ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 905/2025

Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului I București, secția a II-a, sub nr. x/2017, la 17 august 2017, reclamanții A., B., C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea testamentului autentificat cu nr. x/21.03.2016 de SPN E. și F., întocmit de defuncta G. în favoarea pârâtei D., în principal, pentru lipsa discernământului, iar în subsidiar, pentru vicii de consimțământ (viciul voinței), deschiderea succesiunii de pe urma defunctei G., decedată la 04.07.2017 și stabilirea calității de moștenitori legali a nepoților de frate A., B. și a nepoatei de soră C.. La 08 noiembrie 2017, reclamanții au formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată prin care au solicitat ca în situația anularii testamentului autentificat sub nr. x/21.03.2016 de SPN E. și F., prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea certificatului de moștenitor/legatar nr. x/21.09.2017 emis de notar public H., membru al BNPA "H. și I.", de pe urma defunctei G., moștenitor D.. În drept, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile art. 954, art. 955, art. 976, art. 1100, art. 1103, art. 1106, art. 1108, art. 1114, art. 1038 alin. (1), art. 1204, art. 1205, art. 1206, art. 1214, art. 1251 din C. civ. Prin sentința civilă nr. 250 din 18.01.2018, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. x/2018.

Hotărârea pronunțată în primă instanță, de tribunal Prin sentința civilă nr. 963/17.07.2020, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată, și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Decizia pronunțată, în apel, de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 875A din 12 iunie 2023, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din 16 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 963 din 17.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a schimbat, în tot, sentința civilă apelată și a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, dispunând anularea testamentului autentificat sub nr. x/21.03.2016 de SPNJ E. și F." și a certificatului de moștenitor/legatar nr. x/21.09.2017 emis de SPN-BNPA H. și I., a constatat deschisă succesiunea defunctei G., decedată la 04.07.2017, a constatat calitatea de moștenitori a reclamanților A., B. și C., a obligat pârâta D. la plata către reclamantul B. a sumei de 4500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, a respins cererea reclamantului B. privind suma de 4000 RON, reprezentând onorariul expertului extrajudiciar, ca neîntemeiată, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă C. a sumei de 8511 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului și la plata către apelantul-reclamant B. a sumei de 925 RON, reprezentând onorariu expertiză medico-legală.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs recurenta-pârâta D., cale de atac cu a cărei soluționare a fost legal învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. În expunerea criticilor de nelegalitate invocate, recurenta a arătat că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37, art. 1204- art. 1205 din C. civ. și următoarele, art. 264 și art. 412 din C. proc. civ., precum și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, întrucât, în opinia sa, analiza efectuată de curtea de apel a fost una formală și incompletă, ce a permis concluzia greșită că testatoarea G. nu ar fi avut discernământ la data întocmirii testamentului. De asemenea, a susținut că probele nu au fost administrate și corelate corect, iar procesul de judecată nu a respectat cerințele privind echitatea procedurii. A mai arătat partea recurentă că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil și procedurile au fost influențate de erori în administrarea probelor, ceea ce a condus la o decizie incorectă și injustă. O altă critică adusă deciziei pronunțate de curtea de apel de către recurentă a vizat respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea, de către Curtea Constituțională, a excepției de neconstituționalitate invocate, apreciind că era oportună suspendarea având în vedere că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale a fost admisă, în parte. Totodată, a criticat și soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății până la soluționarea definitivă a plângerii ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2023, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, din perspectiva în care reținerile curții de apel referitoare la lipsa dovezilor vizând începerea urmării penale este de neacceptat, în contextul dispozițiilor Noului C. proc. pen., câtă vreme soluția ce urmează a se pronunța în dosarul penal are înrâurire asupra soluției din prezentul dosar. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a admis apelul reclamanților bazându-se pe o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, ignorând probele deja existente la dosar, care au fost considerate de Tribunalul București ca fiind suficiente pentru a demonstra discernământul defunctei la data întocmirii testamentului. Or, probele inițiale, respectiv expertiza medico-legală psihiatrică și alte documente medicale existente la dosar au indicat că defuncta avea capacitatea mentală necesară pentru a întocmi un testament valabil. Aceste probe au fost coroborate cu declarațiile martorilor care au descris comportamentul normal și capacitatea de judecată a defunctei. Prin expertiza ulterioară, pe care instanța de apel s-a bazat pentru a schimba decizia, nu a luat în considerare integral probele inițiale și contextul medical anterior și s-a concentrat pe o evaluare limitată, fără a corela rezultatele cu starea generală a defunctei pe o perioadă extinsă. Totodată, a arătat că evaluarea și interpretarea probelor din dosarul notarial și consultațiile medicale au fost gestionate incorect, ceea ce a afectat legalitatea deciziei curții de apel. Probele din dosarul notarial, inclusiv corespondența și alte documente relevante, au fost insuficient evaluate. Aceste documente arătau că defuncta era conștientă de actele sale juridice și că a comunicat clar și coerent intențiile sale privind testamentul. De asemenea, consultațiile medicale anterioare întocmirii testamentului au fost ignorate sau interpretate greșit. Aceste consultații au demonstrat că defuncta avea un istoric medical stabil, fără semne evidente de lipsă de discernământ. Or, curtea de apel a concluzionat, în mod eronat, că defuncta G. nu avea discernământ la data întocmirii testamentului, bazându-se pe noua expertiză, fără a corobora această concluzie cu celelalte probe. În susținerea celor precizate, a menționat faptul că există evaluări contradictorii între expertizele medicale anterioare și cea utilizată de instanța de apel, în sensul că expertizele anterioare au arătat că defuncta avea capacitatea mentală necesară pentru a lua decizii juridice, în timp ce noua expertiză a concluzionat lipsa discernământului pe baza unei evaluări limitate. Recurenta a mai subliniat faptul că au existat probleme în avizarea expertizei, respectiv evaluările comisiei de expertiză superioară au fost afectate de absența membrilor permanenți esențiali și în lipsa unor examene medicale specializate. În plus, comisia de expertiză a fost alcătuită fără a include membri permanenți esențiali pentru o evaluare completă și corectă. Această deficiență a afectat integritatea și completitudinea expertizei. Or, evaluările medicale nu au inclus toate examinările necesare pentru a stabili capacitatea mentală a defunctei. Au lipsit consultările specializate și examenele detaliate, necesare pentru o evaluare adecvată a discernământului la momentul întocmirii testamentului. În legătură cu faptul că instanța de apel a constatat că există motive de nulitate a testamentului, recurenta a susținut faptul că în apel nu au fost evaluate corespunzător probele care demonstrează capacitatea de discernământ a defunctei la data întocmirii testamentului. Probele medicale anterioare au indicat o stare mentală stabilă a defunctei, care era capabilă să înțeleagă și să-și exprime voința prin testament. Aceste probe ar fi trebuit să fie corelate cu concluziile expertizei avute în vedere de instanța de apel și să conducă la concluzia că actul de testament a fost întocmit cu toate formalitățile legale și a fost validat inițial de notariat. Probele demonstrează că defuncta a fost conștientă de consecințele actului său și a avut discernământul necesar. Comisia de expertiză a făcut evaluări fără a ține cont de circumstanțele particulare și de lipsa unor examene medicale specializate, iar evaluările nu au luat în considerare istoricul medical și contextul general al defunctei, ignorând astfel aspecte esențiale ale capacității sale mentale. A apreciat recurenta că o evaluare corectă ar fi necesitat consultări medicale specializate și detaliate, care să coroboreze starea generală a defunctei cu capacitatea sa de discernământ. În privința declarațiilor martorilor, a precizat că instanța de apel nu a corelat declarațiile martorilor cu celelalte probe, ceea ce a condus la o concluzie eronată privind capacitatea de discernământ a defunctei. Acestea au fost gestionate superficial și necorelate adecvat cu celelalte probe pentru a susține lipsa discernământului. Martorii au oferit informații consistente despre starea mentală și comportamentul defunctei, subliniind că aceasta a avut capacitatea de a lua decizii conștiente și informate. Declarațiile martorilor care au descris comportamentul și capacitatea de judecată a defunctei în perioada întocmirii testamentului, susțin că aceasta avea discernământul necesar. Martorii au subliniat că defuncta era conștientă de acțiunile sale și a exprimat clar intențiile sale în fața acestora. Sub un ultim aspect, recurenta a criticat decizia curții de apel din perspectiva cuantumului onorariului de avocat la care a fost obligată și reducerea acestuia, apreciind că față de timpul și volumul rezonabil afectat de apărător executării mandatului avocațial, onorariul stabilit este mai mult decât disproporționat cu activitatea efectiv prestată și cu complexitatea speței. 3. Apărările formulate în cauză. La 25 aprilie 2024, intimații-reclamanți A., B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat în principal, anularea recursului, iar pe fond, respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată. Au solicitat anularea recursului pentru neindicarea de către recurenta-pârâtă a numărului corect al hotărârii atacate și să se constate că recursul a fost insuficient timbrat de către recurentă. Totodată, intimații au solicitat instanței să se constate că niciun motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., vizând motive de nelegalitate și să se constate că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susținerile recurentei-pârâte nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situația de fapt a litigiului, fără a avea legătură cu raționamentul instanței de apel. Au mai arătat că, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare.

