Decizia nr. 4839/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 539/2019 a Tribunalului Dolj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. x/2018, în data de 27 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, a solicitat anularea Deciziei nr. 320/25.06.2018 - de soluționare a contestației fiscale, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018, precum si a Raportului de Inspecție fiscală nr. x/22.02.2018. Prin sentința civilă nr. 539 din 02 aprilie 2019, Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, pe rolul căreia a fost înregistrată cauza la data de 16 aprilie 2019, sub nr. x/2019.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 262 din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dolj și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj și a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 320/25.06.2018 emisă de DGRFP Craiova, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/22.02.2018 în ceea ce privește suma de 168.650 RON reprezentând impozit pe venit și accesoriile aferente acestei sume.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 262 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu, cât și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj. 3.1. Reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată. Arată că sentința Curții de Apel Craiova este nelegala, nemotivata, reluând motivarea Deciziei de soluționare a contestației, care, asa cum a susținut in acțiunea formulata la instanța, este motivata nelagal pe considerentul ca un este aplicabil art. 1l din Codul fiscal si ca ceea ce a sancționat si constatat organul fiscal este nedeclararea unor obligații de către contribuabil deși sunt înregistrate in contabilitate. Ceea ce a susținut in contestație este tocmai faptul ca organul de inspecție trebuia sa aibă in vedere voința si scopul contribuabilului, in speța A. S.R.L. care a asigurat angajaților deplasați in străinătate, in speța in Germania, o diferența de drepturi ca si indemnizație/diurna de deplasare, dar care a fost înregistrata in evidente ca drepturi salariale/de natura salariata pentru a putea fi plătite taxele către statul German, statul primitor. Taxele si impozitele aferente personalului detașat in Germania, au fost contabilizate in conturi distincte in evidenta contabila cu mențiunea "Germania ", ele nu au fost declarate in declarația 112 -« declarație privind obligațiile de plata a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit si evidenta nominala a persoanelor asigurate «, intrucat au fost taxe achitate in statul german si ca atare declarate in acel stat. Având vedere cele precizate a solicitat si efectuarea altei expertize contabile, care sa poată surprinde toate elementele corecte, faptice ale derulării fenemonelor economice derulate de societate, cerere respinsa de către instanța de fond. Aceste aspecte considera ca nu au fost analizate de către instanțe de fond, astfel ca soluția pronunțata este data cu incalcarea normelor de drept material, in special incalcarea proincipiului evitării dublei impuneri. Astfel, decizia de Impunere si Raportul de Inspecție sunt nule absolut, pentru motivele invocate mai sus, in special incalcarea principiului EVITĂRII DUBLEI IMPUNERI, precum si pentru motivele susținute, astfel: 1. Lipsa temeiului de drept al Deciziei de Impunere si al Raportului de Inspecție Fiscala 1.1. Inaplicabilitatea art. 11 alin. (1) din Codul fiscal in ceea ce privește contribuțiile sociale 1.2. Greșita aplicare a art. 11 alin. (1) in ceea ce privește calificarea indemnizației de deplasare drept venit salarial In acest sens invoca DIRECTIVA PARLAMENTULUI EUROPEAN SI A CONSILIULUI 96/71/CE din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii. Curtea Europeana de Justiție a admis posibilitatea agenților economici de a acorda indemnizația de deplasare, in toate ipotezele reglementate de Directiva. Diurna este o alocație specifica detașării, asa cum aceasta noțiune este definita de Directiva. 1.3. Greșita utilizare a Normelor Metodologice la Codul fiscal, drept temei legal al impunerii suplimentare Calficarea unei sume de bani primate de către un salariat drept venit asimilat salariilor, in sensul impozitului pe venitul din salarii, trebuie sa fie rezultatul aplicării unor criterii de calficare stabilite prin act normativ, si nu de către inspectorii fiscali, in mod subiectiv, cum s-a întâmplat in cazul de fata. Pentru toate considerentele mai sus expuse, solicita admiterea recursului si a acțiunii astfel cum au fost formulate. 3.2. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu, cât și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 488, pct. 8 C. proc. civ. In soluționarea cauzei instanța de judecata reține incidența in cauza a dispozițiilor art. 11, alin. (1) din Codul fiscal, texte de lege care sunt de natura sa duca la dezlegarea cauzei, intrucat în perioada 2016 - 2017 intimata - reclamanta avea obligația sa declare impozitul pe salarii și contribuțiile sociale aferente, dar considera ca instanța de fond a făcut o aplicare greșita a acestor dispoziții legale, interpretarea data textelor de lege având un caracter restrâns, in sensul ca instanța de fond a concluzionat ca presupusa plata a sumei de 168.650 RON ar pesupune ca intimata reclamanta nu datorează acest impozit pe venit. Considera ca anularea deciziei de impunere nr. x/22.02.2018 si a raportului de inspecție fiscala nr. x/22.02.2018 in ceea ce privește obligarea intimatei -reclamante la plata sumei de 168.650 RON, reprezentând impozit pe profit si accesoriile aferente acestei sume ar conduce la concluzia ca aceasta nu datorează suma stabilita suplimentar, astfel ca prin anularea actului plata realizata nu mai are un suport legal. Legalitatea/ne legalitatea unui act administrativ - fiscal, supus controlului judecătoresc, nu este determinata de plata/neplata sumelor stabilite prin act, acest putând fi anulat ca nelegal, nu pentru faptul ca sumele respective ar fi fost plătite. Prin decizia de impunere a cărei anulare se solicita s-a stabilit in sarcina reclamantei suma totala de 3.670.988 RON. Din aceasta suma intimata - reclamanta a contestat suma totala de 3.564.685 RON. Instanța de fond a preluat concluziile consultantului fiscal cu privire la impozitul pe veniturile din salarii (168.650 RON), dar concluziile nu erau motivate, afirmandu-se doar ca suma nu este corect calculata prin raportare la o presupusa existenta a unei duble impuneri, fara a aduce nici un argument din punct de vedere legal care sa susțină aceasta afirmație. Instanța de fond ar fi trebuit sa analizeze si sa stabilească cărui stat ii revine dreptul de impunere conform prevederilor legale in materie, presupusa existenta a unei duble impuneri nefiind suficienta pentru a concluziona ca organul de inspecție fiscala a stabilit eronat in contul impozitului pe veniturile din salarii suma de 168.650 RON cu titlu de debit suplimentar. In fapt, urmare a verificării efectuate prin sondaj, organul de control a identificat angajați ai societății a căror perioada de detașare in Germania a fost sub 183 zile. Instanța de judecata trebuia sa facă aplicarea dispozițiilor art. 15, alin. (2) lit. a) din Legea nr. 29/16.01.2002 privind ratificarea Convenției dintre România si Republica Federala Germania pentru evitarea dublei impunerii cu privire la impozitele pe venit si pe capital: "Independent de prevederile paragrafului 1, remunerațiile obținute de un rezident al unui stat contractant pentru o activitate salariată exercitată în celălalt stat contractant sunt impozabile numai în primul stat menționat, dacă: a) beneficiarul este prezent în celălalt stat pentru o perioadă sau perioade care nu depășesc în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârșind în anul fiscal vizat; șî b) remunerațiile sunt plătite de o persoană sau în numele unei persoane care angajează și care nu este rezidentă a celuilalt stat; și c) remunerațiile nu sunt suportate de un sediu permanent sau de o bază fixă pe care cel care angajează o are în celălalt stat." Faptul ca remunerațiile realizate de personalul detașat sub 183 de zile, cumulat in cadrul oricărei perioade de 12 luni, trebuie impuse de către statului roman si nu de către statului german, rezulta cu claritate din dispozițiile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal si H.G. nr. 01/2016, in conformitate cu care: - art. .76, alin. (1), Codul fiscal: "Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani si/sau în natură obținute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detașare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obțin venituri din salarii si asimilate salariilor" -titlul IV, pct. 20 din H.G. nr. 01/2016: "Veniturile din salarii obținute de contribuabilii prevăzuți la art. 59 alin. (1) lit. a) si alin. (2) din Codul fiscal pentru activitatea desfășurată într-un stat cu care România are încheiată convenție de evitare a dublei impuneri si care sunt plătite de către sau în numele unui angajator care este rezident în România sau are sediul permanent în România sunt impozabile în România dacă persoana fizică este prezentă în acel stat pentru o perioadă care nu depășește perioada prevăzută în convenția de evitare a dublei impuneri încheiată de România cu statul în care se desfășoară activitatea si veniturile din salarii nu sunt suportate de un sediu permanent al angajatorului care este rezident în România" Totodată, instanța de fond trebuia sa aibă in veere împrejurarea ca intimata -reclamanta nu a pus la dispoziția organului de control documente din care se rezulte in mod expres, pentru fiecare salariat in parte, durata pentru care s-a intenționat detașarea pe teritoriul statului German. In acest context, in mod întemeiat inspecția fiscala a stabilit ca pentru personalul detașat sub 183 de zile sunt aplicabile prevederile legale anterior menționate, motiv pentru care si pentru diferența de drepturi salariale obținute în raport de activitatea desfășurata pe teritorul Germaniei, exista obligativitatea impozitării in România din punct de vedere al impozitului pe veniturile din salarii. Rezulta ca intimata - reclamanta avea obligația calculării, reținerii si virării impozitului pe veniturile din salarii si pentru aceste