data de 24.05.2024, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul MUNICIPIUL CRAIOVA, PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 2714 din 14 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în cadrul dosarului nr. x/2021

Obligă contestatorul MUNICIPIUL CRAIOVA, PRIN PRIMAR la plata către intimata A. S.A. a sumei de 14800,92 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2024.