ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 965/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 15.12.2014 pe rolul Tribunalului București – secția a V-a Civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate, în principal, nulitatea absolută a testamentului autentificat sub nr. x din 17.06.2011 de BNP D., pentru lipsa totală a consimțământului testatorului E., iar în subsidiar, să se dispună anularea aceluiași testament pentru lipsa discernământului testatorului E.; s-a solicitat, de asemenea, anularea declarației de renunțare la succesiune autentificată sub nr. x/25.03.2012 de BNP F., prin notar public G., anularea certificatului de moștenitor nr. x din 27.06.2012 eliberat de pe urma defunctului E. de BNP F., prin notar public H., în dosarul succesoral nr. x/2012, să se stabilească calitatea de moștenitor legal, după defunctul E., a reclamantei A., în calitate de soție supraviețuitoare, care culege întreaga masă succesorală. La data de 27.03.2015, a formulat cerere de intervenție I., prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută a testamentului autentificat sub nr. x din 17.06.2011 de BNP D., pentru lipsa totală a consimțământului testatorului E., iar, în subsidiar, să se dispună anularea aceluiași testament pentru lipsa discernământului testatorului E., să se dispună anularea declarației de renunțare la succesiune autentificată sub nr. x/25.03.2012 de BNP F., prin notar public G., anularea certificatului de moștenitor nr. x din 27.06.2012 eliberat de pe urma defunctului E. de BNP F., prin notar public H., în dosarul succesoral x/2012, să se stabilească calitatea de moștenitor legal, după defunctul E., decedat la data de 15.12.2011, cu ultimul domiciliu în municipiului București, a reclamantei A., în calitate de soție supraviețuitoare, care culege întreaga masă succesorală. Prin încheierea de ședință din data de 06.05.2015 a calificat cererea de intervenție formulată de I., ca fiind o cerere de intervenție principală și nu accesorie, iar prin încheierea de ședință din data de 07.10.2015, constatându-se îndeplinite condițiile de admisibilitate stabilite prin dispozițiile art. 64 raportat la art. 62 C. proc. civ., a fost încuviințată în principiu această cerere.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1558 din 21 decembrie 2016, Tribunalul București – secția a V-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis excepția lipsei interesului legitim în privința cererilor având ca obiect anularea declarației de renunțare la moștenire și anularea certificatului de moștenitor; a respins, ca fiind lipsite de interes, cererile având ca obiect anularea declarației de renunțare la moștenire, anularea certificatului de moștenitor și stabilirea calității de moștenitor legal; a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect anularea testamentului și a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție formulată de intervenienta I..

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1624 A din 19 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a Civilă a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1582/21.12.2016 pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, a fost anulată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe. Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a Civilă, la data de 09.05.2019, sub nr. x/2014*.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 902 din 05.08.2020, Tribunalul București – secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea declarației de renunțare la succesiune; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere al cererii principale formulată de reclamanta A., având ca obiect anularea declarației de renunțare la succesiune; a admis excepția lipsei de interes, cu privire la restul capetelor de cerere și a respins cererea, în rest, ca lipsită de interes. Totodată, a admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei I., cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea declarației de renunțare la succesiune; a respins capătul de cerere din cererea de intervenție formulată de intervenienta I., având ca obiect anularea declarației de renunțare la succesiune, ca fiind formulat de către o persoană fără calitate procesuală activă; a admis excepția lipsei de interes, cu privire la restul capetelor de cerere din cererea de intervenție și a respins cererea de intervenție, în rest, ca lipsită de interes.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1684A/2021 din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantă A., ca nefondat.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, reținerea cauzei spre rejudecare, modificarea sentinței recurate, în sensul anulării declarației de renunțare la succesiune autentificată sub nr. x din 25.03.2012, la BNP F., constatarea nulității absolute a testamentului autentificat sub nr. x din 17.06.2011, la BNP D., pentru lipsa totală a consimțământului testatorului E., cât și pentru lipsa discernământului acestuia, anularea Certificatului de moștenitor nr. x/27.06.2012, eliberat de pe urma defunctului E., de BNP F. prin notar H. în dosarul succesoral nr. x/2012 și stabilirii calității de moștenitor legal după defunctul E., decedat la 15.12.2011, a recurentei-reclamante în calitate de soție supraviețuitoare. Recurenta a susținut că un prim motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel, în