Decizia nr. 1769/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 26.03.2018, pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2018, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei nr. x/2017 de către Judecătoria Sectorului 1 București, astfel cum a fost precizată la 05.10.2018 și la 23.11.2018, reclamanții A. și B., prin mandatar C., în contradictoriu cu pârâții D. și E., au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a certificatului de calitate de moștenitor nr. 64/2005 eliberat de F.; să constate că moștenitorii defunctei G., decedată la 13.03.1984, sunt H. (autorul reclamanților), nepot de fiu predecedat (I.), J., fiul defunctei, decedat la 16.12.1991 și K., fiică, decedată în 20.06.1994; să constate nulitatea absolută a eventualelor suplimente ale certificatului de moștenitor nr. x/2005, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal Prin sentința civilă nr. 2916/16.12.2019 pronunțată de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă a fost admisă acțiunea, precizată la 05.10.2018, formulată de reclamanții A., B. și reclamanta -intervenientă forțată L. în contradictoriu cu pârâții D. si M., precum și cererea de intervenție forțată formulată de pârâți prin care aceștia au solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenientă forțată, a lui L.. A fost anulat certificatul de calitate de moștenitor nr. 64/29.11.2005 și certificatul de moștenitor legal nr. 49/10.12.2009, ambele eliberate de pe urma defunctei G. de către BNP F.. S-a constatat că au calitate de moștenitori legali ai defunctei G., decedată la 13.03.1984, următorii: H. (în calitate de nepot de fiu predecedat, I.), J. (în calitate de fiu) și K. (în calitate de fiică), toți decedați, cu moștenitori reclamanții A., B. și intervenienta forțată L.. Împotriva hotărârii tribunalului au formulat apel titularul cererii de preluare a calității procesuale a reclamantului, N. și pârâții M., D..

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel Prin decizia civilă nr. 894A din 7 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de N., împotriva sentinței civile nr. 2916/16.12.2019 și a încheierii de ședință din data de 25.10.2019, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâți M., D., împotriva încheierii de ședință din 08.01.2019, pronunțată de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x A admis apelul declarat de pârâții M., D. împotriva sentinței civile nr. 2916/2019, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că respins, ca neîntemeiată, cererea principală și a menținut dispozițiile sentinței apelate privind admiterea cererii de intervenție forțată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs reclamanții A. și B.. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au susținut, în esență, următoarele critici: Soluția instanței de apel este nelegală, întrucât deși a reținut că defuncta G. a avut descendenți în linie directă, care, în temeiul principiului chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, înlătură de la moștenire colateralii privilegiați, totuși, a statuat greșit că, în cauză, nu sunt îndeplinite cele două aspecte esențiale pentru ca acțiunea în anulare să fie întemeiată: vătămarea drepturilor moștenitorului (condiție cerută de art. 88 din Legea nr. 36/1995) și acceptarea succesiunii (raportat la prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991). Consideră că, evident, cerința prevăzută de art. 88 din Legea nr. 36/1995 este îndeplinită. În acest sens, arată că prin certificatul de calitate nr. x/29.11.2005 și certificatul de moștenitor legal nr. 49/10.12.2009 se stabilește calitatea de moștenitori a pârâților de pe urma defunctei G., cota fiecărui moștenitor la masa succesorală, precum și bunurile ce fac parte din masa succesorală. Cele două acte produc efecte atât asupra bunurilor cuprinse în masa succesorală la momentul dezbaterii succesiunii, cât și asupra bunurilor care la momentul deschiderii succesiunii erau scoase din circuitul civil, în speță imobilele ce fac obiectul legilor de despăgubire. Prin urmare, faptul că pârâții s-au folosit de această calitate, au făcut demersuri și chiar au obținut titlu de proprietate de pe urma defunctei G. (conform Titlului de proprietate nr. x din 28.07.2006 acordat de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din Municipiului București - Sector 6) face dovada faptului că reclamanții sunt vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatelor de moștenitor în favoarea pârâților și/sau pot fi vătămați și în viitor în cazul în care instanța nu dispune anularea acestora. Chiar dacă terenul solicitat prin cererea formulată în baza Legii nr. 18/1991 nu face obiectul certificatelor de moștenitor contestate, instanța nu poate ignora faptul că, prin formularea cererii de reconstituire, autorul reclamanților și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul derogator prevăzut de legea fondului funciar. Consideră îndeplinită, în speță, și condiția privind acceptarea succesiunii cuprinsă în art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Astfel, contrar, considerentelor curții de apel, cererea de reconstituire formulată de H. are semnificația acceptării moștenirii cu privire la terenurile ce au aparținut lui G. și valorează act de acceptare. Raționamentul contrar reținut de instanța de apel potrivit căruia cererea de reconstituire nu valorează act de acceptare a moștenirii conduce la golirea de conținut a prevederilor anterior menționate. În acest sens, arată că prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 trebuie interpretate și în raport cu principiile devoluțiunii legale a moștenirii, în sensul că sunt repuși în termenul de acceptare acei succesibili care nu sunt înlăturați de la moștenire de succesibilii în grad mai apropiat lui de cujus. Reclamanții au vocație concretă la succesiunea defunctei G., fiind descendenții direcți ai acesteia, iar prin efectul Legii nr. 18/1991 a operat o repunere în termenul de acceptare a succesiunii. În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului formulat de pârâți și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii primei instanțe.

