ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1212/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la 30 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru emiterea cu întârziere a dispoziției de despăgubire nr. 19931/26.01.2018 în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013. Prin sentința civilă nr. 7691 din 30 octombrie 2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 1058 din 14 mai 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie: Prin decizia nr. 211 A din 6 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1058 din 14 mai 2019 pronunțată de Tribunalul București.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 211 A din 6 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a declarat recurs. Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că sunt contradictorii considerentele deciziei apelate, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material. Instanța de apel a constatat faptul că, pe de o parte, pârâta Primăria Municipiului București a încălcat toate normele legale posibile în materie de revendicare (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013) prin aceea că nu a soluționat în termenele legale notificarea, iar, pe de alta parte, a constatat că pârâta Primăria Municipiului București nu se face vinovată, nu se află în culpă pentru tergiversarea soluționării notificării întrucât volumul și complexitatea gestionarii notificărilor se circumscrie unor cauze ce înlătură culpa și răspunderea în acțiunea sa - motivare ce nu are niciun suport probator și legal și, mai mult decât atât, această apărare nu a fost invocată și dovedita de pârâtă prin întâmpinare ori înscrisuri. Recurentul - reclamant a precizat că, deși a dovedit că ani în sir a formulat nenumărate sesizări și memorii și a fost în audiențe pentru ca pârâta Primăria Municipiului București să soluționeze notificarea, demonstrând și faptul aceasta a tergiversat nejustificat și cu intenție soluționarea în termenele legale, instanța de apel a apreciat neîntemeiat că nu există culpă. Hotărârea recurată este neîntemeiată deoarece judecata apelului s-a făcut în mod superficial și nu au fost avute în vedere toate probele, iar cele care au fost analizate, au fost interpretate greșit. Deși se reține de către instanța de apel că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 notificarea ar fi trebuit soluționată în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, iar potrivit Legii 165/2013 (publicata în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013) se acorda unităților administrative un termen de soluționare de 36 de luni, cu începere de la 01.01.2014, constatând astfel că notificarea reclamantului nu a fost soluționată în termen legal dar, reține totuși, că acest lucru nu reprezintă prejudiciu, vinovăție și faptă ilicită. În aprecierea instanței de apel, tergiversarea soluționării unei cereri și prelungirea nejustificată a termenului de soluționare de către o instituție, emiterea unor acte neconforme cu realitatea de către autorități, refuzul instituției de a se conforma legii și hotărârilor judecătorești, determinarea cetățeanului de către o autoritate să acționeze în judecată, să angajeze avocați și executori și să suporte o mulțime de alte costuri constând în energie, stres, amăgire și umilințe, prin amânarea soluționării problemei de la un an la altul și pierderea de timp și bani, nu constituie nici un fel de prejudiciu și nu atrage vreo răspundere în sarcina cuiva. După expunerea pe larg a situației de fapt, recurentul-reclamant a arătat că, prin refuzul pârâtei de a soluționa notificarea de despăgubire din anul 2001, precum și prin refuzul de a pune imediat în aplicare dispozițiile hotărârii judecătorești pronunțată în anul 2014, care în final a fost executată abia în februarie 2018 (08.02.2018), pârâta i-a creat un prejudiciu enorm prin aceea că a tergiversat emiterea dispoziției de despăgubire și astfel încă nu poate să se folosească de banii ce i se cuvin ca despăgubire. A menționat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1516, art. 1518, art. 1527, art. 1530-1532, art. 1536 C. civ.

