ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 426/2021

Ședința publică din data de 09 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 08 mai 2018 pe rolulTribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, obligarea pârâților la plata de despăgubiri în temeiul art. 12 și art. 13 din Legea nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. x situat în imobilul din București, str. x, Corp A, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1990 din 31 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilăa respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu; a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 49A din 17 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familiea respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1990 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recursreclamanta A..

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că momentul la care s-a născut dreptul acesteia de a solicita despăgubiri de la Statul Român prin instituțiile abilitate, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ca urmare a respingerii și a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri pentru imobilul în litigiu, este ulterior anului 2011, când a intrat în vigoare noul C. civ., situație în care consideră că în prezenta speță sunt aplicabile dispozițiile din Cartea a IV-a Titlul I din noul C. civ. în ceea ce privește materia prescripției extinctive și nu dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

În această situație, instanța nu putea invoca din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care părțile direct interesate nu au ridicat această excepție. Prin aplicarea greșită a textelor de lege, instanța de apel a produs un prejudiciu ce nu poate fi înlăturat decât prin casarea hotărârii.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, deși instanța a reținut în considerente că este vorba despre o acțiune în restituirea proprietăților, în echivalent, nu a explicat și nu a arătat dovezile în baza cărora a calificat acțiunea într-o acțiune personală patrimonială de drept comun, la ce temei de drept s-a raportat și nu a analizat dacă din sentințele la care a făcut trimitere a fost stabilit un drept de creanță sau dacă creanța era scadentă pentru a putea aprecia de când curge termenul de prescripție și, de asemenea, nu a expus argumentele pentru care a respins criticile din apel privind imprescriptibilitatea acțiunii.

Recurenta-reclamant a apreciat că hotărârea din apel confirmă hotărârea primei instanțe, însă nu în baza unei motivări proprii, împrejurare în raport de care instanța de recurs nu poate determina în ce măsură normele de drept au fost corect aplicate sau nu, astfel că își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut următoarele:

Instanța de apel a aplicat greșit o normă de drept comun în detrimentul legii speciale în sensul în care a apreciat că obiect al cauzei îl reprezintă echivalentul pecuniar al apartamentului și a analizat cauza aplicând normele de drept comun, transformând petiția într-o acțiune personal patrimonială.

Astfel, instanța de apel a ignorat înțelesul definiției "speranță legitimă" și "valoare patrimonială" reglementate de Curtea Europeană de Justiție, a aplicat greșit legea și, în acest fel, a creat reclamantei un prejudiciu prin blocarea drept de a beneficia de măsuri reparatorii conform art. 13din Legea nr. 112/1995,.

În mod eronat, instanța de apel a menținut calificarea făcută de instanța de fond, interpretând prezenta acțiune ca o veritabilă acțiune personală patrimonială, acțiune ce este supusă termenului general de prescripție de 3 ani.

Or, prezenta acțiune este una întemeiată pe Legea nr. 112/1995, care reglementează situația imobilelor preluate abuziv de către statul comunist, iar imposibilitatea punerii efectiv în posesie a recurentei-reclamante pentru imobilul solicitat nu poate fi sancționată prin acordarea daunelor-interese în condițiile dreptului civil, ci prin despăgubiri pentru care însuși modul de calcul este unul special, stabilit de art. 12 și art. 13 din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel s-a raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 calculând termenul de prescripție din data de 21 ianuarie 2008, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 138/2008, termen care s-a împlinit la data de 29 ianuarie 2011, însă prejudiciul suferit de reclamantă nu era născut la data când s-a pronunțat hotărârea menționată câtă vreme în acea hotărâre nu s-au stabilit aspecte patrimoniale.

După cum a arătat prin cererea de chemare în judecată și din istoricul demersurilor întreprinse în instanță de către reclamantă în perioada 1999-2012 și cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reclamanta la momentul în care a pierdut în mod irevocabil imobilul - apartamentul nr. x în natură (12.01.2012) și până la data promovării prezentei cauze (08.05.2018) a efectuat în mod constant demersuri în vederea soluționării diferendului pe cale amiabilă, în data de 23.12.2014 fiind transmisă către Primăria Municipiului București o notificare prin care se solicita acordarea de despăgubiri bănești în conformitate cu legislația internă în vigoare și jurisprudența C.E.D.O. Negocierile purtate între Primăria Municipiului Bucureștiși reclamantă s-au puratat până la data de 24.11.2017, deci cu respectarea condiției ca acdstea să fie ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul filtru a admis în principiu declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 49 A din 17 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fixat termen de judecată la 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus preschimbarea, din oficiu, a termenul de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se constată că printr-o primă critică circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea regulilor de procedură ce atrag nulitatea hotărârii atacate concretizată în invocarea din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune în detrimentul părților direct interesate, fapt ce a condus la producerea unui prejudiciu ce nu poate fi înlăturat decât prin casarea hotărârii.

În acest punct, a relevat incidența dispozițiilor din Cartea a IV-a Titlul I din noul C. civ. în ceea ce privește materia prescripției extinctive, iar nu a celor din Decretul nr. 167/1958.

În contextul expus, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. include neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Astfel fiind, aspectele alegate de titularul căii de atac nu vizează chestiuni de natură procedurală ce țin de principiile procesului civil, administrarea probatoriului sau altele asemenea care reglementează desfășurarea procesului civil, ci de greșita interpretare și aplicare a textelor de lege referitoare la prescripția dreptului la acțiune, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. urmând a fi analizată odată cu argumentele expuse de recurenta-reclamantă din perspectiva acestui motiv de recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., invocat de recurentă, din perspectiva nemotivării hotărârii, ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele care i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și, după caz, la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentei legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății, de limitele învestirii instanței, de apărările și susținerile părților.

