Decizia nr. 532/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 166/2020 a Tribunalului Dolj

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal la 19 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Statul Român, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata accesoriilor fiscale ale debitului de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013 până la data achitării integrale a sumei datorate, potrivit O.G. nr. 92/2003, reprezentând prejudiciul produs prin activitatea infracțională în calitatea sa de administrator al S.C. B. (în prezent radiată). În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

Hotărârea Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal Prin încheierea din camera de consiliu din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a aceleiași instanțe. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă sub nr. x/2019*.

Hotărârea Tribunalului Dolj, secția I civilă Prin sentința nr. 166 din 24 martie 2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în contradictoriu cu pârâtul A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 91 din 6 aprilie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Administrația Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, împotriva sentinței civile nr. 166 din 24 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât A.. A schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și l-a obligat pe intimatul-pârât la plata sumei reprezentând accesoriile fiscale aferente debitului în cuantum de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013 până la data achitării integrale a sumei datorate.

Recursul Împotriva deciziei nr. 91 din 6 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. Prin motivele de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat autoritatea de lucru judecat și a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 7 și 8 C. proc. civ. Prealabil dezvoltării criticilor de recurs, recurentul a expus pe larg circumstanțele care au precedat litigiul, menționând că, prin rechizitoriul nr. x din 16 decembrie 2015, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 245/2005, fiind acuzat că, în calitate de administrator al S.C. B. Craiova, în perioada 03.08.2005 - 03.03.2006, în baza unei rezoluții infracționale unice, a omis evidențierea în actele contabile și în alte documente legale (decont TVA, declarație impozit pe profit), a veniturilor în cuantum de 1.819.163,48 RON obținute din livrarea de cereale către S.C. C. S.R.L. Timișoara printr-un număr de 74 de facturi fiscale, astfel încât s-ar fi sustras de la plata sumei de 636.314,75 RON, reprezentând impozit pe profit - 291.065,75 RON și taxa pe valoare adăugată - 345.249 RON. Anterior trimiterii sale în judecată, a fost solicitată și antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului, întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, acțiunea fiind admisă prin sentința civilă nr. 1899 din 11 decembrie 2013, recurentul fiind obligat la plata sumei de 2.614.762 RON către Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, Agenția de Administrare a Finanțelor Publice Craiova, reprezentând pasivul debitoarei S.C. B.. Sentința menționată a rămas irevocabilă prin decizia nr. 127 din 6 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova. Același prejudiciu stabilit în baza raportului de inspecție fiscală, parțial din 27 aprilie 2010 și a procesului-verbal de control din 28 aprilie 2010, încheiate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dolj, a stat la baza pretențiilor formulate de ANAF în procesul penal, fiind considerat ca fiind prejudiciu creat prin infracțiunea de evaziune fiscală, deși sumele despre care s-a afirmat că acesta nu le-ar fi plătit statului, reprezentând impozit pe profit - 291.065,75 RON și taxa pe valoare adăugată - 345.249 RON, fuseseră incluse în cuantumul celor pentru care instanța administrativă a atras răspunderea sa patrimonială personală pentru fapta ilicită de a fi cauzat falimentul societății, prin neplata obligațiilor fiscale, conform sentinței nr. 1899 din 11 decembrie 2013 a Tribunalului Dolj. În cadrul procesului penal, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dolj s-a constituit parte civilă cu suma de 636.708 RON, reprezentând prejudiciul produs prin activitatea infracțională a recurentului, în calitate de administrator al S.C. B.. În ceea ce privește acțiunea civilă, a arătat că existau două titluri executorii, respectiv sentința civilă nr. 1899 din 11 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj în acțiunea în răspundere patrimonială a administratorului și decizia de impunere nr. x din 29 aprilie 2010, emisă în baza raportului de inspecție fiscală parțial din 27 aprilie 2010 și a procesului-verbal de control din 28 aprilie 2010, situație în care Statul Român nu putea să se mai constituie parte civilă în procesul penal. Însă, în cauza penală, Statul Român s-a constituit parte civilă cu valoarea accesoriilor fiscale aferente debitului de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013, până la data achitării integrale a sumei datorate, conform art. 173, 174 și 176 Codul de procedură fiscală. Prin sentința penală nr. 426 din 6 