ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3267/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 08.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar, E. și F., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 19466/18.04.2016 și să fie obligată pârâta Municipiul București prin Primar General, să emită o nouă dispoziție pe numele E., F., A., B., C. și D., cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1100 mp și construcție alcătuită din 5 camere, bucătărie, baie, cameră servitori și garaj.

Prin sentința civilă nr. 121/01.02.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a anulat dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 19466/18.04.2016 și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primar să emită o nouă dispoziție pe numele E., F., A., B., C. și D., cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București.

Prin decizia civilă nr. 955/A din 14 noiembrie 2017 a Curții de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată; s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 121/01.02.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C. și D. și cu intimații-pârâți E. și F.; s-a schimbat sentința integral, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată; s-a respins cererea intimaților privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

În motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele:

Cu privire la problema nedovedirii în cauză, a calității de moștenitori ai persoanei îndreptățite, a intimaților reclamanți s-a arătat că în justificarea pretențiilor pe Legea nr. 10/2001, aceștia înțeleg să se prevaleze de calitatea de moștenitori acceptanți tacit ai succesiunii autorului proprietar G.

Din analiza literală, gramaticală, logico - sistematică și teleologică a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 10/2001 a rezultat fără echivoc, din perspectiva care interesează cauza, faptul că doar succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii.

Având în vedere faptul că în cauză, intimații reclamanți se prevalează de calitatea de moștenitori acceptanți tacit, și nu de calitatea de succesibili neacceptanți, în privința acestora nu sunt aplicabile de plano, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, invocate de reclamanți în cererea de chemare în judecată, prevederile art. 4 alin. (3) din lege fiind inoperante în privința moștenitorilor acceptanți (fie ei tacit sau expres).

S-a observat că probele administrate cauzei nu susțin temeinicia acțiunii introduse. Astfel, prin certificatul de moștenitor nr. x/30.01.1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1989 urmare a dezbaterii succesiunii numitului G. (decedat la data de 13.12.1988), s-a atestat că au calitatea de moștenitori acceptanți doar frații acestuia, domnii H. și I. (ambii persoane distincte de notificanții din prezenta cauză - Stamatescu I. Ion și J., fiii numitului A., frate al proprietarului decedat G., potrivit schiței realizate de intimații reclamanți în cadrul întâmpinării realizate în apel și potrivit certificatelor de moștenitor nr. x/1992 emis de Notariatul de Stat al Sectorului II București, nr. 242/1995 emis de Notariatul de Stat al Sectorului V București și certificatului de calitate de moștenitor nr. x/2016 emis de Biroul Individual Notarial K.

Domnii H. și I., moștenitorii autorului proprietar G., au fost moșteniți la rândul lor, de către legatarii universali F. și E., intimații pârâți din prezenta cauză, fapt care a rezultat din certificatele de moștenitor nr. x/09.06.1992 emis de Notariatul de Stat al Sectorului II București și nr. x/20.02.1995 emis de Notariatul de Stat al Sectorului V București. Această concluzie este confirmată și prin statuările sentinței civile irevocabile nr. 1945/08.11.2012 a Tribunalului București, secția a III- a civilă. Aceste statuări nu au putere de lucru judecat în privința intimaților reclamanți din prezenta cauză, întrucât aceștia nu au fost părți în respectivul proces, dar ele sunt, analoge concluziei trase de instanță, din probele administrate în prezentul litigiu.

Nefondat s-a apreciat și argumentul intimaților reclamanți, prezent atât în cadrul cererii de chemare în judecată, cât și în cadrul întâmpinării formulate în apel, relativ faptului că, tratamentul lor juridic din perspectiva Legii nr. 10/2001 ar fi diferit, deși vin la succesiune în același grad de rudenie ca și intimații pârâți persoane fizice. Astfel, intimații pârâți persoane fizice, spre deosebire de intimații reclamanți, și-au justificat calitatea de moștenitori ai moștenitorilor persoanei îndreptățite, prin prisma certificatului inițial de moștenitor nr. x/30.01.1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, în dosarul nr. x, conjugat cu cele două certificate de moștenitor nr. x/09.06.1992 și nr. x/20.02.1995 menționate, prin care li s-a recunoscut calitatea de legatari universali, deci fără nici o legătură juridică cu eventuala relație de rudenie preexistentă, invocată de intimații reclamanți.

