ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1863/2024

Ședința publică din data de 18 septembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 09.02.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în calitate de succesor în drepturi al numitului A. senior, în contradictoriu cu B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. x din 22.11.1990, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, după defuncta C., cu ultimul domiciliu în București, decedată la data de 28.08.1990, constatarea calității de succesor legal al antecesorului acestuia, A., decedat la data de 30.05.2004, ca reprezentant al numitului A., predecedat la data de 01.12.1973, iar ca urmare a reclamantului ca nepot de frate predecedat, obligarea pârâtului, în caz de opunere la admiterea acțiunii, la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 09.03.2017, Judecătoria Sectorului 2 București a anulat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. x/22.11.1990, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București .

Prin încheierea din 25.05.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sectorului 2 București a admis cererea reclamantului, a revenit asupra măsurii anulării cererii de chemare în judecată și a trimis cauza completului inițial învestit .

Prin cererea depusă în data de 06.09.2017, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, în temeiul prevederilor art. 204 C. proc. civ., solicitând ca, prin hotărârea care va fi pronunțată, să se dispună: constatarea nulității certificatului de moștenitor nr. x/22.11.1990, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, după defuncta C., cu ultimul domiciliu în București, decedată la data de 28.08.1990; constatarea calității de succesor legal al antecesorului reclamantului, A., decedat la data de 30.05.2004, ca reprezentant al numitului A., predecedat la data de 01.12.1973, iar, ca urmare, a reclamantului, ca nepot de frate predecedat, după defuncta C.; constatarea calității de succesor legal al antecesorului reclamantului A., decedat la data de 30.05.2004, ca reprezentant al numitului A., predecedat la data de 01.12.1973, iar, ca urmare, a reclamantului, ca nepot de frate predecedat, după defuncta D., decedată la data de 09.03.1987; obligarea pârâtului, în caz de opunere la admiterea acțiunii, la cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 10537/09.10.2017, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de reclamant și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 10.11.2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința nr. 1022/18.06.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâtul B., a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul B., a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul B.. Totodată, a admis excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală, invocată de pârâtul B., a constatat că dreptul de opțiune succesorală al reclamantului A. la moștenirea rămasă de pe urma defunctei C., decedată la data de 28.08.1990, s-a prescris, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului B. și a obligat pe reclamant către pârât la plata sumei de 24.479,35 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 108A/27.01.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1022/18.06.2021 a Tribunalul București, secția V-a civilă; a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat în apel.

Împotriva deciziei nr. 108A/27.01.2023 a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant învederează că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care invocă prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și arată că instanța nu a analizat apelul sub aspectul capetelor de cerere cu care a fost învestită instanța de fond, soluționând procesul fără a intra în judecarea fondului.

Pretinde recurentul că instanța a încălcat dispozițiile procedurale referitoare la admisibilitatea și administrarea probelor în procesul civil, conform prevederilor art. 249 și art. 254 C. proc. civ., respectiv la scopul și conținutul cercetării procesului conform prevederilor art. 237 din același cod.

Recurentul învederează că instanța de fond nu a menționat, nu a analizat și nu a soluționat capătul III al cererii de chemare în judecată. De fapt, nici celelalte două capete de cerere nu au fost dezlegate, din moment ce procesul a fost soluționat fără a se intra în judecata fondului, însă instanța de fond le-a tratat prin prisma excepțiilor, astfel că ar putea fi apreciate ca reprezentând un beneficiu al puterii de lucru judecat atât referitor la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, cât și asupra prescripției dreptului material la acțiune, dar în special referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârât, respinse prin soluția pronunțată.

Instanța de apel, prin decizia pronunțată, a dispus, în mod greșit și contradictoriu, din prisma efectului devolutiv al apelului și a principiului disponibilității că: "toate susținerile referitoare la vocația succesorală a reclamantului sunt aspecte subsidiare și care ar fi putut fi analizate doar în măsura în care s-ar fi constatat că reclamantul a acceptat succesiunea în termenul prevăzut de ort. 700 C. Civil" și că "prin urmare, nici apărările părților care se circumscriu acestor excepții nu vor fi avute în vedere de către instanța de apel" întrucât toate aspectele deduse judecății prin cererea de apel trebuiau în mod obligatoriu să fie analizate conform dispozițiilor art. 22 alin. (6) coroborate cu prevederile cu art. 497 C. proc. civ.

Invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1025/2019 și decizia nr. 1954/2014 pronunțate de ICCJ secția a II-a civilă), recurentul învederează că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci au fost preluate ideile și susținerile părților, fără ca instanța de apel să prezinte o motivare concretă, elaborată și întemeiată pe probe și pe interpretarea normelor legale aplicabile, astfel că nu există garanția respectării dreptului la un proces echitabil. În acest context, recurentul pretinde că a fost încălcat dreptul la apărare și securitatea juridică.

Recurentul arată că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii întrucât toate motivele de apel ar fi trebuit soluționate și, conform celor două principii enunțate chiar în motivare, calea de atac devolutivă, obligă instanța de apel să analizeze toate problemele invocate, dar în mod contradictoriu nu le-a analizat, invocând atât limitele învestirii, cât și condițiile trasate de prima instanță, dar și subsidiaritatea acestora. În susținerea argumentelor, recurentul invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 1571/2019, decizia nr. 149/2016.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul învederează că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea/aplicarea eronată a prevederilor art. 688, art. 689, art. 700, art. 1890 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Susține recurentul că, în cauză, sunt incidente prevederile C. civ. în forma în vigoare în anul 1990 -data deschiderii succesiunii- și nu dispozițiile legale în forma actualizată până în anul 2011 sau dispozițiile Noului C. civ.

Referitor la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurentul arată că instanța de apel a comparat aceste prevederi legale cu dispozițiile art. 700 din C. civ., dar toate ipotezele invocate contravin celor stabilite deja prin decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și de către Curtea Constituțională, sens în care face referire la decizia ICCJ nr. 73/2018, Decizia nr. 149/2018 pronunțată de Curtea Constituțională.

Hotărârea instanței de fond nu se bazează pe probe, iar hotărârea instanței de apel care nu face nici o apreciere a probelor administrate este greșită și nelegală, chiar atingând limitele imparțialității, dar în mod cert echivalează cu lipsa de motivare. Nu s-a administrat nici proba cu interogatoriu, nici proba cu acvirarea dosarului notarial, care să confirme starea de fapt prezentată de reclamant.

Referitor la neacceptarea succesiunii, recurentul arată că însuși pârâtul, prin întâmpinare a recunoscut faptul că acceptarea succesiunii a intervenit în virtutea legii, fiind invocate dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste motive, consideră că aceste apărări/excepții se impun a fi admise, deoarece antecesorul reclamantului A. a depus cerere de restituire conform Legii nr. 10/2001, formulând notificare prin intermediul Cabinetului de Avocat E., ce a fost înregistrată la Executorul Judecătoresc F. sub nr. x din 25.07.2001, iar la Primăria Municipiului București sub nr. x din 26.07.2001, sens în care invocă Decizia nr. XI din 5 februarie 2017 a ICCJ-Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 733 din 30.10.2007, precum și jurisprudența Curții de Apel Craiova.

Soluția instanței de fond, cu motivarea că: "reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte acceptarea moștenirii" este contrazisă tocmai de următoarea propoziție din același alineat, în sensul că: "nu poate fi reținută susținerea reclamantului că antecesorul său a depus cerere de restituire conform Legii nr. 10/2001, formulând Notificare înregistrată la Primăria Mun. București sub nr. x/26.07.2001 și astfel a acceptat moștenirea în cauză, deoarece formularea notificării produce efecte strict în sensul repunerii reclamantului în termenul de formulare a notificării".

Considerentele potrivit cărora notificarea nu a fost depusă în termenul legal de acceptare a succesiunii, contravin prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la problema vocației succesorale, recurentul pretinde că se impune a fi analizat arborele genealogic - intimatul exprimându-și acordul cu datele arătate în cuprinsul acestuia- din care rezultă gradele de rudenie ale părților, ale antecesorilor acestora față de autoarea C.. În acest sens, recurentul învederează că părțile sunt egale în privința "proximității în grad'* și expune, cronologic, evenimentele privind intervenirea decesului autorilor părților.