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2015, recurentul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, fiind obligat și la plata către partea civilă a dobânzilor legale și a penalităților de întârziere aferente prejudiciului în cuantum de 636.708 RON, calculate potrivit Legii nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, de la 14 februarie 2013, până la data achitării integrale a prejudiciului. Soluția instanței de fond a fost infirmată prin decizia penală nr. 1540 din 13 noiembrie 2018 a Curții de Apel Craiova, care a dispus achitarea recurentului pe considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală, lăsând nesoluționată latura civilă. Invocând prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a sesizat Tribunalului Dolj cu acțiunea civilă prin care a solicitat obligarea recurentului la plata accesoriilor fiscale aferente debitului de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013 până la data achitării integrale a sumei, potrivit O.G. nr. 92/2003, reprezentând prejudiciul produs prin activitatea sa infracțională, în calitate de administrator al S.C. B. (în prezent radiată) și considerând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 1000 C. civ. Criticând decizia pronunțată în apel, recurentul a susținut că instanța a schimbat temeiul juridic al acțiunii (cauza), dintr-o răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, întemeiată pe dispozițiile art. 998-1000 C. civ., într-o obligație de plată a accesoriilor aferente obligațiilor fiscale, potrivit art. 119-120 1 din O.G. nr. 92/2003, care a fost în vigoare până la 23 iulie 2015. A precizat că obiectul acțiunii nu 1-a constituit recuperarea unui prejudiciu, ca debit principal, ci accesoriile fiscale ale unei sume indicate ca reprezentând debit principal, deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv prin sentința nr. 1899 din 11 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, prin care a fost angajată răspunderea materială a recurentului, în calitate de administrator al S.C. B. în perioada 14.07.2005-24.02.2006, acesta fiind obligat la plata sumei de 2.614.762 RON. A menționat că această sumă reprezintă pasivul societății debitoare în vederea acoperirii datoriilor către creditori, apreciată ca o creanță fiscală compusă din debit principal - 636.708 RON și accesorii fiscale calculate până la 14 februarie 2013, cu care A.F.P.M Craiova s-a înscris la masa credală împotriva debitoarei S.C. B.. În urma acestei calificări, recurentul a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, obligând, pe cale judecătorească, plata accesoriilor la o creanță fiscală care nu a fost achitată la scadență. Or, potrivit Codului de procedura fiscală, obligațiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privința semnificației pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât și în privința modalității de calcul a sumelor în care se materializează și a actelor administrativ fiscale, prin care se stabilesc. A invocat dispozițiile art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, conform cărora, pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile și penalitățile de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu excepția situației prevăzute la art. 142 alin. (6). Potrivit art. 120 alin. (1) din același cod, dobânzile reprezintă "echivalentul prejudiciului creat titularului creanței fiscale, urmare a neachitării de către debitor a obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv", iar, conform art. 120 alin. (1), acestea reprezintă "sancțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență, până la data stingerii sumei datorate inclusiv". În condițiile în care, în ceea ce îl privește, existau două titluri executorii, respectiv decizia de impunere nr. x din 29 aprilie 2010, emisă în baza raportului de inspecție fiscală parțial din 27 aprilie 2010 și a procesului-verbal de control din 28 aprilie 2010 și sentința civilă nr. x din 11 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în acțiunea în răspundere patrimonială a administratorului, aceasta cuprinzând debitul principal - 636.708 RON și accesoriile fiscale calculate până la 14 februarie 2013, organul fiscal, în cazul neachitării la scadență, are dreptul să emită direct, fără intervenția instanței, decizie prin care să stabilească accesoriile fiscale, întrucât obligațiile accesorii de plată au caracter prestabilit. În raport de această împrejurare, a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 119-120 1 Codul de procedură fiscală. Referitor la încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, a menționat că prezentul litigiu derivă dintr-o cauză penală care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, în care recurentul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 245/2005. A precizat că, în această cauză, Statul Român s-a constituit parte civilă cu suma de 636.708 RON, reprezentând prejudiciul produs prin activitatea infracțională a recurentului, în calitate de administrator al S.C. B., stabilit prin raportul de inspecție fiscală parțial din 27 aprilie 2010 și procesul-verbal de control din 28 aprilie 2010, la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor Codului de procedură fiscală. Ulterior, obiectul acțiunii civile a fost restrâns, solicitându-se