ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1437/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 6.12.2018 și înregistrată sub nr. x/2018 la Tribunalul Dolj, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, pentru Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a chemat în judecată pe pârâții A., S.C. B. S.R.L., C. și S.C. D. S.R.L., solicitând următoarele: obligarea în solidar a pârâților C. și S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 460.400 RON, reprezentând impozit pe profit, la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere calculate de la data de 15 octombrie 2012 (data săvârșirii faptei), până la data achitării integrale a sumei datorate, prejudiciu ce rezultă din activitatea S.C. D. S.R.L.; obligarea în solidar a pârâților A. și S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 910.846 RON, reprezentând impozit pe profit, la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere calculate de la data săvârșirii faptei, până la data achitării integrale a sumei datorate, prejudiciu ce rezultă din activitatea S.C. B. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 660/15.10.2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepțiile având ca obiect lipsa calității procesuale pasive în privința pârâtelor A. și C., inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și prescripția dreptului material la acțiune; a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată și a respins cererea pârâtelor A. și S.C. B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 809/26.05.2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței menționate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Craiova, a declarat recurs reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Instanța de apel a reținut și analizat doar parțial pretențiile reclamantei, în condițiile în care a pornit de la premisa că a fost formulată o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ., prin care s-a invocat că pârâtele au creat un prejudiciu statului (constând în impozitul pe profit) prin fapta lor de a nu înregistra în evidențele contabile venitul din sume prescrise datorate și neachitate, către societatea E. S.R.L.. Cererea de chemare în judecată se referea și la prejudiciul produs bugetului de stat prin neînregistrarea unor venituri în contabilitatea societății B. S.R.L., capăt de cerere pe care instanța nu l-a avut în vedere. Recurenta a criticat și considerentele prin care instanța de apel s-a pronunțat asupra motivului de apel privind aplicarea în timp a legii. Termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă în cauză cel mai târziu la 15.05.2010 (adică cu trei ani înainte de data 15.05.2013, care este cea mai recentă dată la care datoriile ce trebuiau înregistrate erau considerate prescrise), motiv pentru care, în cauză, nu erau incidente dispozițiile noului C. civ. referitoare la prescripția extinctivă. Astfel, prin decizia atacată a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, prin aprecierea că dispozițiile noului C. civ. sunt aplicabile unor situații născute înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, ignorându-se, de asemenea, dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., care stabilesc în mod expres că prescripțiile. începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, adică dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Așadar, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care stabilește că prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, aceasta lege neputând crea în mod expres și imperativ dreptul debitorului de a renunța la prescripție, așa cum greșit a apreciat instanța penală. Instanța civilă, deși a reținut că hotărârea penală nu este obligatorie, și-a însușit în integralitate considerentele instanței penale (care și-a motivat soluția doar pe temeiul dispozițiilor noului C. civ.), fără să enunțe în mod explicit textele din noul C. civ. care ar consacra principiul disponibilității debitorului, respectiv dreptul celui în folosul căruia curge termenul de prescripție, de a nu invoca prescripția. În acest sens, s-a făcut referire la dispozițiile art. 20 din Decretul nr. 167/1958, însă acest text de lege nu este incident în cauză, pentru că nu ne aflăm în situația unui debitor care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, în speță fiind vorba despre debitori care nu și-au executat obligația. Pe acest aspect, recurenta a reiterat, totodată, primul motiv de apel, referitor la copierea motivelor instanței penale, ce a fost înlăturat de instanța de apel, cu motivarea că prima instanță a analizat îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale, precum și susținerile din apel vizând contrarietatea între considerentele hotărârii primei instanțe în privința temeiului de drept incident prescripției extinctive. Prin motivele de recurs a fost criticată și aprecierea instanței de apel referitoare la lipsa utilității efectuării unei expertize contabile, solicitate prin motivele de apel, recurenta susținând că doar o asemenea lucrare de specialitate ar fi putut stabili cu certitudine dacă