raport cu probatoriul administrat în cauză, trebuia să stabilească dacă au existat acte de acceptare a succesiunii, anterior declarației de renunțare, dacă renunțarea reclamantei la succesiune în forma prevăzută în declarația de renunțare intră sau nu sub incidența dispozițiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) C. civ., respectiv să analizeze susținerile acesteia privind motivele de nulitate a declarației. Or, în mod eronat instanța de apel a apreciat că declarația de renunțare a reclamantei nu are natura juridică a unei declarații de renunțare in favorem, ci are semnificația juridică a unei renunțări pur abdicative. A mai arătat recurenta că, potrivit art. 1110 C. civ. și contrar considerentelor instanței de apel, prin vânzarea de bunuri deținute în comun cu defunctul și prin cedarea folosinței autoturismului proprietate comună cu defunctul, reclamanta a făcut acte de acceptare tacită. Un alt motiv de recurs, în opinia recurentei-reclamante este acela referitor la greșita apreciere de către instanța de apel a faptului că nu s-ar fi făcut dovada plății impozitelor pe clădiri și autovehicul anterior datei de 25.03.2012, pentru a se putea reține că plata reprezintă un act de acceptare tacită a moștenirii. Totodată, recurenta a învederat că, deși din materialul probatoriu administrat, reiese fără echivoc că folosirea bunurilor succesorale a avut semnificația acceptării tacite, în condițiile în care a fost întocmită declarația de renunțare la moștenire, instanța de apel a considerat că nu au fost administrate probe, cu toate că din înscrisurile de la dosar rezultă că recurenta-reclamantă a efectuat acte de acceptare tacită. Astfel, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că este vorba despre acte de administrare temporară a bunurilor moștenirii, în condițiile în care reclamanta și-a manifestat intenția, prin actele de acceptare tacită, de a-și însuși calitatea de erede. Un ultim motiv de recurs este acela că din probatoriul administrat și din cuprinsul testamentului reiese intenția testatorului de a lăsa bunurile drept recunoștință pârâților. La data semnării declarației de renunțare, reclamanta a arătat că era vulnerabilă, traumatizată după decesul soțului și avea încredere în pârâți că îi vor acorda sprijin material, așa cum s-a stipulat în testament. Prin urmare, testamentul a fost întocmit cu sarcină, care nu s-a respectat, neexistând dovada îndeplinirii acesteia în cauză, iar instanța de apel avea obligația să verifice cele susținute de reclamantă, însă nelegal a respins capătul de cerere privind anularea declarației de renunțare la succesiune.

Raportul întocmit în cauză Prin încheierea din data de 16 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul, reținând că invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este una formală, susținerile acesteia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, propria sa viziune asupra situației de fapt a litigiului și asupra temeiniciei cererii deduse judecății, fără avea legătură cu raționamentul instanței de apel. Totodată, s-a reținut că, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita reținere de către instanța de apel a faptului că nu s-a dovedit plata impozitelor pe clădiri și autovehicul, că din materialul probator rezultă fără echivoc că folosirea bunurilor succesorale a avut semnificația acceptării tacite și că testamentul a fost întocmit cu sarcină, astfel cum reiese din probatoriul administrat (interogatoriu, înscrisuri), sarcină care nu s-a respectat, neexistând dovada respectării condiției (sarcinii) în cauză. Analizând aceste critici, Înalta Curte a constatat că recurenta-reclamantă propune o reapreciere a materialului probator al cauzei sau completarea situației de fapt cu pretinse aspecte nereținute de curtea de apel în decizia recurată, făcând propria evaluare a probelor administrate în cauză, prin care tinde să demonstreze caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată. Astfel, aceste critici prezentate de recurentă nu combat raționamentul instanței de apel, ci reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în apel ce vizează situația de fapt, care nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul primei instanțe sau al instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt. Însă, recurenta a invocat, tot circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel nu a stabilit dacă renunțarea reclamantei la succesiune în forma prevăzută în declarația de renunțare intră sau nu sub incidența dispozițiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) C. civ., și constatând că această critică se subsumează motivului de casare invocat, a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 25 mai 2023, când a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed. Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul formulat a fost admis în principiu, prin încheierea din data de 16 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă reținând că numai critica referitoare la natura juridică a declarației de renunțare la succesiune poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cea prin care se susține că instanța de apel nu a stabilit dacă renunțarea reclamantei la succesiune în forma prevăzută în declarația de renunțare intră sau nu sub incidența dispozițiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) C. civ. Drept urmare, o primă limită în soluționarea acestui recurs este cea a analizării cererii în coordonatele deja trasate prin încheierea de admitere în principiu a recursului. Altă limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluționarea acestei căi de atac rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenta-reclamantă în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Prin demersul său judiciar, recurenta-reclamantă a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate, în principal, nulitatea absolută a testamentului autentificat sub nr. x din 17.06.2011 de BNP D., pentru lipsa totală a consimțământului testatorului E., iar în subsidiar, să se dispună anularea aceluiași testament pentru lipsa discernământului testatorului E., precum și anularea declarației de renunțare la succesiune autentificată sub nr. x/25.03.2012 de BNP F., prin notar public G., anularea certificatului de moștenitor nr. x din 27.06.2012 eliberat de pe urma defunctului E. de BNP F., prin notar public H., în dosarul succesoral nr. x/2012. Totodată, a solicitat să se stabilească calitatea de moștenitor legal, după defunctul E., în calitate de soție supraviețuitoare, care culege întreaga masă succesorală. Prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea declarației de renunțare la succesiune; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere al acțiunii principale formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., J., K., având ca obiect anularea declarației de renunțare la succesiune, a admis excepția lipsei de interes, cu privire la restul capetelor de cerere și a respins cererea, în rest, ca lipsită de interes. Instanța de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a confirmat soluția primei instanțe, reținând că, deși reclamanta și-a fundamentat demersul judiciar pe teza acceptării tacite a moștenirii după defunctul soț, E., susținând că declarația de renunțare la succesiune autentificată sub nr. x/25.03.2012 este o renunțare în favoarea intimaților, aceasta nu a făcut dovada niciunui act sau fapt de acceptare tacită a succesiunii. În ceea ce privește natura juridică a declarației de renunțare nr. 174/25.03.2012, instanța de apel a reținut că aceasta este o renunțare pur abdicativă, și nu una in favorem, cum susține reclamanta. Prin memoriul de recurs, reclamanta critică hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., omisiunea instanței de apel de a analiza în privința calificării actului juridic încheiat, dacă acesta, în forma prevăzută în declarația de renunțare intră sau nu sub incidența dispozițiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) din C. civ. Potrivit textului de lege invocat "(1) Actele de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte (…) b) renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați;(…). Lecturarea memoriului de recurs relevă că argumentarea motivului de casare invocat este orientată spre finalitatea, indicată expres de către această parte procesuală, de a califica renunțarea la succesiune surprinsă prin declarația de renunțare autentificată sub nr. x/25.03.2012 ca fiind o renunțare in favorem și nu una pur abdicativă. Or, instanța de recurs remarcă în această privință, în primul rând, faptul că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Noul C. proc. civ. (aplicabil cauzei pendinte) nu mai prevede în cadrul reglementării art. 488 acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică concluzia că eventuala greșită calificare a unui act juridic nu mai este reglementată ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Aceasta întrucât, într-adevăr, decelarea pe baza dovezilor administrate cauzei, a voinței părților la momentul încheierii unui act juridic, reprezintă un aspect de temeinicie, și nu unul de legalitate. Așadar, criticile de acest gen nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum greșit a invocat recurenta, calificarea juridică a conținutului concret al unui act juridic nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic speței prezente, instanța de recurs observă că, în cadrul deciziei instanței de apel, s-a stipulat în mod expres faptul că respectiva declarație de renunțare are semnificația juridică a unei renunțări pur abdicative, având în vedere că, în cuprinsul acesteia, se face trimitere la dispozițiile art. 1120 din C. civ. pentru a evidenția voința acesteia, fiind consemnată, în cuprinsul actului autentic sus-menționat, declarația reclamantei în sensul că nu a făcut niciun act de acceptare tacită a succesiunii defunctului, din cele prevăzute de art. 1110 din C. civ., tocmai pentru a sublinia împrejurarea că nu ar putea fi invocat niciunul dintre actele menționate, care ar fi putut avea valoare juridică de acceptare tacită. Analizând declarația de renunțare și interpretând actul după voința reală (dovedită) a părții litigante, instanța de apel a reținut că din cuprinsul declarației rezultă voința reclamantei de a renunța la succesiunea defunctului și de a fi lipsită de toate avantajele, care ar fi decurs din moștenire. Concluzionând, prima instanță de control judiciar a stabilit, pe baza situației de fapt, a probelor administrate în cauză, precum și interpretând logic, sistematic și gramatical actul juridic evocat, că simpla mențiune din cuprinsul declarației de renunțare, în sensul că reclamanta este de acord cu testamentul autentificat sub nr. x din 17.06.2011 