Apărările formulate de părți Intimatul-pârât D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor pârâtului și admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Intimata-reclamantă N. a depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, solicitând admiterea recursului. Prin încheierea din 26 mai 2022 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 894 A din 07 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost acordat termen de judecată la 6 octombrie 2022, cu citarea părților, pentru soluționarea, pe fond, a recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed: Evocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., în esență, recurenții au pretins că instanța de apel a realizat o aplicare eronată a prevederilor legale înscrise în art. 88 din Legea nr. 36/1995 și a celor prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Susținerile recurenților se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la reținerea cazului de casare sus evocat. Raportat la cadrul procesual al învestirii, se observă că prin demersul judiciar inițiat în cauză, astfel cum a fost precizat, recurenții-reclamanți au urmărit a se dispune nulitatea absolută a certificatului de moștenitor de calitate nr. 64/29.11.2005 și a certificatului de moștenitor nr. x/10.12.2009, constatarea calității de moștenitori legali ai defunctei G., decedată la 13.03.1984, în persoana autorului reclamanților H., nepot de fiu predecedat (I.), J., fiul defunctei și K., în calitate de fiică, în prezent toți decedați, având ca moștenitori reclamanții A. și B. și L.. În justificarea demersului judiciar, recurenții-reclamanți au învocat, ca motiv de nulitate, faptul că, la dezbaterea succesiunii, nu au fost chemați toți moștenitorii defunctei G., motiv apt să atragă nulitatea actelor contestate, fundamentul juridic al acțiunii acestora fiind reprezentat de art. 797 C. civ. din 1864 și art. 13 din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorala notarială. Sub aspectul determinării legii aplicabile, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit din perspectiva normelor de drept substanțial incidente că sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864, în forma în vigoare la data deschiderii succesiunii (data decesului), iar din perspectiva legii de procedură aplicabile dezbaterii succesorale, desfășurată în anul 2005, instanța de apel a stabilit că sunt incidente normele înscrise în Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la acea dată) și nu Decretul nr. 40/1953, care fusese abrogat. Referitor la aspectul privind determinarea legii aplicabile, recurenții nu au înțeles să formuleze critici, reclamând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, invocat în susținerea vătămării drepturilor lor prin emiterea certificatelor de moștenitor contestate, precum și a celor înscrise în art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, cu referire la modalitatea de acceptare a a succesiunii rămase de pe urma defunctei G. de către H., manifestată prin formularea cererii de reconstituire. Examinând criticile formulate, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 88 alin. 1din Legea nr. 36/1995 prevăd că cei care se considera vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii, însă trebuie observat că aplicarea acestor dispoziții legale reclamă, în susținerea temeiniciei cererii, ca cel vătămat, prin emiterea certificatului de moștenitor, să facă dovada calității sale de moștenitor. Astfel, succesorul care nu a fost prezent la notariat și, prin urmare, nu a consimțit la mențiunile din certificatul de moștenitor poate cere, oricând, anularea certificatului de moștenitor, stabilirea masei succesorale și partajarea ei, dar cu condiția să facă dovada acceptării în termen a succesiunii, deoarece numai făcând o atare dovadă el este socotit ca proprietar al bunurilor succesorale, de la data deschiderii succesiunii. Dacă însă, înăuntrul termenului de acceptare a succesiunii, succesibilul nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală, nici expres, nici tacit, titlul de moștenitor se stinge, context în care succesibilul va fi străin de moștenire și nu va mai putea emite pretenții asupra succesiunii. În cauză, reclamanții-recurenți au susținut, ca motiv de nulitate a certificatului de moștenitor, împrejurarea că nu au fost citați la dezbaterea succesiunii defunctei G. însă, deși dispozițiile înscrise în art. art. 75 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 stipulează că "după ce constată