pârâtele au evidențiat sau nu, în mod corect, în contabilitate, veniturile rezultate din sumele prescrise datorate de societatea E. S.R.L., cu consecința sustragerii de la plata impozitului pe profit. Incidența Ordinelor nr. 1802/2014 și nr. 3055/2009 nu era suficientă pentru a se aprecia în mod corect situația fiscală a pârâtelor. Cu privire la ultimul motiv de apel ce vizează faptul că prima instanță nu a avut în vedere că prin decizia ICCJ nr. 285/31.10.2018 au fost desființate documente ce privesc pe pârâta societatea B. S.R.L. și care schimbă total situația financiară a acesteia, recurenta a arătat că obligațiile datorate de această pârâtă reprezintă doar un capăt al cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește prejudiciul produs bugetului de stat prin activitatea E. S.R.L., recurenta a învederat că nu există nicio decizie de impunere emisă de Activitatea inspecție fiscală sau vreun alt titlu de creanță emis de organele fiscale prin care C. sau D. S.R.L. să fie obligate la plata sumelor solicitate în cauza de față.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din data de 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Susținerea recurentei referitoare la analizarea parțială de către instanța de apel a pretențiilor din cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este inadmisibilă, întrucât se referă la hotărârea primei instanțe, și nu la decizia de apel recurată. Astfel, recurenta a afirmat că nu a fost soluționat capătul de cerere din acțiunea introductivă prin care s-a solicitat repararea prejudiciului produs bugetului de stat prin neînregistrarea unor venituri în contabilitatea societății B. S.R.L.. Or, instanța de apel, respingând apelul, nu s-a pronunțat în mod distinct asupra diferitelor capete de cerere, ci a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite prin motivele de apel, fiind, astfel, evident că recurenta, prin susținerile formulate, a înțeles să se raporteze la hotărârea primei instanțe. În același timp, din conținutul motivelor de apel nu reiese că reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală ar fi supus aspectul invocat controlului de legalitate și temeinicie al sentinței, o asemenea susținere neregăsindu-se ca atare în cuprinsul memoriului de apel. În conformitate cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare pot fi primite doar dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Pe acest temei, sunt inadmisibile susținerile din recurs formulate omisso medio, care vizează în mod direct hotărârea primei instanțe, dar fără să fi fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. Pe de altă parte, se reține că prin motivele de apel s-au invocat aspecte referitoare la societatea B. S.R.L., respectiv ignorarea de către prima instanță a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 285/31.10.2018, prin care au fost desființate documente ce o privesc pe această pârâtă și care schimbă total situația financiară a acesteia. Întrucât motivele de recurs nu conțin argumentele pentru care se pretinde nesoluționarea unui capăt de cerere, cu referire la soluția și motivarea deciziei recurate, nu se poate reține că recurenta are în vedere considerentele pentru care instanța de apel a respins ultimul motiv de apel. De altfel, chiar dacă s-ar reține un asemenea obiect al susținerii din recurs, se constată că instanța de apel a analizat motivul de apel în discuție, însă recurenta nu s-a raportat la considerentele din decizia recurată și nu a formulat critici efective la adresa acestora, astfel încât Înalta Curte constată că nu este învestită cu veritabile critici de nelegalitate, susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru considerente similare, nici susținerea referitoare la modul de motivare a hotărârii primei instanțe nu poate fi primită, în condițiile în care aceasta conține o simplă reiterare a motivului de apel pe atare aspect, fără vreo referire la considerentele deciziei recurate, prin care instanța de apel a răspuns criticii reclamantei Agenția Națională de Administrare Fiscală. În consecință, Înalta Curte va respinge susținerile recurentei întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată următoarele: Prin motivele de apel, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul aplicării în timp a legii referitoare la prescripția extinctivă, prin aprecierea că noul C. civ. este aplicabil în situația în care prescripția a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a acestuia. Instanța de apel a înlăturat aceste critici, pentru argumentul că susținerile părții nu reflectă corect considerentele sentinței, în condițiile în care prima instanță a arătat în mod expres că este aplicabil în speță vechiul cod, reținând în susținerea dreptului debitorului de a renunța la prescripție incidența dispozițiilor art. 20 din Decretul nr. 167/1958 și analizând pe fond întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților, pe temeiul art. 998 și 999 C. civ. Față de aceste considerentele deciziei recurate, din moment ce instanța de apel a confirmat aplicabilitatea în cauză a prevederilor Decretului nr. 