În cuprinsul certificatului de moștenitor emis la data de 22.11.1990 după defuncta C. s-a constatat calitatea de moștenitor legal a numitei G., menționându-se ca fiind unica moștenitoare în viață, ca reprezentant după fratele H.. Această stare de fapt nu reprezintă realitatea, deoarece nu numai că în fața notarului s-au ascuns informații referitoare la alți succesori, dar, mai mult, s-a declarat că nimeni nu ar mai fi în viață. Astfel, pe baza acestei erori, fundamentate pe o declarație falsă s-a constatat calitatea de unică moștenitoare a nepoatei de frate, fără să fi fost chemat la dezbaterea succesiunii antecesorul recurentului, numitul A., pe lângă ceilalți cu vocație succesorală asemănătoare.

Pe cale de consecință, un alt motiv de nulitate îl constituie împrejurarea potrivit căreia antecesoarea pârâtului C., nu putea dispune de întregul imobil întrucât a intervenit partajul voluntar autentic cu soțul acesteia, I., frații având drept de moștenire, printre care antecesorul reclamantului.

Recurentul pretinde că a făcut dovada manifestării de voință în sensul acceptării moștenirii, fiind depusă la dosar dovada formulării în termen a notificării, conform legii speciale.

Pârâtul, prin reprezentant convențional, a invocat dispozițiile art. 17 din Decretul nr. 40/1953, însă nu are în vedere că sintagma: "dacă la termenul fixat nu se prezintă toți moștenitorii..." presupune că aceștia (toți) să cunoască acel termen, deci să fie citați, menționați printre moștenitori în fața notarului, motiv pentru care tocmai aceste împrejurări au dat naștere litigiului pendinte.

La 8.05.2023, în termen legal, intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului-întrucât valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este situat sub pragul de 500.000 RON prevăzut de art. 483 alin. (2) în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată, astfel că hotărârea atacată nu este supusă recursului- iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Arată intimatul că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu respectarea regulilor de procedură, sens în care a motivat respingerea celorlalte capete de cerere (II și III afirmate de recurent), având la bază neexercitarea dreptului la opțiune succesorală respectiv neacceptarea moștenirii de către reclamant (de cei îndreptățiți conform legii, tatăl reclamantului, A.), în termenul legal de 6 luni de la deschiderea succesiunii.

Relativ la calitatea de succesor a recurentului, acesta nu avea vocație succesorală, la data deschiderii succesiunii ce face obiectul certificatului de moștenitor a cărui anulare se solicită, ci doar antecesorul său, care era în viață și nu a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul legal.

Învederează intimatul că art. 689 C. civ. nu are legătură cu situația dedusă judecății, iar dispozițiile art. 688 trebuie coroborate cu prevederile art. 700 C. civ., iar recurentul a expus greșit conținutul dispozițiilor legale, în forma în vigoare la data deschiderii succesiunii.

Este nefondată critica potrivit căreia hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 întrucât certificatul de moștenitor a cărui anulare se solicită are ca obiect un apartament care nu a fost naționalizat, dovadă fiind că se găsea în circuitul civil -notificarea de retrocedare în baza legii speciale fiind lipsită de obiect-, astfel că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001.

Afirmațiile recurentului cu privire la faptul că hotărârea instanței de fond nu se bazează pe probe nu poate fi ridicată în această fază, a recursului, ci în apel, astfel că este inadmisibilă, iar pe de altă parte este de rea credință având în vedere probele administrate.

În raport de succesiunea rămasă de pe urma defunctei C., recurentul-reclamant nu are vocație succesorală, deoarece antecesorul său, A., era în viață la data deschiderii succesiunii acesteia și nu a acceptat succesiunea în termen legal și nici nu a contestat certificatul de moștenitor nr. x/22.11.1990, iar decesul autorului recurentului a survenit în anul 2004, astfel că nu poate opera instituția reprezentării.

Susține intimatul ca recurentul- având gradul IV de rudenie- este înlăturat de la moștenirea autoarei C. de G. -având gradul II de rudenie.

Pe de altă parte, din cuprinsul certificatului de moștenitor autentificat sub nr. x/22.11.1990 rezultă faptul că C. a moștenit apartamentul nr. x situat la etajul 3 al imobilului din str. x de la D. conform certificatului de moștenitor nr. x/1987, dosar x al Notariatului de Stat al Sectorului 2, fără nicio legătură cu vreun partaj voluntar.

