ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 820/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecatoriei Sectorului 4 București la data de 12.09.2017 sub nr. x/4/2017, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, anularea testamentului olograf întocmit la data de 14.07.2011 de către defuncta C, decedată la data de 30.04.2017, în București, sector 4, în favoarea pârâtei și anularea certificatului de moștenitor emis de BNP D în urma dezbaterii succesorale de pe urma defunctei C.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 856, art. 948, art. 953 și art.960 C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 8230/21.06.2018, Judecatoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecatoriei Sectorului 4 București, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București - Sectia a V-a civilă la 30.08.2018, sub nr. x/3/2018.

La data de 14.11.2019, reclamantul a formulat cerere completatoare (fila 120) prin care a solicitat și anularea declarației autentificate cu nr. 2081/27.06.2011 și a testamentului autentificat sub nr. 2082/27.06.2011 de BNPA E pentru lipsa discernământului.

Prin încheierea de ședință din data de 23.06.2020 (fila 173), Tribunalul București - Secția a V-a civilă a constatat că reclamantul este decăzut din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1701/18.12.2020, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de către reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B, a anulat testamentul olograf întocmit la data de 14.07.2011 de către defuncta C, decedată la data de 30.04.2017, cu ultimul domiciliu în București, B-dul. (...), sector 4, și certificatul de legatar nr. 28/13.06.2017 eliberat de SPN D și a respins capătul de cerere privind constatarea calității de unic moștenitor al defunctei C a reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 459/23.03.2021, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis cererea de completare dispozitiv formulată de reclamant și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1701/18.12.2020 cu următorul paragraf: „obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 5714 cu titlu de cheltuieli de judecată.”

Prin decizia nr. 1987 A din 21 decembrie 2022 Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A și de apelanta-pârâtă B împotriva sentinței nr. 1701/18.12.2020, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, ca nefondate.

Împotriva deciziei nr. 1987 A din 21 decembrie 2022 a declarat recurs pârâtă B.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pretinde că hotărârea instantei de apel este nelegală, întrucât apreciază trunchiat probatoriul, schimbând înțelesul declarațiilor testimoniale favorabile recurentei, apreciind discriminatoriu probele, respectiv în favoarea reclamantului.

De asemenea, instanța de apel a ignorat motivele de apel care vizau nelegalitatea raportului de expertiză.

Arată recurenta că raportul de expertiză medico-legal a avut la bază acte medicale ulterioare întocmirii testamentului, fiind examinată starea mătușii recurentei din anul 2013, când aceasta a fost pusă sub interdicție, și declarațiile martorilor care atestau o stare de fapt ulterioară anului 2011.

Susține recurenta că, în anul 2011, mătușa sa nu suferea de Alzheimer, ci doar de o tulburare afectivă, pe care a dobândit-o după pierderea soțului acesteia, tulburare care nu a condus la pierderea capacității și discernământului necesare pentru a se îngriji de interesele sale.

Subsumat aceluiași motiv de casare, pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a apreciat discriminatoriu probele, sens în care a reținut că este „nerelevantă” mărturia unui cadru medical în fața căreia testatoarea a redactat testamentul, pe motiv că „aceasta nu are specializarea necesară să aprecieze”, dar a considerat pertinentă declarația unui vecin care se afla într-o relație conflictuală cu testatoarea încă din anul 2009.

Recurenta solicită instanței de recurs să analizeze întreg probatoriul administrat în cauză și să constate că martorul pertinent pentru a dovedi starea de sănătate a defunctei C la data de 14 iulie 2011 este cel care s-a aflat în acea zi în prezenta acesteia, care a văzut că a scris acel testament, care a vorbit nemijlocit cu testatoarea, aceasta făcându-i confidențe asupra faptului că dorea să lase bunurile recurentei întrucât era fina ei, îi purta numele și relația dintre acestea a fost în permanență foarte bună.

Invocând art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta pretinde că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, respingând proba cu refacerea expertizei medicale în condițiile în care motivele de apel vizau cu precădere critici ce țineau de nelegalitatea expertizei INML.

Precizează că, în fața instanțelor de fond, a arătat că după luarea la cunostință de raportul de expertiză, 1-a criticat în termen legal, solicitând refacerea acestuia, întrucât acesta nu s-a raportat la actele medicale emise în anul 2011, anul în care C a testat în favoarea recurentei.

Susține recurenta că instanta de apel a schimbat înțelesul lămuritor al obiecțiunilor formulate atunci când a reținut că pârâta este cea care nu ar fi solicitat refacerea raportului de expertiză considerând că a cerut doar avizarea acestuia.