Procedura de filtru Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților pentru exprimarea unui punct de vedere. La 09 aprilie 2025, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport. Prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată pentru analiza admisbilității în principiu a recursului, în cameră de consiliu, fără citare părți, la 05 februarie 2025, când, pentru soluționarea prioritară a cererii de ajutor public judiciar sub forma asistenței juridice gratuite prin apărător numit din oficiu, a fost dispusă amânarea cauzei la 09 aprilie 2025 când instanța a rămas în pronunțare asupra admisibilității în principiu a recursului din perspectiva posibilității încadrării în motivele de recurs, a criticilor formulate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală Cod de recurs, a criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: procedură civilă, examinând admisbilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilității încadrării în motivele Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ.: "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În cauza de față, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a omis să formuleze critici de nelegalitate subsumabile motivelor de casare invocate. Sub un prim aspect, susținerile recurentei cu privire la pretinsa nesocotire de către instanța de apel a dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ., nu sunt însoțite de o argumentație juridică propriu-zisă, neaducând judecății veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată. În acest sens, se reține de către Înalta Curte că aspectele privitoare la greșita reținere de către instanța de apel, în fundamentarea soluției pronunțate, a concluziilor noului raport de expertiză conform cărora defuncta G., era lipsită de discernământ la 21 martie 2016, dată la care a avut loc încheierea testamentului autentificat sub nr. x/21.03.2016 de SPNJ E. și F., fără a efectua o coroborare a acestei probe cu probele deja administrate în cauză (declarații de martori, răspunsul părților la interogatorii și înscrisurile depuse la dosar) și, subsecvent, a lipsei unei motivări în ceea ce privește înlăturarea acestor din urmă probatorii, se plasează în afara controlului judiciar al instanței de recurs. Astfel, în susținerea acestei critici, recurenta, făcând trimitere la necesitatea existenței lipsei de discernământ al testatoarei și al viciului de consimțământ la momentul încheierii testamentului, 21 martie 2016, afirmă, contrar reținerilor curții de apel, că din coroborarea probelor încuviințate în primă instanță, răspunsurile la interogatorii și declarațiilor martorilor audiați, nu rezultă că la data încheierii testamentului, defuncta G. ar fi fost lipsită de discernământ, edificatoare în acest sens fiind declarațiile martorei J. care, deși a susținut teza lipsei de discernământ alegată de reclamanți, a atestat consimțământul defunctei la încheierea altor acte notariale, la două zile de la încheierea testamentului, ceea ce demonstrează că la momentul la care a testat defuncta avea reprezentarea faptelor sale și era aptă să cunoască efectele și consecințele ce decurg din încheierea de acte juridice. Înalta Curte reține că simpla afirmare a faptului că "instanța de apel nu face referire la alte probe din care să rezulte lipsa discernământului la data încheierii testamentului, ci se limitează doar la preluarea argumentelor Comisiei din noua expertiză", denotă doar o solicitare a recurentei-pârâte de restabilire a situației de fapt, prin repunerea în discuție a unor elemente de temeinicie, urmărind, în această manieră, inadecvată procedural, să obțină o nouă devoluare a cauzei. Or, în fața instanței de recurs, nu se poate pune în discuție o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfățișa critici de netemeinicie a hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele prevăzute de lege, cu nesocotirea caracterului nedevolutiv al prezentei căi extraordinare de atac. Astfel fiind, constatarea lipsei discernământului testatorului necesar pentru constatarea nulității testamentului reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenței instanțelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de cercetare a faptelor), motiv pentru care susținerile recurentei referitoare la existența la dosar a unor probatorii care demonstrează existența discernământului testatoarei defuncte la momentului încheierii testamentului nu pot constitui obiect al examinării în această fază procesuală, nefiind subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se constată, așadar, că recurenta nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivele de casare, ci, mai degrabă, reproșează maniera în care au fost administrate și interpretate probele de către instanța de apel, criticând decizia, inclusiv din perspectiva în care curtea de apel nu a ținut cont, în pronunțarea soluției, de solicitarea de transmitere către noua comisie de expertiză a punctului de vedere exprimat de recurentă (în opinia părții recurente, comisia de expertiză din apel realizând un profil medical care nu corespunde defunctei) și a respins solicitarea de suplimentare a probatoriului cu întocmirea unei adrese către medical neurolog, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs. În acest sens, se observă că aspectele la care face referire partea au făcut obiectul soluționării la termenul de judecată din 19 septembrie 2022 când instanța, deliberând asupra solicitării intimate-pârâte privitoare la emiterea unei adrese către Comisia care a avizat noul raport de expertiză, respectiv comunicarea către Comisia Superioară de Medicină Legală din cadrul Institutului Național de Medicină legală a celor două rapoarte de expertiză, a respins, ca neîntemeiată, solicitarea de a înainta o adresă către Institutul Național de Medicină Legală, și a admis solicitarea de înaintare a unei adrese către Comisia Superioară Medico- Legală, apreciind ca fiind utilă și necesară pentru soluționarea cauzei. Totodată, se reține că prin încheierea de ședință din 27 februarie 2023, instanța de apel a respins solicitarea intimatei-pârâte formulate la termenul de judecată anterior, din 12 decembrie 2022, de emitere a unei adrese către medicul neurolog, ca nefiind utilă și concludentă soluționării cauzei. Or, analiza utilității administrării unei probei, reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenței instanțelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei), motiv pentru care soluția de respingere a solicitărilor intimatei-pârâte, de încuviințare a unei anumite probe "ca nefiind concludentă soluționării cauzei", nu poate constitui obiect al verificării jurisdicționale în această fază procesuală, nefiind, oricum, subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Suplimentar caracterului incompatibil cu controlul judiciar în casație al susținerilor formulate (din perspectiva verificării temeiniciei soluției pronunțate), se observă și că acestea supun, spre verificare, doar în mod formal o eventuală nemotivare a instanței de apel (cu privire la însușirea concluziilor raportului nou de expertiză legală psihiatrică privind subiectivismul și lipsa de studii specializate ale părților și martorilor), dat fiind că, și prin această afirmație, recurenta tinde, în realitate, tot la reevaluarea pertinenței respectivului element probatoriu în raport cu circumstanțele aferente cauzei (cât timp curtea stabilise, în mod expres, că aceasta "nu este utilă și concludentă soluționării cauzei", reținere ce se corela, în mod firesc, cu ansamblul statuărilor instanței de apel din cuprinsul deciziei atacate - care au antamat inclusiv limitele în care instanța putea proceda la analiza pricinii, exclusiv de verificare a îndeplinirii unei condiții de validitate a testamentului, în principal, din perspectiva exitenței discernământului testatoarei G., iar în subsidiar, pentru existența viciului de consimțămând al dolului prin captație). Așa fiind, critica potrivit căreia instanța de apel nu a făcut referire la alte probe din care să rezulte lipsa discernămîntului testatoarei la data încheierii testamentului, limitându-se doar la concluziile din noul raport de expertiză medico-legală psihiatrică, în condițiile în care din coroborarea probelor încuviințate în primă instanță, respectiv răspunsurile la interogatoriile și declarațiile de martori, nu rezultă că la data încheierii testamentului defuncta G. ar fi fost lipsită de discernâmânt, nu conturează o veritabilă critică de nelegalitate. În acest sens, Înalta Curte notează că instanța de apel, în urma evaluării cadrului factual, astfel cum a fost determinat de probatoriul administrat în cauză, a stabilit, în ceea ce privește forța probantă a raportului de nouă expertiză medico legală psihiatrică, "că acesta are o însemnătate în ansamblul probator administrat, concluziile acestuia fiind clare și argumentate în mod detaliat, fiind întocmit de persoane specializate, în timp ce răspunsurile părților la interogatoriu relevă poziția acestora în cadrul litigiului iar relatările