pentru legatarii intimați-pârâți în prezenta cauză, nu este suficientă pentru a se considera că ne aflăm în prezența unei declarații de renunțare in favorem, aceasta fiind una pură și simplă, neexistând niciun element care să creeze vreun dubiu cu privire la natura juridică a acesteia. Drept urmare, instanța de recurs constată, contrar celor susținute de recurentă, că instanța de apel a analizat o eventuală incidență în cauză a dispozițiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) C. civ., stabilind, în raport de voința reclamantei, astfel cum a dedus-o din însuși conținutul declarației de renunțare la succesiune, coroborat cu lipsa altor probe care să sprijine susținerile acesteia în sens opus, că renunțarea reclamantei la succesiune în forma prevăzută în declarația de renunțare nu intră sub incidența acestor dispoziții legale. În egală măsură, instanța de apel a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) C. civ., raportat la datele concrete ale speței, stabilind că nu sunt incidente în cauză. Astfel, pe de o parte, numai renunțarea abdicativă este o renunțare propriu-zisă, ca act unilateral de voință, cu existență de sine stătătoare, care stinge dreptul autorului renunțării. Acest act nu are efecte translative, deoarece renunțătorul nu urmărește să creeze un beneficiu unui terț, nefiind de regulă interesat de persoana căreia îi va profita renunțarea. Pe de altă parte, renunțarea făcută in favorem nu reprezintă o veritabilă renunțare. Legiuitorul prevede în art. 1.110 două astfel de situații: renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați și renunțarea cu titlu oneros în favoarea tuturor comoștenitorilor sau a moștenitorilor subsecvenți. În aceste situații are loc o acceptare, prin care succesibilul își consolidează titlul de moștenitor, însoțită de acte de înstrăinare inter vivos a drepturilor succesorale. Așadar, renunțarea in favorem nu este un act unilateral de voință, ci un contract translativ de drepturi, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, după caz, deoarece titularul dreptului «renunță» în favoarea unei persoane determinate care devine astfel succesorul în drepturi al renunțătorului. Renunțarea își pierde identitatea, fiind absorbită în conținutul unui contract (tranzacție, donație, vânzare), astfel încât se poate vorbi de o renunțare numai în sens figurat. Astfel fiind, partea de moștenire care ar fi revenit "renunțătorului" va fi dobândită de beneficiarii "renunțării" nu de la defunct mortis causa, ci ca efect al actului încheiat inter vivos, cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru actul în cauză. Aplicând aceste considerații teoretice la cazul concret dedus judecății, corespunzător limitelor învestirii realizate prin susținerile și prin apărările pe care reclamanta le-a formulat, instanțele de fond au administrat probele propuse de părți, iar în urma analizării acestora, au stabilit, în mod corect, caracterul neîntemeiat al susținerilor reclamantei, reținând că declarația de renunțare la succesiune autentificată sub nr. x din 25 martie 2012 de BNP D. este pur abdicativă, și nu una in favorem. Având în vedere aceste coordonate ale judecății realizate în etapele procesuale anterioare și imposibilitatea de a fi reevaluate probele în etapa recursului și, pe de altă parte, limitele judecății date de conținutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că nu există fundamentul necesar reținerii unei greșite aplicări în cauză a prevederilor art. 1110 alin. (1) lit. b) din C. civ., recurenta formulând o atare critică prin greșita raportare la o situație de fapt diferită de cea stabilită de instanțele de fond și de apel. De altfel, instanța de recurs constată faptul că, în realitate, recurenta-reclamantă solicită ca, din perspectiva dispozițiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) din C. civ., renunțarea la succesiune făcută prin declarația analizată în cauză să fie apreciată ca fiind una in favorem, și nu una pur abdicativă. Însă, aceste critici, astfel cum s-a reținut supra, repun în discuție o reapreciere a probelor în analizarea voinței părții la momentul încheierii actului juridic, astfel încât ele nu pot fi primite, repunând în discuție temeinicia deciziei recurate, temeinicie al cărei control excede instanței de recurs, date fiind limitele sale procedurale instituite de art. 488 C. proc. civ. Mai trebuie subliniat faptul că dezacordul recurentei față de evaluarea făcută de instanța de apel în privința naturii juridice a declarației de renunțare la succesiune și față de situația de fapt reținută pe baza acestei evaluări nu are semnificația unei neanalizări a incidenței art. 1110 alin. (1) lit. b) din C. civ., ci reflectă o opinie diferită a părții recurente cu privire la modul de analiză a probelor administrate în dosar. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situației de fapt și a probelor, opinia astfel exprimată de recurentă nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că motivul de recurs formulate este nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamantă. Având în vedere soluția pronunțată, precum și dispozițiile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 alin. (2) din același act normativ, cheltuielile procesuale avansate de stat, ca efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar formulate de reclamanta A., rămân în sarcina acestuia.