Recurenta învederează că obiecțiunile formulate, existente la dosarul de fond, au vizat în principal avizarea și, în subsidiar, refacerea raportului de expertiză.

Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că experții nu și-au întemeiat argumentația pe actele medicale reale ale persoanei decedate, ci s-au bazat pe probele administrate în cauză, aspect inadmisibil întrucât caracterul elocvent sau neelocvent al probelor administrate în fața instanței nu pot sta la baza efectuării unei expertize medicale, faptele personale și percepția acestora neputând avea înrâurire asupra unei expertize medicale.

Din actele medicale care au fost prezentate Comisiei de expertiză și care pot fi verificate și de către instanța de judecată rezultă că C, în vârstă de 80 de ani, în anul 2011 lunile mai-iunie, nu era diagnosticată cu nicio boală mintală, nefiind sub tratament psihiatric.

Învederează recurenta că, din înscrisurile aflate la dosar, reiese că, în anul 2011, mătușa sa a solicitat prezența asigurătorului la domiciliul acesteia, în vederea încheierii poliței de asigurare a imobilului (semnând documentul), a semnat ordinul de plată emis de bancă pentru a schimba valută, ținea contabilitatea și planul datoriilor la utilități, a înregistrat la Baroul F cererea de acordare a sprijinului financiar de Casa de Asigurări a Avocaților și la compensarea de medicamente.

Recurenta arată că raportul de expertiză nu analizează aceste înscrisuri și fapte personale ale persoanei expertizate, însă reia tot raportul de expertiză efectuat de INML în 2014 cu ocazia punerii sub interdicție a testatoarei C.

În susținerea argumentelor sale, recurenta face trimitere la declarația martorului G și la declarația martorului H, precum și la examenul psihologic realizat în anul 1997.

Recurenta învedereză că, în lipsa unor acte medicale care să dovedească lipsa discernământului la data de 14 iulie 2011, nu se poate dispune anularea testamentului, iar reclamantul nici nu a pretins că mătușa părților ar fi suferit de o boală suficient de gravă care să o priveze de discernământ anterior lunii februarie 2012, astfel cum a învederat prin cererea de punere sub interdicție dedusă judecății Judecătoriei Sectorului 4 București.

Instanța de apel a respins criticile la nelegalitate ale raportului de expertiză susținând că pârâta nu a depus alte acte medicale, însă actele medicale ce trebuiau să constituie baza raportului dovedeau faptul că mătușa părților nu era diagnosticată în anul 2011 cu boala Alzheimer sau cu o altă boală psihică.

Prin urmare, recurenta solicită a se reține că, raportat la afecțiunile de care suferea C, aceasta avea discernământul necesar în exprimarea voinței la momentul încheierii testamentului, având capacitatea de a discerne efectele juridice care se produceau în baza manifestării sale de voință.

Susține recurenta că instanța de apel putea recunoaște o mai mare forță probantă a actelor medicale din care rezultă discernământul C în luna iulie 2011, întocmite în aceeași perioadă cu testamentul, decât expertizei medico-legale efectuate la câțiva ani după decesul testatorului.

De asemenea, recurenta face trimitere la scrisorile transmise acesteia și mamei pârâtei, în perioada iulie-septembrie 2011, precum și la raportul de expertiză grafică întocmit la data de 30.05.2017 de expert criminalist I.

În continuare, expune o caracterizare a testatoarei cu privire la activitatea profesională și la relațiile de familie, invocând lipsa de încredere a acesteia în ceea ce-l privește pe reclamant și susținând că voința defunctei a fost ca recurenta să o moștenească, iar cu privire la tentativa de suicid a mătușii sale, arată că a avut loc în anul 1996, iar nu în 2010, astfel cum s-a reținut în cuprinsul expertizei.

Din proba cu expertiza medicală instanța trebuia să constate că diagnosticul de Alzheimer și demență era dat după anului 2012, adică după data întocmirii testamentului.

Faptul că din această probă nu a reieșit lipsa discernământului mătușii recurentei în iulie 2011 trebuia să oblige instanța să revină cu adresă către Serviciul de Medicină Legală, căruia să i se solicite a răspunde unor obiective suplimentare, precum acela de a se stabili în ce măsură testatoarea avea discernământul afectat în iulie 2011 sau dacă acesta era în totalitate abolit, care erau activitățile care puteau fi întreprinse în mod conștient de către aceasta.

În concluzie, recurenta solicită casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe în vederea refacerii raportului de expertiză cu privire la obiectivul referitor la stabilirea discernământului în funcție de singurul diagnostic de care suferea mătușa sa la data de 14.072011 (tulburare afectivă bipolară).