Intimații reclamanți nu au administrat nici în faza procesuală a fondului și nici în apel, nici o probă prin care să dovedească faptul că ar fi acceptat în mod tacit, succesiunea proprietarului decedat G. Deși o astfel de obligație le revenea, potrivit art. 10 alin. (1) și art. 249 C. proc. civ., nu au realizat în cauză, prin nici o dovadă, proba faptului că ar fi preluat în termenul de opțiune succesorală, anumite bunuri din patrimoniul acestui defunct, fie și în temeiul vreunei înțelegeri în acest sens, cu ceilalți frați supraviețuitori, astfel cum au invocat prin cererea de chemare în judecată.

Sub un ultim aspect, s-a mai observat și faptul că, în cauză, nu s-a constatat că intimații pârâți persoane fizice ar fi fost de acord cu admiterea acțiunii, ci aceștia au solicitat doar ca instanța de judecată să procedeze la verificarea soluției de respingere a notificărilor intimaților reclamanți, în temeiul întregului probatoriu care urma a fi administrat.

S-a mai constatat că există interes în promovarea acțiunii prezente, atât timp cât intimații reclamanți au primit o dispoziție administrativă prin care notificările acestora au fost respinse de către intimatul pârât Municipiul București, prin primarul general.

Pentru aceasta s-a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată, s-a admis apelul formulat de apelantul - pârât, s-a schimbat sentința integral, în sensul că s-a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A., B., C. și D. Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat, la data de 23 mai 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport s-a apreciat că recursul nu este admisibil.

La data de 25 mai 2018, Completul de filtru C11, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

În termenul prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenții au formulat punct de vedere cu privire la raport.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluționarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 27 septembrie 2018, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat instanței de judecată, să se dispună anularea dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 19466/18.04.2016 și să fie obligată pârâta Municipiul București prin Primar General, să emită o nouă dispoziție pe numele E., F., A., B., C. și D., cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1100 mp și construcție alcătuită din 5 camere, bucătărie, baie, cameră servitori și garaj.

Acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Relativ la procedura de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat, este cunoscut faptul că aceasta se derulează doar ca efect al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care debutează prin depunerea notificării de către persoana îndreptățită, continuă prin emiterea dispoziției prin care unitatea deținătoare se pronunță asupra cererii de restituire în natură și contestarea acestei dispoziții în instanță, în condițiile art. 26 alin. (3) din lege.

Actul emis de autoritatea publică locală, în soluționarea notificărilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, este un act juridic civil care produce efecte în planul dreptului de proprietate, astfel că pentru respectarea principiului stabilității raporturilor juridice, acesta poate fi contestat doar în condițiile expres prevăzute de lege.

Cum litigiul de față are ca obiect recunoașterea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, iar instanțele devolutive, în contextul cadrului procesual al investirii, au statuat asupra modalității de aplicare a legii speciale în soluționarea notificărilor formulate de către moștenitorii fostului proprietar, precum și a formei de reparație ce se impune a fi acordată acestora, Înalta Curte reține că litigiul nu poate fi subsumat decât dispozițiilor acestui act normativ, evocat ca temei de drept în susținerea cererilor formulate, fiind astfel incidente dispozițiile înscrise în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, potrivit cărora "Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

Reiese, deci, că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziei sau a dispoziției motivate de respingere a notificării este supusă recursului de competența curții de apel.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale sus menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. cu cele ale art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, cu referire la art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., rezultă că decizia recurată este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În cauza supusă analizei, natura pretenției dedusă judecății, respectiv contestație împotriva dispoziției emisă în procedura Legii nr. 10/2001, se circumscrie dispozițiilor art. 26 alin. (3) din actul normativ evocat, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, astfel încât, hotărârea curții de apel nu este supusă recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva deciziei nr. 955 din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27.09.2018.