obligarea inculpatului sa plătească numai valoarea accesoriilor fiscale aferente debitului de 636.708 RON, calculate de la 14 februarie 2013, până la data achitării integrale a sumei datorate, conform art. 173, 174 și 176 Codul de procedură fiscală. Recurentul a făcut referire la decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la modul de soluționare a laturii civile în cazul condamnării inculpaților pentru infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, stabilindu-se că, în această situație, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii, în condițiile Codului de procedură fiscală. Astfel, se relevă caracterul accesoriu al acțiunii civile în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Referirea expresă la răspunderea civilă delictuală din textul art. 19 alin. (1) C. proc. pen. s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, și nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acțiunii civile și prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracțiunii ce constituie temeiul acțiunii penale. Or, Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia penală nr. 1540 din 13 noiembrie 2018 a dispus achitarea recurentului pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, latura civilă fiind lăsată nesoluționată întrucât prejudiciul invocat nu fusese cauzat prin infracțiunea cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul a considerat că instanța de apel trebuia să rețină autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1540 din 13 noiembrie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția penală. Recurentul a afirmat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. civ., prin sintagma "existența faptei", legiuitorul având în vedere fapta pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, în speță, infracțiunea de evaziune fiscală generatoare de prejudiciu material constând în obligații fiscale principale - impozit, TVA și accesorii fiscale. A menționat că instanța penală a reținut că, din probele administrate, a reieșit că recurentul nu a acționat cu intenția de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, ci în sensul facilitării sustragerii unor alte societăți comerciale de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Obligația legală a evidențierii în actele contabile ale S.C. B. a celor 75 de facturi ar fi existat numai în situația în care probatoriul administrat demonstra că operațiunile comerciale au fost reale, activitatea desfășurată îmbrăcând aspectul unei complicități la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prin întocmirea unor facturi ce nu reflectă operațiuni comerciale efectuate în realitate. Cu alte cuvinte, S.C. B. nu a desfășurat operațiunile comerciale menționate în cele 75 de facturi către S.C. C. S.R.L. Timișoara, s-a comportat ca o firmă fantomă, ajutând acea societate să-și micșoreze baza impozabilă și, implicit, obligațiile către stat, dar nu a realizat venituri proprii care să-i creeze obligații proprii către stat, sub forma de impozit și TVA care, prin neplata la scadența ar fi fost producătoare de accesorii fiscale. Or, prejudiciul ce i s-a imputat era compus din obligații fiscale principale, impozit și TVA, însă recurentul nu a realizat venituri impozabile. Astfel, nu putea fi obligat să plătească accesorii fiscale la creanțe fiscale inexistente. Împrejurarea că instanța penală a reținut că "activitatea desfășurată de inculpat îmbracă aspectul unei complicități la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prin întocmirea unor facturi ce nu reflectă operațiuni comerciale efectuate în realitate", denotă că fapta cu care instanța nu a fost sesizată nu putea genera prejudiciul solicitat de partea civilă, întrucât complicele efectuează doar acte de sprijinire a activității autorului. Astfel, complicele nu realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină realizarea de către autor, în speță, săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către o altă persoană în sarcina căreia există obligația de plată către stat. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul nu a depus întâmpinare. Prin încheierea din 11 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a suspendat judecata cauzei în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Judecata recursului a fost reluată urmare solicitării formulate în acest sens de către recurent prin cererea depusă la 17 decembrie 2021, stabilindu-se termen de judecată la 3 martie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, critica recurentului vizează două aspecte: în primul rând faptul că instanța de apel ar fi schimbat cauza cererii de chemare în judecată pronunțându-se, nu cu privire la un prejudiciu rezultat din faptele materiale analizate în procesul penal din perspectiva elementului obiectiv al infracțiunii de evaziune fiscală, ci asupra unor accesorii, în condițiile în care debitul principal a fost stabilit într-o acțiune în răspundere patrimonială a administratorului pentru prejudiciul adus societății; în al doilea rând, a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești anterioare care ar demonstra, în opinia sa, nelegalitatea instituirii răspunderii civile delictuale în prezenta cauză, și anume antrenarea răspunderii