În data de 11.11.2024, în termen legal, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, solicitând, totodată, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimatul-reclamant a precizat că, deși recurenta invocă incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., formulează în dezvoltarea acestora doar critici de netemeinicie.

Astfel, cât privește critica întemeiată pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta s-a referit doar la interpretarea greșită a probatoriului administrat în cauză, ce constituie motive de netemeinicie, nefăcând nicio referire la aplicarea sau interpretarea eronată a unor norme de drept material sau procesual.

De altfel, recurenta solicită instanței de recurs, în cadrul acestui prim motiv de recurs, să analizeze întreg probatoriul și să stabilească o stare de fapt, aspecte incompatibile cu calea de atac a recursului.

Referitor la critica întemeiată pe pct. 3 al art. 488 C. proc. civ., arată că, prin criticile formulate, recurenta vizează doar concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv situația de fapt.

Nici în dezvoltarea acestui motiv, recurenta nu a făcut referiri la norme de drept material sau procesual a căror aplicare sau interpretare ar fi fost făcute în mod greșit de către instanța de apel.

Mai arată că nici în ceea ce privește critica referitoare la pronunțarea hotărârii în lipsa dovezilor pentru lipsa discernământului nu au fost deduse aspecte de nelegalitate, fiind evocate doar împrejurări prin care se tinde la schimbarea situației de fapt stabilite de instanțele anterioare, ceea ce constituie veritabile critici de netemeinicie a hotărârii.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și 3 C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părți, la 26.03.2025.

În data de 27.01.2025, în termen legal, a formulat punct de vedere la raport intimatul-reclamant, prin care a arătat că este de acord cu opinia exprimată în cuprinsul acestuia, solicitând admiterea excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinarea formulată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre susținerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

În esență, prin argumentele formulate, subsumate de către recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a învederat că instanța de apel a reținut eronat că defuncta C nu ar fi avut discernământ la data de 14.07.2011.

Anume, recurenta a criticat modalitatea în care instanța de apel a dezlegat motivele de apel prin aprecierea probatoriului administrat în cauză (prin analiza unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică care a evaluat starea de sănătate a defunctei C după încheierea testamentului, prin analiza valorii probatorii a declarației martorului propus de pârâtă, G, și a declarației martorului propus de reclamant, J, prin ignorarea înscrisurilor depuse la dosar), precum și modalitatea în care a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală psihiatrică (prin analiza declarației unui martor, a unei anchete sociale, precum și colectarea unor date, dar și prin valorificarea unor înscrisuri emise după întocmirea testamentului și fără a examina actele medicale eliberate până la data de 14.07.2011).

Totodată, recurenta pretinde că instanța a respins nelegal proba cu refacerea expertizei medico-legale, făcând trimitere la obiecțiunile și cererile formulate în fața instanței de fond.

Criticile nu sunt unele propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, recurenta a reluat cvasi ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel.

Astfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost deja analizate și dezlegate de către instanța devolutivă de control judiciar.

Recurenta, cu o motivație identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluțiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate.

Prin urmare, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta critică soluția primei instanțe.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

În speță, deși recurenta-pârâtă a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel privind interpretarea și aplicarea normelor de drept material.

Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Această exigență legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de pârâtă împotriva hotărârii din apel, observându-se că, fie aceasta susține critici de netemeinicie, cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei ori la materialul probator administrat, fie se invocă argumente de nelegalitate care ignoră, însă, coordonatele judecății înfăptuite în etapa procesuală a apelului.

În această din urmă categorie se înscriu, spre exemplu, criticile vizând respingerea probei cu refacerea expertizei medico-legale, sens în care recurenta pretinde că instanța de apel „a schimbat înțelesul clar al obiecțiunilor care vizau critici reale”.

Pe de o parte, se reține că pârâta nu a învestit instanța de apel cu o cerere de refacere a raportului de expertiză (sens în care prin memoriul de recurs nici nu a indicat actul procedural privind o atare solicitare), ci, la termenul din 16 decembrie 2022, aceasta, prin reprezentant convențional, a solicitat efectuarea unui raport de expertiză medico-legală care să aibă în vedere actele anterioare întocmirii testamentului, iar, prin încheierea de la respectivul termen de judecată, instanța de apel a constatat că apelanta-pârâtă este decăzută din dreptul de a solicita administrarea probei cu expertiză medico-legală, având în vedere împrejurarea că, prin cererea de apel, nu s-a invocat necesitatea administrării acestei dovezi, fiind incidente prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Această împrejurare a fost reținută și de Curtea de Apel București prin decizia recurată atunci când a analizat limitele învestirii instanței prin cererea de apel și probele solicitate, reținându-se că apelanta a solicitat doar reaprecierea de către instanța devolutivă a probelor deja administrate.