că este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza și dispune citarea celor care au vocație la moștenire...", aceștia aveau obligația de a face dovada că autorul lor, H., a accespta succesiunea de pe urma defunctei G.. Astfel, exercitarea acestui drept de opțiune succesorală ar fi conferit reclamanților calitate de succesori în drepturi a autorului lor, nefiind suficientă legitimarea acestora - necontestată în cauză - de succesibili la moștenire. Din această perspectivă, corect s-a apreciat de către instanța de apel că, pentru cauza dedusă judecății, este esențial a se stabili care dintre moștenitorii în viață a defunctei G. și-au exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul defipt de lege, acceptând expres moștenirea sau realizând acte de acceptare tacită a moștenirii. Așadar, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză și aplicând regulile generale referitoare la probațiune, respectiv art. 249 C. proc. civ. potrivit cărora "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", se constată că instanța de apel a reținut corect că moștenitorii în viață ai defunctei G. nu au făcut, în conformitate cu dispozițiile legale de drept comun, niciun act sau fapt de acceptare tacită a moștenirii și care să confere acestora calitatea de moștenitori. Cum efectul anulării unui certificat de moștenitor constă în aceea că sunt înlăturate constatările notarului, rezultate din modul în care acesta a aplicat normele de drept succesoral la situația din speță, Înalta Curte reține că aplicarea unei asemenea sancțiuni civile nu poate produce nicio urmare în planul regulilor de devoluțiune succesorală, ce ar putea conduce la înlăturarea vătămării drepturilor reclamanate în cauză. Aceast lucru semnifică faptul că succesibilul, care pretinde că nu a fost legal citat, deși îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru a moșteni, nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul legal dovedindu-se, astfel, că este străin de succesiune, prin neacceptarea acesteia în termenul legal de opțiune succesorală. În atare situație, cum în cauză nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii de către cei care aveau vocație concretă la succesiunea defunctei G., respectiv succesibilii în viață ai defunctei (H., J. și K.), rezultă că emiterea certificatelor de moștenitor contestate nu produc reclamanților nicio vătămare pentru nesocotirea dispozițiilor art. 797 Cod civildin 1864, astfel încât succesiunea poate fi culeasă de rudele defunctei într-un grad mai îndepărtat. Se vădește a fi neîntemeiată și susținerea recurenților privind modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Dispozițiile legale înscrise în art. 13 alin. (1) și (2) din Legea 18/1991 prevăd următoarele: "calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii. Moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor. Ei sunt considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei". Astfel cum corect s-a reținut și prin decizia recurată, norma specială, derogatorie de la dreptul comun, se referă la repunerea de drept a succesibililor în termenului de acceptare a moștenirii, prin cererea care o fac comisiei, fiind considerați moștemitori acceptanți ai succesiunii cu privire la terenurile care au fost aduse de autorul lor în cooperativa agricolă de producție și care fac obiectul reconstituirii în baza Legilor fondului funciar. Așadar, contrar susținerilor recurenților, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de H., după eliberarea certificatului de moștenitor nr. x/2004, nu are semnificația acceptării întregii succesiuni, pentru care era necesar a fi exercitat dreptul de opțiune suucesorală potrivit dreptului comun, ci a unei acceptări a moștenirii doar pentru cota ce i se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului său și care intră sub incidența legii speciale de reparație. Cum actele juridice a căror nulitate se solicită nu vizează terenurile din jud. Ilfov, în privința cărora H. a formulat cerere de reconstituire, concluzia instanței de apel se vădește a fi corectă în sensul că acceptarea succesiunii de către moștenitorii în viață a defunctei G. nu putea fi realizată decât în conformitate cu regimul juridic prevăzut de dreptul comun în materie, respectiv cel prevăzut de art. 700 C. civ. din 1864. În consecință, constatând că susținerile fundamentate pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât instanța de apel a efectuat o aplicare și interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A..