patrimoniale pentru debitul principal, precum și soluția de achitare pe motiv că fapta sa nu este prevăzută de legea penală, neconstituind infracțiunea de evaziune fiscală pentru care a fost pretins prejudiciul. Criticile recurentului, ce vor fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 7 și pct. 8, și nu ale pct. 4 C. proc. civ., cum greșit a indicat acesta, sunt, în parte, fondate. Astfel, este de reținut că instanța de fond a respins acțiunea, considerând că fapta ilicită imputată pârâtului, constând în desfășurarea unor activități infracționale în exercitarea funcțiilor deținute în cadrul societății comerciale responsabile civilmente, nu poate constitui fundamentul pretențiilor reclamantului întrucât, prin decizia de achitare, s-a reținut că nu a săvârșit astfel de fapte, iar reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite decât cu înscrisurile din penal din care rezultă o altă stare de fapt decât cea menționată de reclamant în susținerea demersului său judiciar. Mai mult, a constatat că răspunderea patrimonială a pârâtului, care a efectuat acte de comerț în nume propriu și nu a ținut contabilitatea conform Legii nr. 82/1991, a fost angajată pentru un prejudiciu cauzat de acesta societății comerciale prin fapte care nu se circumscriu celor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată penală, astfel că nu a reținut puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, ci doar împrejurarea că obligațiile accesorii au aceeași natură juridică cu cea a obligațiilor principale, iar reclamantul nu a făcut vreo dovadă a naturii juridice a sumei pentru care solicită accesoriile, din sentința civilă rezultând un alt cuantum al prejudiciului produs de societatea la care pârâtul a fost administrator. Instanța de apel a examinat dacă accesoriile debitului principal, solicitate cu titlu de prejudiciu, pot fi acordate în acțiunea pendinte. În acest sens, a constatat că accesoriile solicitate sunt cele aferente debitului principal stabilit în dosarul de răspundere patrimonială și pentru care reclamanta se constituise parte civilă și în dosarul penal. A reținut că acest debit principal a fost deja constatat prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată într-o acțiune în răspundere civilă a pârâtului, în cadrul căreia au fost analizate aspectele legate de existența unei fapte ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, apreciind că răspunderea materială a administratorului societății pentru creanțele înregistrate asupra averii debitorului și care au condus la starea de insolvență a acestuia este tot o formă a răspunderii civile delictuale. Prin urmare, a considerat că atunci când a stabilit obligația pârâtului de a acoperi debitul principal (636.708 de RON) și accesoriile fiscale până la data de 14.02.2013, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în răspundere patrimonială a analizat îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, astfel încât, în cadrul acțiunii de față, ce vizează numai plata accesoriilor fiscale la un debit deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, trebuia analizat doar dacă penalitățile și majorările de întârziere au continuat să curgă și dacă prejudiciul constând în aceste accesorii a fost sau nu acoperit. Cum aceste accesorii la creanțele înscrise la masa credală nu mai puteau fi valorificate în cadrul procedurii insolvenței deschise față de debitoare prin înscrierea lor succesivă, pe măsura acumulării, la masa credală, a concluzionat că ele pot fi acordate în prezenta cauză. De asemenea, instanța de apel a înlăturat apărările pârâtului în sensul că nu ar datora deloc prejudiciul, pe motiv că soluția de achitare adoptată de instanța penală prin decizia nr. 1540/13.11.2018, precum și motivele pe care s-a fundamentat aceasta exclud angajarea răspunderii sale civile în cauza de față pentru plata accesoriilor, considerând că instanța penală a reținut împrejurarea că fapta pârâtului nu îmbracă forma infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar nu că inculpatul nu ar fi săvârșit nicio faptă. Activitatea desfășurată de pârât, ca administrator al S.C. B., în legătură cu emiterea celor 74 de facturi către S.C. C. S.R.L. Timișoara a fost calificată drept o faptă ilicită prin sentința civilă nr. 1899/11.12.2013 a Tribunalului Dolj prin care pârâtului i-a fost angajată răspunderea patrimonială pe debitul principal și accesoriile fiscale până la 14.02.2013. Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel este corect doar în parte. Astfel, instanța de recurs reține că debitul principal și accesoriile scadente până la data insolvenței au fost stabilite într-o acțiune în răspundere patrimonială soluționată prin sentința civilă nr. 1899/11.12.2013 a Tribunalului Dolj. De asemenea, astfel cum rezultă din considerentele deciziei penale și raportat la temeiul juridic al soluției de achitare, care lasă nesoluționată acțiunea civilă, pârâtul a săvărșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, ce poate fi analizată, de principiu, prin introducerea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală la instanța civilă, în aplicarea disp. art. 27 C. proc. civ..penală, în care se valorifică cu autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. civ. penală, constatările