Prin urmare, din această perspectivă, în lipsa invocării unor argumente ce pot fi plasate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă.

Pe de altă parte, instanța de apel a analizat cererile și obiecțiunile pârâtei invocate în fața primei instanțe la termenul din 23.06.2020 și la termenul din 24.11.2020, sens în care a reținut că partea a solicitat avizarea raportului de expertiză de către Comisia superioară medico-legală și, în subsidiar, în ipoteza respingerii cererii de avizare, încuviințarea unei noi expertize medico-legale, iar, „după depunerea la dosar a avizului menționat, în ședința publică din 24.11.2020, pârâta nu a solicitat, astfel cum se susține, refacerea raportului de expertiză ori efectuarea unor noi expertize medico-legale, ci a reiterat obiecțiunile referitoare la utilizarea la întocmirea expertizei și a altor date decât cele care rezultau din actele medicale”.

De asemenea, curtea de apel a reținut că prevederile OG nr. 1/2000 și Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicina legală, nu prevăd posibilitatea instanței de judecată care a dispus expertiza de a încuviința obiecțiuni, cu consecința refacerii raportului de expertiză.

În acest sens, făcând trimitere la prevederile art. 22 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000, instanța a reținut că pârâta, după primirea la dosar a avizului comisiei de avizare și control, nu a solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale și nici nu a învederat existența unor noi date medicale.

În acest context, se reține că, prin memoriul de recus, pârâta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, recurenta a susținut că instanța a ignorat „motivele de apel care vizau nelegalitatea raportului de expertiză și motivarea instanței de fond cu privire la acestea”.

Dincolo de faptul că recurenta nu a expus punctual motivele de apel ce nu ar fi fost dezlegate, această afirmație ignoră faptul că, în examinarea criticii potrivit căreia comisia de experți ar fi analizat starea de sănătate a testatoarei din anul 2013 (reluată ca atare prin memoriul de recurs), instanța de apel a reținut, referitor la documentația care a stat la baza întocmirii expertizei medico-legale psihiatrice, că „actele medicale ce au fost indicate în cuprinsul raportului de expertiză au fost întocmite atât anterior semnării testamentului a cărui anulare se solicită, cât și ulterior, consemnând date medicale referitoare la testatoare C începând cu anul 1971 și până în anul 2016”.

Prin memoriul de recurs, partea pârâtă nu a adus critici punctuale deciziei atacate prin care s-a reținut că în temeiul dispozițiilor OG nr. 1/2000 și Normelor Procedurale din 25 mai 2000 privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, „informațiile extrase de comisia de experți din referatul de anchetă socială și din documentele din dosar, a căror înaintare este obligatorie pentru instanța care a dispus expertiza medico-legală, potrivit art. 22 alin. (3) și art. 29 din Normele Procedurale, pot să fundamenteze, împreună datele ce rezultă din actele medicale privind persoana la care se referă expertiza, concluziile raportului de expertiză medico-legală”.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă referitoare la probatoriul administrat în cauză (proba testimonială cu martorii G și J, concluziile expertizei medico-legale, înscrisuri) nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată exclusiv în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Astfel, instanța de apel, ca instanță învestită cu soluționarea unei căi de atac devolutive, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a decide asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, în timp ce, potrivit legii, instanța de recurs nu are competența de a proceda la reinterpretarea probelor administrate.

Nemulțumirile părții ce vizează evaluarea capacității psihice a testatoarei și susținerile legate de modalitatea de administrare a probatoriului nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot reprezenta, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, fiind supuse analizei în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

În egală măsură, simpla invocare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Shtukaturov împotriva Rusiei și Cauza A.N împotriva Lituaniei) nu deduce judecății aspecte de nelegalitate față de obiectul prezentei cauze și dezlegările instanței de apel, nefiind, așadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art.488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea dezacordului față de hotărârea pronunțată și indicarea formală a unor motive de casare, respectiv a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ci expunerea tuturor criticilor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă.

În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs.

În consecință, cum recurenta nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Prin urmare, se constată că recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art.489 alin. (2) din același cod.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 1987 A din data de 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cât privește solicitarea intimatului-reclamant A, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 1987 A din data de 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea intimatului-reclamant A, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2025.