martorilor sunt influențate de o serie de elemente afectogene, prezentând starea defunctei în funcție de propria percepție și de propriile interese, neavând studii de specialitateț astfel încât să furnizeze informații complete și pertinente cu privire la starea psiho-fiziologică a testatoarei". De asemenea, curtea de apel a mai reținut că raportul de nouă expertiză medico legală psihiatrică nu s-a bazat în mod principal pe înscrisurile medicale provenind de la medicul neurolog, experții au expus întregul istoric medical al defunctei prin raportare la acte medicale anterioare dar și ulterioare celor comunicate de medicul neurolog pentru a explica modalitatea în care a avut loc evoluția bolii. În aceste coordonate, susținerile recurentei referitoare la pretinsa analiză incompletă și eronată a materialului probator, prin raportare exclusivă la concluziile raportului nou de expertiză medico-legală psihiatrică, fără a se ține cont de declarațiile martorilor K., L., M. și J. nu sunt apte a declanșa controlul de legalitate a deciziei atacate, câtă vreme vizează maniera în care au fost administrate și interpretate probele de către instanța de apel, și care excedează controlului de legalitate. În realitate, susținerea denotă doar dezacordul părții în raport cu soluția atacată, din moment ce aceasta se rezumă la a face referire, în justificarea criticii, la faptul că "din probatoriul administrat, nu a rezultat că la data încheierii testamentului defuncta ar fi fost lipsită de discernămînt", în scopul, impropriu, al restabilirii situației de fapt, prin repunerea în discuție a unor elemente de temeinicie, solicitând, de fapt, instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în prezenta fază procesuală. În același registru se înscriu și susținerile recurentei de respingere a solicitării acesteia de suspendare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2023 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București aspect care, în accepțiunea părții, demonstrează nelegalitatea deciziei atacate. În acest sens, se observă că, deși a invocat că hotărârea recurată ar fi nelegală, recurentul a omis să indice, printr-o argumentație acurată juridic, în ce constă, în concret, greșeală instanței de apel, prin raportare la considerentele avute în vedere în respingerea acestei cereri și care au vizat în esență, lipsa oricăror dovezi care să probeze începerea urmăririi penale, rezumându-se a afirma că "susținerea lipsei probei vizând începerea urmării penale este de neacceptat". Or, procedând în această manieră deficitară, simpla referire la "nelegalitatea deciziei atacate", neancorată în regulile care guvernează condițiile ce trebuie îndeplinite pentru suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., nu configurează un aspect subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., supus controlului judiciar al instanței de recurs. În ceea ce privește critica privitoare la respingerea de către curtea de apel a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționale a prevederilor art. 338 din C. proc. civ. și a art. 24, art. 25 și art. 28 din O.U.G. nr. 1/2000 invocate, se reține că petenta s-a rezumat în a argumenta această critică afirmând că "suspendarea era una oportună". Înalta Curte constată că modalitatea în care recurenta a înțeles să își expună motivele pentru a demonstra, în acest mod, necesitarea suspendării judecății pe perioada soluționării de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 338 din C. proc. civ. și art. 24, art. 25 și art. 28 din O.U.G. NR. 1/2000, nu este subsumabilă cerinței legale ce se degajă din conținutul motivelor de casare invocate, astfel că nici aceste afirmații nu relevă conformarea conduitei procesuale a titularului prezentei căi extraordinare de atac la exigențele dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru a putea crea premisele necesare exercitării controlului de legalitate al instanței de recurs. În continuare, recurenta a afirmat că decizia curții de apel este nelegală pentru încălcarea dispozițiilor art. 37, art. 1204-art. 1205 din C. civ.. Înalta Curte reține că instanța de apel, ca efect al interpretării probatoriului, a apreciat că la momentul testării, defuncta nu avea discernământ, stabilind, în esență, că "față de ansamblul înscrisurilor medicale și de concluziile raportului de nouă expertiză medico legală defuncta prezenta în perioada autentificării actului un deficit sever de manifestare a liberei voințe cu incapacitate psihică de apreciere critică asupra conținutului și a consecințelor social juridice ce pot decurge din semnarea actului.", ceea ce determinat-o să constate că testamentul autentificat cu nr. x/21.03.2016 de notar public Societate Profesională Notarială E. și F., întocmit de defuncta G. în favoarea pârâtei D., este lovit de nulitate relativă. Or, simpla trimitere la textele legale ale art. 37 și art. 1204-1205 din C. civ. care reglementează valabilitatea consimțământului, în absență formulării unor critici concrete care să vizeze aplicarea sau interpretarea greșită de către instanța de apel a acestor norme legale, imprimă criticii formulate un caracter pur formal. Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. În consecință, aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată imputabile instanței de apel în legătură cu aceste aspecte. Neprocedând astfel, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoțite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate. Neîncadrabile în drept sunt și susținerile recurentei referitoare la nelegalitatea și netemeinicia deciziei curții de apel care a reținut concluziile Comisiei de nouă expertiză medico legală psihiatrică bazate pe așa-zisele investigații medicale care au condus la stabilirea unui diagnostic de demență, cu trimitere la circumstanțele factuale (sens în care precizează că "din înscrisurile medicale exhibate, nu rezultă că defuncta a beneficiat vreodată de investigații care să fi stabilit diagnosticul de demență"), din moment ce recurenta antamează, și prin intermediul acestor critici, doar chestiuni relative la elemente de fapt și la modalitatea de interpretare a probatoriului, străine de analiza de legalitate a instanței de recurs, astfel cum s-a arătat. Doar sub aparența unor critici de nelegalitate se plasează și criticile referitoare la existența unei "analize incomplete a instanței de apel cu privire la lipsa discernământului la momentul încheierii testamentulului ", în condițiile în care acestea nu sunt susținute de argumente care să permită încadrarea lor în motivul de recurs invocat, care presupunea, prin raportare la ipoteza normativă indicată, demonstrarea aspectului că decizia atacată nu conține motivele p ecare se întemeiază. Fără să indice vreo greșeală procedurală a instanței de apel, care a sancționat judecata primei instanțe prin înlăturarea din probațiune a raportului de expertiză medico legală întocmit în primă instanță, recurenta solicită, practic, o reevaluare a mijloacelor de probă interpretate de instanța de apel cu ocazia devoluțiunii cauzei, aspect ce are în vedere strict temeinicia judecății înfăptuite în precedenta fază procesuală. Or, în condițiile în care instanța de apel a reținut în mod expres că "prin raportul de expertiză medico legală întocmit în primă instanță, pe care intimata pârâtă îl solicită a fi valorificat, nu s-a analizat întregul istoric medical al defunctei", simpla nemulțumire a părții în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanța de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicțional atacat. Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei și la o cenzurare a activității de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanțelor fondului, criticile relative la înlăturarea unor probatorii nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală. Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cheltuielile reprezentând onorariul avocațial la care a fost obligată în apel recurenta-pârâtă, instanța de recurs constată că acestea nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate. În acest sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.." În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu titlu de onorariu de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte în sensul că suma stabilită în sarcina sa cu acest titlu este exagerat de mare, în raport de volumul de muncă presupus de activitatea desfășurată de avocatul părții adverse și de complexitatea cauzei, neputând fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate. Așadar, Înalta Curte observă că modalitatea de formulare a criticilor de către recurenta-pârâtă nu permite extragerea unor aspecte de nelegalitate apte a permite cenzura instanței de recurs, neputându-se reține nici motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ. În aceste circumstanțe, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 875 din 12 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Cât privește solicitarea intimaților-reclamanți, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.