La data de 9 mai 2023, intimatul a depus completare la întâmpinare prin care învederează că renunță la invocarea excepției indmisibilității recursului.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că recursul este admisibil și este susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., astfel: (i) criticile vizând încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a principiului disponibilității și a efectului devolutiv al apelului, sunt susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (ii) criticile privind motivarea hotărârii recurate sunt încadrabile în cazul de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.); (iii) criticile vizând încălcarea prevederilor art. 700 C. civ. și a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt subsumabile motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (iv) criticile privind încălcarea art. 249, art. 254 prin raportare la prevederile art. 237 C. proc. civ. au fost invocate pur formal întrucât nu au fost dezvoltate argumente concrete în raport cu aspectele statuate de către instanța de apel; (v) argumentele vizând încălcarea prevederilor art. 1890 C. civ. sunt invocate omisso medio, or, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în recurs nu pot fi primite motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 mai 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 18 septembrie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia, raportat la conținutul criticilor formulate și la dispozițiile legale incidente, după cum urmează:

Cu titlu prealabil, se constată că, potrivit raportului întocmit în cauză și ulterior, în baza încheierii de admisibilitate din 22 mai 2024, acte procedurale realizate în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., s-a reținut că argumentele privind încălcarea art. 249, art. 254 prin raportare la prevederile art. 237 C. proc. civ. au fost invocate pur formal întrucât nu au fost dezvoltate critici concrete în raport cu aspectele statuate de către instanța de apel, astfel că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, iar criticile vizând încălcarea prevederilor art. 1890 C. civ. sunt invocate omisso medio, or, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în recurs nu pot fi primite motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

În aceste coordonate, Înalta Curte reține că, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. în contextul în care nu a analizat apelul prin raportare la toate capetele de cerere cu care a fost învestită instanța de fond și asupra cărora nu s-a pronunțat întrucât procesul a fost soluționat fără a intra în judecata fondului.

Arată recurentul că, fiind promovată calea de atac a apelului de către reclamant, instanța de apel trebuia să analizeze toate aspectele deduse judecății, astfel că s-a reținut eronat că, prin prisma efectului devolutiv al apelului și a principiului disponibilității, nu se impune a analiza apărările părților care se circumscriu excepțiilor respinse de instanța de fond.

Criticile sunt nefondate.

Deși apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața primei instanțe, astfel cum se prevede la art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., totuși el are două limitări legale.

Pe de o parte, art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.

Limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile de apel invocate și să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilității, precum și prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

Pe de altă parte, prevederile art. 478 din C. proc. civ. consacră regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea și temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Având a respecta limitele devoluțiunii, astfel cum au fost prezentate supra, instanța de apel era ținută a aprecia asupra legalității și temeiniciei soluției primei instanțe în sensul menținerii sau modificării soluției, sens în care a analizat prescripția dreptului de opțiune succesorală, față de dezlegările instanței de fond și de împrejurarea că doar reclamantul a promovat apel, nefiind criticată de părți soluția tribunalului cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale active, prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii.

Atunci când a concluzionat că va analiza prescripția dreptului de opțiune succesorală "tot în aceste condiții trasate de prima instanță", curtea de apel a expus modalitatea în care va răspunde motivelor de apel față de conținutul acestora și față de împrejurarea că instanța de fond a analizat separat chestiunea acceptării succesiunii de excepția lipsei calității procesuale active.

Văzând cele dezlegate de prima instanță, curtea de apel a validat raționamentul tribunalului privind depășirea termenului legal de acceptare a succesiunii, ceea ce nu a justificat aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul anulării sentinței și reținerii cauzei pentru evocarea fondului.

Sunt, prin urmare, corecte concluziile instanței de apel în sensul că nu se impunea verificarea apărărilor părților privind excepțiile respinse de instanța de fond (și neatacate cu apel) și nici analizarea susținerilor referitoare la vocația succesorală a reclamantului întrucât reprezintă aspecte subsidiare, ce "ar fi putut fi analizate doar în măsura în care s-ar fi constatat că reclamantul a acceptat succesiunea în termenul prevăzute de art. 700 C. civ..".