diferente de drepturi salariale obținute in raport de activitatea desfășurata pe teritorul Germaniei. De altfel, concluzia potrivit căreia venitul salarial total lunar al unui angajat al societății ar fi impartit in doua componente, fiecare impozitată diferit din punct de vedere al statului îndreptățit la impunere in ceea ce privește impozitului pe veniturile din salarii, este nelegala. Pentru componenta din venitul salarial brut lunar ai unui salariat reprezentând echivalentul salariului minim pe economie din România, in realitate intimata - reclamanta a procedat la impozitarea ca si venit salariat datorat si declarat statului Roman, iar pentru diferența din venitul salariat brut lunar acordata in baza salariului minim pe ramura in Germania, a procedat la impozitarea ca si venit salarial datorat si declarat statului German. În concluzie, față de motivele invocate, solicita admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond, reținerea cauzei spre rejudecare, respingerea în totalitate a cererii introductive, ca netemeinică și nelegală și menținerea actelor noastre ca temeinice și legale.

Aspecte de fapt și de drept relevante în cauză Instanța a fost învestită de către reclamanta A. S.R.L. - prin Administrator Judiciar B. cu acțiune în anularea anularea Deciziei nr. 320/25.06.2018 - de soluționare a contestației fiscale -, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018, precum si a Raportului de Inspecție fiscală nr. x/22.02.2018. Prin decizia de impunere a cărei anulare se solicită s-a stabilit în sarcina reclamantei suma totala de 3.670.988 RON. Din această sumă reclamanta a contestat suma de 3.564.685 RON, compusă din următoarele sume: 30.883 RON, TVA, 168.650 RON, impozit pe veniturile din salarii si asimilate salariilor; 1.392.038 RON, contribuție asigurări sociale datorata de angajator; 925.703 RON, contribuție asigurări sociale; 18.489 RON, contribuție asigurări sociale pentru accidente de munca si boli profesionale; 44.051 RON, contribuția de asigurări pentru șomaj datorata de angajator; 35.090 RON, contribuția de asigurări pentru șomaj; 21.525 RON, contribuția angajatorului la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale; 397.412 RON, contribuția de asigurări sociale de sănătate datorata de angajator 484.572 RON, contribuția individuala de asigurări sociale de sănătate; 77.175 RON, contribuția pentru concedii si indemnizații. S-a reținut de către organele fiscale că reclamanta avea obligația, în conformitate cu dispozițiile art. 93, alin. (2), lit. a), art. 95, alin. (4), art. 102, alin. (2) și alin. (3), art. 113, alin. (2), lit. b) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, de a calcula, reține, declara și plăti impozitul pe venitul din salarii și asimilate acestora și contribuțiile sociale aferente drepturilor salariale acordate angajaților săi care în perioada 2016 - 2017 au desfășurat activitate de construcții clădiri rezidențiale și nerezidențiale pe teritoriul Germaniei, pentru care s-au calculat și înregistrat în evidenta contabila obligațiile fiscale pentru munca desfășurată în Germania, dar nu s-au declarat si achitat aceste creanțe. instanța a fost învestită de către reclamanta A. S.R.L. - prin Administrator Judiciar B. cu acțiune în anularea anularea Deciziei nr. 320/25.06.2018 - de soluționare a contestației fiscale -, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018, precum si a Raportului de Inspecție fiscală nr. x/22.02.2018. Prin decizia de impunere a cărei anulare se solicită s-a stabilit în sarcina reclamantei suma totala datorată de 3.670.988 RON. Din această sumă reclamanta a contestat suma de 3.564.685 RON, compusă din: 30.883 RON TVA, 168.650 RON impozit pe veniturile din salarii si asimilate salariilor, 1.392.038 RON contribuție asigurări sociale datorata de angajator, 925.703 RON contribuție asigurări sociale, 18.489 RON contribuție asigurări sociale pentru accidente de munca si boli profesionale, 44.051 RON contribuția de asigurări pentru șomaj datorata de angajator, 35.090 RON contribuția de asigurări pentru șomaj, 21.525 RON contribuția angajatorului la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, 397.412 RON contribuția de asigurări sociale de sănătate datorata de angajator, 484.572 RON, contribuția individuala de asigurări sociale de sănătate, 77.175 RON contribuția pentru concedii si indemnizații. S-a reținut de către organele fiscale că reclamanta avea obligația, în conformitate cu dispozițiile art. 93, alin. (2), lit. a), art. 95, alin. (4), art. 102, alin. (2) și alin. (3), art. 113, alin. (2), lit. b) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, de a calcula, reține, declara și plăti impozitul pe venitul din salarii și asimilate acestora și contribuțiile sociale aferente drepturilor salariale acordate angajaților săi care, în perioada 2016 -2017, au desfășurat activitate de construcții clădiri rezidențiale și nerezidențiale pe teritoriul Germaniei, pentru care s-au calculat și înregistrat în evidenta contabila obligațiile fiscale pentru munca desfășurată în Germania, dar nu s-au declarat si achitat aceste creanțe.