instanței penale legate de existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Prin urmare, sunt corecte considerentele instanței de apel în sensul că instanța penală a reținut împrejurarea că fapta pârâtului nu îmbracă forma infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar nu că inculpatul nu ar fi săvârșit nicio faptă, caz în care, pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală, poate fi analizat caracterul ilicit al faptei astfel cum a fost reținută în decizia de achitare, precum și celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale. Din această perspectivă urmează a fi înlăturate criticile formulate de recurent și subsumate dispozițiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ. privind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii penale referitor la inexistența infracțiunii. Sunt întemeiate criticile referitoare la schimbarea de către instanța de apel a cauzei acțiunii, printr-o interpretare greșită a dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ. raportat la cele ale art. 119-201 1 din O.U.G. nr. 92/2003, susțineri ce pot fi analizate prin perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a reținut că accesoriile pretinse sunt cele aferente debitului principal stabilit în dosarul de răspundere patrimonială, pentru care reclamanta se constituise parte civilă și în dosarul penal, și a considerat că este ținută de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri privind existența faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, apreciind că răspunderea materială a administratorului societății este o formă a răspunderii civile delictuale. Prin urmare, în cadrul acțiunii de față, ce vizează numai plata accesoriilor fiscale la un debit deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, trebuia analizat doar dacă penalitățile și majorările de întârziere au continuat să curgă și dacă prejudiciul constând în aceste accesorii a fost sau nu acoperit. Considerentele instanței, deși corecte în principiu, nu țin cont de împrejurarea că raportul procesual pendinte este cel fixat de dispozițiile art. 27 și 28 C. proc. pen., dat fiind faptul că reclamantul nu a învestit instanța civilă cu o acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun pentru recuperarea prejudiciului săvârșit printr-o faptă ilicită distinctă, care să fi fost descrisă în petitul acțiunii, ci cu pretențiile pentru care s-a constituit, anterior, parte civilă în procesul penal, raportat la anumite acte și fapte materiale ale pârâtului care, deși reținute de instanța penală, nu au fost încadrate în elementul obiectiv al infracțiunii de evaziune fiscală. În aceste condiții, revine instanței civile obligația de a stabili caracterul ilicit al respectivelor fapte, precum și existența celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Or, instanța de apel nu a analizat acțiunea din această perspectivă, ci a apreciat că fapta ilicită este cea stabilită în litigiul privind antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, motiv pentru care, în prezenta cauză, nu a verificat decât dacă accesoriile fiscale au continuat să curgă, raportat la situația de fapt și de drept statuată în acel litigiu. Procedând astfel, a schimbat temeiul factual și juridic al acțiunii inițiale, prezumând ca fiind îndeplinite condițiile privind fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul stabilite într-un alt raport juridic și în baza unei forme răspundere civilă distincte, ce sancționează un alt tip de raport juridic, respectiv răspunderea patrimonială a administratorului societății comerciale aflate în insolvență, pentru prejudiciul cauzat societății, reclamantul optând și pentru acest mijloc de recuperare a prejudiciului, în calitate de creditor, în dosarul de insolvență. Prin urmare, pentru debitul principal și accesoriile acestuia, reclamantul a obținut un titlu executoriu, având posibilitatea de a pune în executare acest titlu sau de a pretinde, în măsura în care apreciază că subzistă obligatia debitorului la daune interese fiscale suplimentare, recuperarea acestora valorificând raportul juridic de fond pentru a obține beneficiul nerealizat. În prezenta cauză, acesta a solicitat plata acelorași accesorii ale debitului principal pe calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală desprinse din litigiu penal în care s-au reținut anumite fapte materiale al căror ilicit civil, cauzator al prejudiciului pretins, urma a fi analizat de instanța civilă. Raportat la aceste împrejurări, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care urmează a analiza existența unei fapte ilicite în raport cu susținerile reclamantului din acțiunea inițială, formulată în baza art. 25 alin. (5) și art. 27 alin. (2) C. proc. civ., a limitelor devoluțiunii stabilite prin cererea de apel, urmând a pronunța o soluție cu respectarea dezlegărilor conținute în prezenta hotărâre. În acest sens, va stabili care este fapta ilicită cu analiza căreia a fost învestită, dacă aceasta coincide ca izvor factual cu cea stabilită în sarcina pârâtului în litigiul având ca obiect răspunderea patrimonială și, în raport de aceasta, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului. PENTRU ACESTE MOTIVE,