Apărările formulate în cauză La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 24 februarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen la 14 aprilie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea instanței de fond cuprinde considerente contradictorii întrucât, deși constată faptul că pârâta Primăria Municipiului București a încălcat normele legale în materie de revendicare prin aceea ca nu a soluționat în termenele legale notificarea, reține că aceasta nu are nicio culpă în tergiversarea soluționării notificării, pentru că volumul și complexitatea gestionarii notificărilor se circumscriu unor cauze ce înlătură culpa și implicit răspunderea pârâtei. Mai mult, învederează recurentul că o asemenea justificare nu a fost invocată de pârâtă, fiind complinită de instanța de judecată. Analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte apreciază astfel de critici ca nefiind circumscrise ipotezei reglementată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizând incidența unor argumente contradictorii care nu sprijină soluția instanței de apel. Întrucât obiectul cauzei este reprezentat de răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru prejudiciul cauzat reclamantului, în mod firesc instanța de apel a procedat la analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare atragerii acestui tip de răspundere, condiții reglementate expres de dispozițiile art. 1357 noul C. civ., și anume: săvârșirea unei fapte ilicite, crearea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între cele două și vinovăția autorului faptei ilicite. Or, faptul că instanța de apel a constatat ca fiind îndeplinită doar condiția existenței unei fapte ilicite dar nu și condiția vinovăției pârâtei în săvârșirea acesteia, nu reprezintă o motivare contradictorie căci fiecare dintre condiții are o individualitate proprie, distinctă iar existența uneia dintre acestea nu o presupune implicit și pe a celorlalte. Totodată, faptul că pârâta nu ar fi invocat în apărare argumentele reținute de instanța de fond nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, judecătorul având obligația și aptitudinea de a emite propriul raționament în soluționarea cauzei. Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de reclamant, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente în sensul că, deși a fost demonstrat faptul că pârâta a tergiversat nejustificat și cu intenție soluționarea în termenele legale a notificării, instanța de apel a apreciat că nu există nici culpă și nici prejudiciu, încălcând astfel dispozițiile art. 1357 C. civ. Totodată, recurentul subsumează acestui motiv de recurs și afirmația referitoare la faptul că judecata apelului s-a realizat în mod superficial, că nu au fost avute în vedere toate probele iar cele care au fost analizate, au fost interpretate greșit. Cu privire la această din urmă critică, Înalta Curte reține faptul că, dispozițiile art. 488 C. proc. civ. dispun că pot forma obiect al analizei în calea de atac a recursului doar acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, iar nu și cele care se referă la netemeinicia acesteia. În consecință, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii. Așadar, modalitatea în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită stare de fapt, nu poate constitui motiv de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Revenind la analiza criticilor de nelegalitate, Înalta Curte constată că, în esență, prin hotărârea recurată, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., nefăcându-se dovada unui prejudiciu cert suferit de reclamant, în lipsa acestuia neputând subzista nici condiția de a exista un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. În ceea ce privește vinovăția inerentă atragerii răspunderii delictuale, curtea de apel, în acord cu prima instanță, a reținut că nu se poate face abstracție de numărul solicitărilor adresate pârâtei și de complexitatea gestionării acestora, iar în acest sens se impune a fi avut în vedere contextul legislativ, dar și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului. Așadar, analizând condițiile antrenării răspunderii civile a pârâtei, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile privind existența prejudiciului și a vinovăției. Criticile vizând nelegalitatea hotărârii pronunțată în apel cu privire la aceste aspecte, sunt nefondate. Conform dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că a autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Din cuprinsul acestui articol rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) săvârșirea unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu; d)săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul. Pornind de la dezlegările doctrinare și jurisprudențiale date dispozițiilor legale arătate anterior, Înalta Curte urmează a constata că, în cauză, aceste condiții nu sunt întrunite în mod cumulativ, câtă vreme, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, prejudiciul și culpa pârâtei în producerea acestuia nu există și, prin urmare, nu subzistă nici temeiul legal pentru obligarea acesteia la plata sumelor solicitate de reclamant. În cauză, fapta ilicită a pârâtei, susținută prin cererea de chemare în judecată și reținută de instanțele fondului, constă în emiterea cu întârziere a dispoziției de despăgubire nr. 19931/26.01.2018, situație ce include atât componenta nesoluționării în termen a notificării, cât și pe aceea a neexecutării hotărârii prin care pârâta a fost obligată la emiterea dispoziției în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013, două conduite omisive ce au fost circumscrise de reclamant aceleiași fapte ilicite. În privința culpei, dispozițiile legale prevăd ca regulă generală faptul că, existența chiar și a unei culpe ușoare poate să conducă la atragerea răspunderii civile delictuale, însă prezumția culpei în exercitarea prerogativelor legale de către pârâtă este susceptibilă de a fi răsturnată, nefiind irefragabilă. Or, interpretând probatoriile administrate în cauză, raportat la situația de fapt deja stabilită, instanța de apel a achiesat la concluzia instanței de fond potrivit căreia în privința stabilirii vinovăției pârâtei, s-a apreciat că numărul solicitărilor adresate acesteia și complexitatea gestionării lor se configurează juridic în cauze ce înlătură culpa în inacțiunea sa. În consecință, prezumția culpei pârâtei dată de nerespectarea termenelor prevăzute de dispozițiile din legile speciale de reparație, a fost răsturnată, iar dovezile analizate în acest scop nu mai pot fi verificate sau reevaluate în recurs, așa cum s-a menționat anterior. Astfel, cu