Considerentele Înaltei Curți ân privința recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantei societatea A. S.R.L.: Recurenta invocă nerespectarea, de către instanța de fond, a obligației de motivare a hotărârii, prin însușirea argumentelor organului fiscal cuprinse în decizia de soluționare a contestației, susținând astfel teza încălcării art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Înalta Curte constată că, din analiza considerentelor hotărârii recurate, rezultă că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, ceea ce face ca respectivul motiv de casare să nu-și găsească incidența în cauză. Faptul că recurenta-reclamantă nu fost în acord cu raționamentul judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare. În analiza sentinței recurate se constată că instanța de fond a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. Din considerentele hotărârii recurate reiese faptul ca instanța face o judecata de valoare, nemultumindu-se a reda argumentele generale, în hotărâre regasindu-se argumentele proprii, circumscrise spetei, cu formulări concrete, specifice, fiind respectate exigentele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. Refuzul administrării unor probe apreciate ca utile de către parte dar respinse de către instanță nu se circumscrie acestui motiv de casare, având în vedere că respingerea probei cu o nouă expertiză de specialitate ar putea fi asimilată eventual cu nesocotirea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil, principii ce ar atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu a celui indicat de către partea reclamantă. Cu toate acestea, soluția de respingere a încuviințării probei cu o nouă expertiză este fundamentată juridic, neputându-se vorbi despre necercetarea fondului or imposibilitatea instanței de recurs de a exercita controlul judiciar asupra sentinței atacate. În cauză, instanța de fond a procedat la administrarea unei astfel de probe însă partea a solicitat o nouă expertiză, situație în care reclamanta nu poate invoca și demostra o nemotivare a hotărârii, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate. Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. Din perspectiva situației de fapt se reține că limitele învestirii instanței, așa cum au fost stabilite la fond, vizează anularea Deciziei nr. 320/25.06.2018 - de soluționare a contestației fiscale -, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018, precum si a Raportului de Inspecție fiscală nr. x/22.02.2018. Instanța de fond a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 93 alin. (2) lit. a), art. 95 alin. (4), art. 102 alin. (2) și alin. (3), art. 113 alin. (2), lit. b) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, reclamanta avea obligația de a calcula, reține, declara și plati impozitul pe venitul din salarii și asimilate acestora și contribuțiile sociale aferente drepturilor salariate acordate angajaților săi care în perioada 2016 - 2017 au desfășurat activitate de construcții clădiri rezidențiale și nerezidentiale pe teritoriul Germaniei, dar nu s-au declarat și achitat aceste creanțe. S-a reținut totodată faptul ca organele fiscale nu au recalificat sumele acordate salariaților ca venit salarial, pentru munca desfășurata în Germania, ci au stabilit creanțele fiscale calculate și înregistrate deja în evidenta contabila a societății, dar nedeclarate la organul fiscal. Procedând la propria sa evaluare, instanța de control judiciar reține că, într-o primă critică, recurenta reclamantă a susținut că organul de control a încălcat normele imperative de procedură fiscală referitoare la interpretarea legii, deoarece nu putea folosi temei de drept dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Înalta Curte constată că nu există niciun text legal care să interzică agentului de muncă temporară să acorde salariaților săi, detașați pe teritoriul altui stat o indemnizație de deplasare, însă tratamentul fiscal aplicat de reclamantă a fost refuzat pe un alt considerent și anume că impozitul pe venitul din salarii și al contribuțiilor aferente au fost înregistrate în evidența contabilă a societății dar nedeclarate la organul fiscal sau contribuții sociale neconstituite. Contrar susținerilor recurentei reclamante, soluția adoptată de organele fiscale decurge tocmai din jurisprudența CJUE și norma unională (și actele normative de transpunere în legislația