Totodată, în mod nefondat a susținut recurentul-reclamant că decizia din apel ar fi una nelegală, criticabilă pentru motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În detalierea criticii, recurentul reclamă o lipsă a motivării deciziei atacate, despre care afirmă că s-ar rezuma la preluarea apărărilor părților iar, pe de altă parte, recurentul invocă existența unor motive contradictorii, fără să expună vreun considerent care să exemplifice, să indice ori să argumenteze această teză.

Motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie să se întemeieze pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărârii judecătorești conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În consecință, criticile subsumate unui astfel de motiv trebuie să arate în concret ce anume nu cuprinde hotărârea recurată și care sunt considerentele contradictorii care se exclud reciproc.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii.

Verificând considerentele hotărârii recurate se constată că instanța de apel a motivat argumentele pentru care a reținut că dreptul de opțiune succesorală al reclamantului s-a prescris, iar prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei atacate, practic, recurentul contestă raționamentul juridic al instanței de apel.

Anume, instanța de apel a analizat critica privind momentul invocării excepției prescripției dreptului de opțiune succesorală – și a reținut că apărarea a fost invocată prin întâmpinarea înregistrată la 11.07.2017, în termen legal- și a expus argumentele proprii cu privire la depășirea termenului de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii, prin raportare la prevederile art. 700 C. civ. și la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța de apel a reținut că repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii la care se referă art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 operează doar în cadrul procedurii speciale și numai pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi.

Ca atare, nu se poate imputa instanței de apel încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum, fără temei, pretinde recurentul.

Cum hotărârea recurată este motivată, iar considerentele evidențiază analizarea de către instanța de apel a apărărilor formulate de părțile litigante, precum și argumentele pentru care acestea au fost primite ori, după caz, respinse și cum recurentul-reclamant nu a dezvoltat prin recurs alte critici punctuale sub acest aspect, Înalta Curte va statua cu privire la caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 700 C. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel nu a aplicat prevederile legale în vigoare la data deschiderii succesiunii, ci "dispoziții actualizate până în 2011" și dispozițiile Noului C. civ., ignoră considerentele hotărârii atacate care analizează incidența prevederilor art. 700 din C. civ. din 1864, în forma în vigoare la data de 28.08.1990, respectiv "dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii".

Se constată că, în cuprinsul memoriului de recurs, partea a reprodus, fără justificare, textul art. 700 C. civ. în forma anterioară modificării prin Decretul nr. 73/1954 ("facultatea de a accepta, sau de a se lepăda de o succesiune se prescrie prin acelaș timp ce se cere pentru prescripțiunea cea mai lungă a drepturilor imobiliare"), ce nu este incidentă în cauză, față de data deschiderii succesiunii.

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, la data de 28.08.1990 a decedat C., care nu a avut descendenți, iar soțul ei este predecedat. Prin certificatul de moștenitor nr. x/22.11.1990 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, s-a constatat că unica moștenitoare este G., ca reprezentant al fratelui defunctei, predecedat.

Reclamantul este fiul lui A., decedat la data de 30.05.2004, fiu al lui A., decedat la data de 01.12.1973, frate al defunctei C..

Pârâtul este fiul lui H. (fratele numitei G., decedată la data de 02.11.2002), decedat la data de 04.03.1977, care este descendentul lui H. (fratele autoarei C.), decedat la data de 23.10.1989.

Reclamantul a învestit instanța cu anularea Certificatului de moștenitor nr. x/22.11.1990, constatarea calității de succesor legal al lui A., ca reprezentant al lui A., iar ca urmare, constatarea reclamantului ca moștenitor, după defuncta C., acesta fiind nepot de frate predecedat.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 700 C. civ. din 1864, dreptul de opțiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni pentru succesiunile deschise anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., pentru ca soarta juridică a moștenirii să nu rămână multă vreme incertă.

Instanțele de fond au statuat în sensul că reclamantul nu a probat acceptarea succesiunii rămase de pe urma defunctei C. de către autorul recurentului, A., prin reprezentarea tatălui său, A., în termenul de 6 luni reglementat de prevederile art. 700 C. civ., iar circumstanțele factuale ale cauzei și modalitatea de interpretare a probelor nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii subsumate motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reprezintă dreptul comun în materie, iar instanța de apel a interpretat și aplicat greșit aceste prevederi prin raportare la dispozițiile art. 700 C. civ.. În acest sens, învederează că autorul său, A. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. x din 26.07.2001 și, astfel, a fost repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii rămase de pe urma defunctei C., conform prevederilor art. 4 alin. (3) din legea specială.