privire la elementele în măsură să înlăture culpa autorității, Înalta Curte reține că din perspectiva dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, conduita pârâtei este una culpabilă din punct de vedere al nerespectării obligației de a soluționa notificarea nr. x/05.06.2001 în termen de 60 de zile de la înregistrare, reclamantul așteptând un timp nerezonabil pentru soluționarea notificării. Tergiversarea putea fi însă evitată sau stopată prin formularea în instanță a unei acțiuni directe, întemeiată pe efectele Deciziei nr. XX/19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Așadar, reclamantul avea la îndemână o acțiune, în temeiul legilor de restituire, prin care să solicite instanței obligarea pârâtei la soluționarea notificării însă, în lipsa unui astfel de demers, autoritatea pârâtă a înțeles să emită dispoziția nr. 17900 abia la data de 5.03.2014. Ulterior, pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 1506/11.11.2014, definitivă prin decizia civilă nr. 474 A/13.10.2015 prin care pârâta a fost obligată la emiterea dispoziției în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013, reclamantul putea acționa în condițiile art. 906 C. proc. civ. pentru constrângerea debitoarei la îndeplinirea obligației prevăzute în titlu, prin aplicarea de penalități, în considerarea refuzului acesteia de a se conforma, refuz consemnat în procesul-verbal de constatare a neexecutării obligației, întocmit de executorul judecătoresc la data de 4.06.2016. În consecință, hotărârea a fost executată abia la 26.01.2018 prin emiterea dispoziției nr. 19931/26.01.2018. În contextul celor arătate mai sus, Înalta Curte reține că recurentul reclamant avea la dispoziție cel puțin două remedii procesuale prin a căror valorificare ar fi putut dacă nu să stopeze, cel puțin să reducă durata tergiversării emiterii notificării, rațiunea reglementării unor astfel de mijloace procesuale fiind tocmai limitarea duratei pasivității autorității publice în executarea obligațiilor care îi incumbă. Pe de altă parte, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte consideră că nu poate fi ignorat nici faptul că autoritatea nu a răspuns notificării într-un termen rezonabil, însă această conduită a fost justificată de o serie de elemente obiective, fortuite, unele cu caracter general (precum numărul solicitărilor adresate pârâtei și complexitatea gestionării acestora, apariția unor disfuncționalități sau schimbarea legislației în procesul de retrocedare) însă, și altele, particulare cauzei (precum necesitatea completării sau a refacerii dosarului administrativ ca urmare a pierderii acestuia, existența a două dosare de retrocedare pentru același imobil, constituite ca urmare a notificărilor formulate atât de reclamant cât și de o altă persoană care se considera îndreptățită). În mod nefondat consideră recurentul că existența unui număr mare de notificări și complexitatea gestionării acestora reprezintă o scuze invocate de instanțele fondului, căci asemenea argumente au fost utilizate și valorificate, în jurisprudența sa relevantă, și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când a apreciat asupra termenului rezonabil de soluționare a cererilor de restituire, promovate în temeiul legilor speciale de retrocedare. În egală măsură, se constată că, la stabilirea gradului de vinovăție a pârâtei, instanța de apel a avut în vedere în mod corect, atât contextul legislativ, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. S-a reținut astfel că, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, hotărâre prin care a fost stabilită în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă…,care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului observând că "din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile", apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001. Prin urmare, prin Legea nr. 165/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 278/17.05.2013) a fost instituită o procedură administrativă dilatorie, fiind acordate unităților deținătoare noi termene, de până la 36 de luni (cu începere din 01.01.2014), tocmai pentru a se asigura soluționarea notificărilor depuse. Într-un astfel de context, pentru că legiuitorul național a reglementat, în temeiul hotărârii pilot, prelungirea termenului de soluționare a notificărilor depuse, sancționarea autorității pârâte pentru soluționarea notificării reclamantului cu întârziere dar anterior prelungirii legale, poate pune în discuție cel puțin echitatea unei astfel de măsuri. Totodată, relevantă este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Preda și alții împotriva României, cauză în care a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013 - și anume, regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv -, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire. În ce privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naționalizate". Concluzionând în privința condiției vinovăției, Înalta Curte apreciază ca nefondate susținerile recurentului referitoare la existența acesteia și, deși lipsa vinovăției pârâtei în producerea prejudiciului invocat de reclamant conduce, prin ea însăși, la imposibilitatea antrenării răspunderii delictuale și face inutilă analiza celorlalte condiții, instanța de apel a constatat, urmare a aprecierii probatoriului administrat, că nici condiția existenței prejudiciului nu este îndeplinită. A reținut curtea de apel că prejudiciul material pretins (reprezentat de onorariul avocaților și executorilor judecătorești în procedurile demarate pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești) nu este dovedit, neavând caracter cert sub aspectul existenței și al întinderii sale, astfel încât să poată da naștere obligației de dezdăunare, conform art. 1357 C. civ. Referitor la prejudiciul moral invocat, probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, implicațiile pe plan afectiv legate de nesoluționarea notificării sau de întârzierea în punerea în executare a hotărârii judecătorești, reclamantul nedovedind prin administrarea de probe concludente sub acest aspect, nici în ce constă prejudiciul moral a cărui reparare se solicită în prezenta cauză și nici întinderea acestuia. Criticile recurentului cu privire la aceste aspecte vizează exclusiv modalitatea în care instanța de apel a interpretat și evaluat probatoriul administrat, iar Înalta Curte nu are posibilitatea ca, în recurs, să procedeze la verificarea și reevaluarea acestuia, așa cum de altfel, s-a arătat și anterior. Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul din motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.