națională), invocate și din calificarea făcută în baza acestor reglementări. Din această perspectivă, nu se poate vorbi de vreo operațiune de recalificare, deoarece simpla denumire a acestor drepturi ca fiind indemnizații de deplasare (dirună) de către reclamantă nu era suficientă pentru calificarea lor ca atare, de vreme ce în conduita sa reclamanta s-a raportat la ele ca la niște drepturi salariale propriu-zise, iar specificul lor, analizat în precedent, confirmă această natură juridică. De altfel, din punct de vedere fiscal, natura unei operațiuni este dată de substanța sa și nu de împrejurări care indică evidențierea în contabilitate, așa încât în mod corect organului fiscal le-a tratat ca venituri salariale, nefiind vorba de o recalificare a acestor raporturi juridice. În continuare, în mod întemeiat instanța de fond a stabilit ca inspecția fiscala nu a realizat o recalificare a diurnei ca venit salarial, ci doar a constatat ca impozitul pe venitul din salarii și contribuțiile aferente au fost înregistrate în contabilitatea societății dar nu au fost declarate la organul fiscal iar contribuțiile sociale nu au fost constituite. De asemenea, în mod judicios instanța de fond a reținut faptul ca directiva Parlamentului European și Consiliului 96/71/CE din 16 decembrie 1996, privind detașarea lucratorilor în cadrul furnizării de servicii, precum și dispozițiile art. 17 și art. 18 din Codul muncii, art. 17, alin. (1) din H.G. nr. 518/1995, privind unele drepturi și obligații ale personalului roman trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, invocate de către reclamanta în susținerea cererii introductive, nu au aplicabilitate în cauza întrucât inspecția fiscala a constatat ca reclamanta a înregistrat în contabilitate sume, pe care nu le-a declarat la organul fiscal, nefiind contestat dreptul reclamantei și condițiile în care se poate realiza detașarea unor lucratori în state membre ale Uniunii Europene. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia inspecția fiscala ar fi aplicat în mod eronat Normele metodologice la Codul fiscal, respectivt pct. 68 din H.G. nr. 44/2004, dat în aplicarea art. 55, alin. (2) Codul fiscal, instanța de fond a reținut corect netemeinicia acesteia întrucât sumele stabilite suplimentar de către inspecția fiscala au ca temei dspozitiile art. art. 93 alin. (2), lit. a), art. 95 alin. (4), art. 102 alin. (2) și alin. (3), art. 113, alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Recursurile pârâtelor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu, cât și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj Recurentele consideră ca anularea deciziei de impunere nr. x/22.02.2018 si a raportului de inspecție fiscala nr. x/22.02.2018 în ceea ce privește obligarea reclamantei la plata sumei de 168.650 RON reprezentând impozit pe profit si accesoriile aferente acestei sume ar conduce la concluzia ca aceasta nu datorează suma stabilita suplimentar astfel că, prin anularea actului, plata realizată nu mai are un suport legal. Este real faptul că instanța de fond a preluat concluziile consultantului fiscal cu privire la impozitul pe veniturile din salarii (168.650 RON) dar considerentele sunt implicit raportate la expertiza judiciară administrată în cauză, care a stabilit că suma nu este corect stabilită prin raportare la existenta dublei impuneri. Astfel, organele de inspecție fiscala nu au ținut cont de această sumă reprezentând impozit pe salarii in statul german, creându-se premisele unei duble impuneri, confirmată si de către expertul desemnat, această sumă trebuind să diminueze totalul de plată din decizia de impunere pusa in sarcina reclamantei. În concret, din analiza documentelor contabile aferente perioadei supuse controlului rezultă că A. S.R.L. a înregistrat în contabilitate cheltuielile aferente salariilor angajaților implicați în lucrări de construcții, conform punctajului lunar, achitând pentru statul german, impozit pe salarii -dosar fond. Așadar, instanța de fond a stabilit cărui stat îi revine dreptul de impunere conform prevederilor legale in materie, criticile recurentelor fiind astfel nefondate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, soluția adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu, cât și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj împotriva sentinței civile nr. 262 din 19 noiembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.