167/1958, fără temei susține recurenta că instanța de apel ar fi făcut aplicarea dispozițiilor noului C. civ. și ar fi încălcat, astfel, nu numai principiul neretroactivității legii civile, dar și prevederile art. 6 alin. (4) C. civ., în aplicarea cărora prescripția extinctivă, începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a noului cod, rămâne supusă în întregime dispozițiilor legale care au instituit-o, respectiv Decretului nr. 167/1958. Cât privește aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 20 din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține că incidența acestei norme a fost reținută în analiza fondului raportului juridic dedus judecății, pentru a se verifica existența unei fapte ilicite a pârâtelor, care să angajeze răspunderea acestora pentru eventualul prejudiciu cauzat bugetului de stat, constând în impozitul pe profit nedeclarat și neachitat, cu dobânzile și penalitățile aferente, astfel cum s-a pretins de către reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală. În acest context, se reține că reclamanta a imputat pârâtelor neînregistrarea în evidențele contabile a venitului din sume prescrise, datorate și neachitate către E. S.R.L., iar instanța de apel a confirmat aprecierea primei instanțe privind lipsa caracterului ilicit al faptei. Raționamentul juridic care a condus la această concluzie s-a fundamentat pe constatarea că sumele de bani pe care societățile pârâte le datorau societății E. S.R.L. în temeiul unor relații contractuale figurau în evidențele contabile ale pârâtelor ca datorii, chiar dacă în privința acestora intervenise prescripția dreptului material la acțiune (în virtutea Decretului nr. 167/1958). În drept, s-a reținut că nici legislația civilă, dar nici cea contabilă sau fiscală, nu prevăd un termen obligatoriu de trecere în bilanț la capitolul venituri a sumelor datorate pentru care s-a împlinit termenul de prescripție, dimpotrivă, această dată este la dispoziția debitorului, pentru înregistrarea în bilanț la capitolul venituri fiind necesar ca agentul economic să ia decizia de a nu plăti o datorie pentru care s-a împlinit termenul de prescripție, aspect ce rezultă din reglementările normative contabile privind situațiile financiare anuale, respectiv contabilitatea veniturilor. Mai mult decât atât, debitorul poate alege să plătească datoria respectivă, iar această conduită nu este posibilă doar sub incidența noului C. civ., care prevede în mod expres renunțarea la beneficiul prescripției extinctive, ci chiar în contextul reglementării anterioare, din art. 20 al Decretului nr. 167/1958 rezultând dreptul debitorului de a renunța la prescripție, fie și în mod tacit, astfel cum s-a consacrat printr-o amplă jurisprudență. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 20 din Decretul nr. 167/1958 sunt incidente în cauză, față de raționamentul juridic pe baza căruia s-a conturat concluzia inexistenței caracterului ilicit al faptei, susținerile recurentei pe acest aspect neavând temei. Potrivit acestei norme, "debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit". Textul în discuție reglementează în mod expres efectele plății efectuate după împlinirea termenului de prescripție extinctivă, care nu interesează, într-adevăr, cauza, astfel cum susține recurenta, din moment ce pârâtele nu sunt în situația debitorului care a făcut o asemenea plată. Cu toate acestea, norma este relevantă în contextul efectului prescripției extinctive, prevăzut de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acela de a stinge doar dreptul la acțiune în sens material, și nu însuși dreptul subiectiv. Astfel, dreptul subiectiv supraviețuiește intervenirii prescripției, ceea ce înseamnă, din perspectiva creditorului, că acesta nu-și mai poate realiza dreptul subiectiv pe calea dreptului la acțiune. Din perspectiva debitorului, însă, consecința rezidă nu numai în legitimitatea unei opoziții la executarea silită a obligației, dar și în posibilitatea de a-și executa, în mod valabil, obligația, chiar după împlinirea prescripției. Altfel spus, după împlinirea termenului de prescripție extinctivă, obligația se transformă într-o obligație naturală, ce poate fi executată de bunăvoie de către debitor, care nu va putea cere, însă, restituirea prestației efectuate în acest fel. Drept urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că dreptul debitorului de a renunța la prescripție, fie și în mod tacit, a fost recunoscut și în reglementarea anterioară noului C. civ., astfel cum rezultă din coroborarea art. 20 și art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care va înlătura susținerile recurentei pe acest aspect. Față de cele expuse, având în vedere și faptul că recurenta nu a criticat celelalte considerente din raționamentul juridic pe care s-a fundamentat concluzia inexistenței caracterului ilicit al faptei și nu a indicat un temei juridic al eventualei obligații al unei societăți de a înregistra în bilanț la capitolul venituri, la un anumit moment, a sumelor datorate pentru care s-a împlinit termenul de prescripție, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.