Legile cu caracter reparatoriu emise după 1990 în România, au făcut distincție între succesibilii care au renunțat expres la succesiunea autorului după care s-au stabilit măsurile reparatorii și neacceptanții în termen al acestor succesiuni, în această situație operând repuneri în termenul de opțiune succesorală pentru succesibili neacceptanți care se consideră ca au acceptat succesiunea pentru măsurile cu caracter reparatoriu prin cererile pe care le formulează în termenul prevăzut de lege pentru acordarea acestora.

Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt lipsite de echivoc și prevăd că: "succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi."

Contrar opiniei recurentului-reclamant, dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile C. civ. și au în vedere situația în care la momentul decesului fostului proprietar, bunul imobil fusese naționalizat și nu se mai afla în proprietatea sa, iar legea specială de retrocedare permite succesibililor să solicite restituirea lui.

În atare condiții, este corectă concluzia instanței de apel potrivit căreia "repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii la care se referă textul legal sus menționat operează doar în cadrul procedurii speciale prevăzută Legea nr. 10/2001 și numai pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi."

Cercetând criticile recurentului privind efectele înregistrării notificării nr. x din 26.07.2001, pe de o parte, se reține că a fost formulată cu mult peste termenul de 6 luni de la data deschiderii succesiunii (28.08.1990), conform art. 700 din C. civ. de la 1864, astfel că nu reprezintă un act de acceptare a întregii succesiuni iar, pe de altă parte, că notificatorul a fost repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii doar pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul Legii nr. 10/2001, în cadrul respectivei proceduri astfel cum prevăd, în mod explicit, dispoziții speciale ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Apărările părților privind natura juridică a imobilului, respectiv dacă acesta ar putea face obiectul măsurilor reparatorii, depășesc limitele analizei cauzei pendinte, putând fi verificate doar în cadrul procedurii demarate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Nici considerentele Deciziei nr. 73/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și nici considerentele Deciziei nr. 149/2018 pronunțată de Curtea Constituțională -invocate de recurent în cuprinsul memoriului de recurs- nu susțin motivul de nelegalitate privind aplicarea eronată a normelor de drept material de către instanța de apel.

Dimpotrivă, analiza din deciziile menționate (care prezintă relevanță în prezenta cauză față de motivele de recurs) relevă faptul că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "constituie temeiul de drept în baza căruia persoanele cu vocație succesorală care nu au acceptat moștenirea în intervalul menționat în cuprinsul său pot fi repuse în termenul de acceptare a moștenirii, însă numai pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Așa cum rezultă cu evidență din cuprinsul normei, cererea de restituire valorează act de acceptare a succesiunii pentru bunurile menționate" (Decizia nr. 73/2018- pct. 111), respectiv "dă expresie caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001" (Decizia nr. 149/2018- pct. 19).

Totodată, recurentul a făcut trimitere la Decizia nr. XI din 5 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 18/1991, referitoare la posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunțat la moștenire, or instanța de apel a răspuns susținerilor recurentului (reținând existența unei ipoteze distincte față de cea dedusă judecății), iar prin memoriul de recurs, partea reclamantă nu expune argumente concrete privind legătura considerentelor care au condus la admiterea recursul în interesul legii și normele de drept analizate în prezenta cauză.

În egală măsură, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârile invocate de recurent cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate iar, pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil.

Prin urmare, critica formulată de reclamant în sensul că instanța de apel a aplicat în mod greșit, în prezenta cauză, prevederile art. 700 C. civ. din 1864 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

În atare condiții, argumentele privind vocația la succesiune exced controlului de legalitate în calea de atac a recursului, în contextul în care nu au fost analizate de instanța de apel întrucât s-a reținut, justificat, prescripția dreptului de opțiune succesorală.

Din perspectiva celor expuse, criticile de recurs invocate nu întrunesc cerințele prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 494 coroborate cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant care se află în culpă procesuală, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.880 RON, către intimatul-pârât, constând în onorariu de avocat, conform dovezii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 108 A din 27 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.880 RON, cu titlu de onorariu de avocat, în favoarea intimatului-pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2024.