Astfel, în motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că:

"Cererea introductivă de instanță are ca obiect obligarea pârâților la plata de despăgubiri în temeiul art. 12 și 13 din Legea nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. x situat în imobilul din București, str. x, Corp A.

În mod corect instanța fondului a analizat obiectul pricinii, așa cum a fost stabilit în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 194 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.."

Instanța de apel a mai arătat că:

"La dosarul de fond a fost depusă decizia nr. 816/2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută parțială a hotărârii nr. 1786/1998 emisă de Consiliul General al Municipiului București cu privire la apartamentul obiect al prezentului litigiu, astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat între B. și Primăria Municipiului București, hotărâre ce a devenit irevocabilă prin respingerea recursului formulat de apelanta din prezenta cauză prin decizia civilă nr. 138/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, moment de la care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui contravaloare o solicită.

Contrar susținerilor apelantei, obiect al prezentei cauze îl reprezintă echivalentul pecuniar al apartamentului nr. x situat în imobilul din București, str. x, Corp A, sector 1 și nu dreptul de proprietate asupra acestui apartament ce a fost pierdut de reclamantă în anul 2008."

Or, față de argumentele de fapt și de drept reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., în condițiile în care motivarea hotărârii nu este o problemă de volum, ci una de conținut, care trebuie să expună considerentele care au determinat soluția pronunțată.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare speței, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentei legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), indicat de recurenta-reclamantă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Cum din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, Înalta Curte reține că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în condițiile în care instanța de apel a examinat raporturile juridice dintre părți, față de obiectul dedus judecății, ce vizează o acțiune în despăgubire (acțiune personal patrimonială) prin prisma situației de fapt stabilită de instanța de apel pe baza probatoriului administrat, care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Din acest punct de vedere, se impune, mai întâi, a se face distincție între dreptul la acțiune având un obiect patrimonial și dreptul la acțiune ce are un obiect nepatrimonial, întrucât recurenta face, se pare, o confuzie între dreptul ce s-a solicitat a fi valorificat prin acțiune și situația premisă ce a generat nașterea acestui drept.

Astfel, are caracter patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat în bani, pecuniar, cum ar fi, de exemplu, dreptul real și dreptul de creanță.

Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc existența și integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei și drepturile decurgând din creația intelectuală.

În cauza dedusă judecății, reclamanta a solicitat prin acțiunea introductivă obligarea pârâților la plata de despăgubiri în temeiul art. 12 și art. 13 din Legea nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. x situat în imobilul din București, str. x, Corp A, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este un drept de creanță evaluabil în bani și, ca atare, are natură personal patrimonială.

Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Prin urmare, criticile recurentei privind greșita calificare a naturii dreptului pretins prin acțiune sunt nefondate.

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la greșita respingere a acțiunii ca fiind prescrisă, și acestea apar ca nefondate.

Astfel, potrivit celor expuse anterior, dreptul de creanță valorificat de reclamantă are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripției extinctive.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din același decret, "Termenul de prescripție este de 3 ani (…)".

Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamantă și la dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția instanței de fond de respingere a acțiunii ca prescrisă.

În dosarul de fond a fost depusă decizia nr. 816/2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii nr. 1786/1998, emisă de Consiliul General al Municipiului București cu privire la apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, astfel cum a fost identificat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat între B. și Primăria Municipiului București, hotărâre ce a devenit irevocabilă prin respingerea recursului formulat de reclamanta din prezenta cauză prin decizia civilă nr. 138/2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, moment de la care reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui contravaloare o solicită.

Nu poate fi primită susținerea recurentei, în sensul că acțiunea sa este una reală, imprescriptibilă, deoarece aceasta tinde la realizarea unui drept real, toate demersurile acesteia fiind pentru obținerea bunului în natură, iar în momentul în care au fost epuizate toate căile interne și externe pentru redobândirea apartamentului în natură, a promovat prezenta acțiune prin care tinde la valorificarea dreptului de proprietate prin echivalent, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și nu pe dispozițiile C. civ. care reglementează daunele interese.

Contrar susținerilor recurentei, obiectul prezentei cauze îl reprezintă echivalentul pecuniar al apartamentului nr. x situat în imobilul din București, str. x, Corp A, sector 1 și nu dreptul de proprietate asupra acestui apartament, ce a fost pierdut de reclamantă în anul 2008.

Având în vedere caracterul cererii formulate de reclamantă - de acțiune personală patrimonială - în mod corect, în cauză, a fost calculat termenul de prescripție raportat la dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 - 3 ani, termen ce a început să curgă de la data de 29.01.2008, data pronunțării deciziei nr. 138/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și s-a împlinit la data de 29.01.2011.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanța judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris.

Trebuie menționat și faptul, reținut de altfel și de către instanța de apel, că prin decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel că atât instanța de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 01.10.2011.

Prin urmare, așa cum corect a reținut instanța de apel, excepția prescripției extinctive, în reglementarea anterioară Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este o excepție de ordine publică (absolută), instanța având dreptul să o invoce din oficiu.

În concluzie, cum cererea introductivă de instanță a fost promovată de reclamantă la data de 07.05.2018, termenul general de prescripție de 3 ani a fost depășit, astfel că, în mod legal, dreptul material la acțiune al reclamantei a fost constatat prescris de instanța fondului, soluție confirmată de instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 49 A din 17 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 49 A din 17 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 martie 2021.