ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 73/2018

Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 7 mai 2018, în Dosarul nr. 1.267/109/2017, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "1. interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) și (4) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită numai dacă este urmată întreaga procedură de la capitolul III al legii, prin formularea inclusiv a contestației împotriva dispoziției de respingere a solicitării de restituire în natură a bunurilor imobile; în caz afirmativ, de cotele celorlalți moștenitori profită doar moștenitorul sau moștenitorii care au formulat contestație; 2. în caz contrar, această contestație nu constituie decât un act de conservare în numele și pe seama tuturor moștenitorilor care, prin formularea cererii de restituire, au făcut act de acceptare a moștenirii." II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, la data de 22 februarie 2017, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul primarul comunei Suseni și pe pârâta persoană fizică, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea parțială a Dispoziției nr. xx din 1.02.2017 emisă de primarul comunei Suseni, în sensul restituirii în natură doar către reclamant a terenului în suprafață de 10.950 mp, situat în intravilanul comunei Suseni, județul Argeș.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a fost singurul care a formulat contestație împotriva Dispoziției nr. xxx din 22.12.2004, emisă de primarul comunei Suseni; prin Sentința civilă nr. 156 din 14 mai 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă în Dosarul nr. 3.110/46/2006, a fost admisă această contestație, a fost anulată dispoziția atacată și s-a constatat că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri pentru construcții, în valoare de 19.725 lei, respectiv să primească în natură terenul de 10.950 mp menționat anterior, cu privire la care s-a reținut că nu a fost atribuit prin titlul de proprietate emis în favoarea sa.

Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de primar, conform Deciziei civile nr. 94/A din 20 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în Dosarul nr. 37/46/2009.

Reclamantul a mai arătat că, prin Dispoziția nr. xxx din 22.12.2004, imobilul compus din construcțiile amplasate pe un teren pentru care s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate în condițiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991) a fost restituit nu doar acestuia, ci și pârâtei, în calitate de moștenitori ai defunctului X.

Cum solicitarea formulată de ambii moștenitori în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), a fost soluționată în sensul restituirii în natură doar a construcțiilor, fiind respinsă cererea de restituire în natură a unor suprafețe de teren, în opinia reclamantului, potrivit Dispoziției nr. xxx din 22.12.2004, în patrimoniul său și al pârâtei au intrat doar construcțiile.

Reclamantul a susținut că, întrucât a fost singurul care a atacat dispoziția menționată, iar titlul executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 156 din 14 mai 2007 a Tribunalului Argeș - Secția civilă îl vizează numai pe el, terenul de 10.950 mp nu poate fi restituit în natură și pârâtei, în al cărei patrimoniu acest teren nu a existat nici sub formă de despăgubiri; în privința pârâtei, Dispoziția nr. xxx din 22.12.2004 a dobândit caracter definitiv prin neatacarea în instanță.

Sub un alt aspect, reclamantul a învederat că primarul comunei Suseni a emis dispoziția nr. xx din 1.02.2017 în procedura de executare silită declanșată la inițiativa sa.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001.

Prin întâmpinare, pârâta persoană fizică a arătat că nu s-a dezbătut succesiunea defunctului X și, prin urmare, în baza notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ambelor părți le revine câte o cotă de 50% din dreptul de proprietate asupra terenului lăsat moștenire.

Dispoziția nr. xxx din 22.12.2004 se referă doar la construcții, nu și la teren.

Faptul că, ulterior, doar reclamantul a atacat în instanță această dispoziție, nu înseamnă că a devenit proprietarul exclusiv al terenului, deoarece acesta nu a făcut cunoscut instanței că pentru acest teren nu a fost dezbătută succesiunea și nu s-a ieșit din indiviziune.

Pârâta a arătat, în esență, că, întrucât ambele părți au calitatea de descendenți ai defunctului, dispoziția atacată în prezentul litigiu este legală.

Pârâtul primarul comunei Suseni a formulat întâmpinare, arătând că, reclamantul, în calitate de fiu al defunctului X, și pârâta, în calitate de nepoată de fiu, deci moștenitori, au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, acceptând astfel succesiunea.

În nicio împrejurare reclamantul nu a contestat calitatea de moștenitor a pârâtei, care, prin formularea notificării, a fost repusă în termenul de acceptare și a acceptat moștenirea.

Conform Titlului de proprietate nr. xxxxxx din 28.09.2004, defunctul X a avut patru descendenți, dar, în baza Legii nr. 10/2001, au formulat notificări doar reclamantul și pârâta.

Acest pârât a susținut că prima contestație formulată de reclamant împotriva Dispoziției nr. xxx din 22.12.2004 constituie un act de conservare al coindivizarului, efectuat atunci când există riscul ca bunul să rămână în proprietatea statului.

Demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului preluat abuziv au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalți coproprietari, care, altfel, ar fi decăzuți din drepturile lor.

Reclamantul nu poate beneficia de dreptul de acrescământ, atât timp cât și celălalt succesibil a formulat notificare în baza legii speciale, prin urmare acțiunea sa nu poate decât să profite celuilalt coproprietar.

Prin Sentința civilă nr. 208 din 31 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.267/109/2017, Tribunalul Argeș a anulat, în parte, Dispoziția nr. xx din 1.02.2017, emisă de primarul comunei Suseni, în sensul înlăturării pârâtei persoană fizică; a menținut în rest dispoziția.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că dispoziția atacată a fost emisă de primarul comunei Suseni, ca urmare a soluționării Dosarului nr. 3.110/46/2006 al Tribunalului Argeș - Secția civilă, prin Sentința civilă nr. 156 din 14 mai 2007; prin această sentință a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și a fost anulată Dispoziția nr. xxx din 22.12.2004, constatându-se că reclamantul are dreptul să primească despăgubiri pentru construcții și să îi fie restituit în natură terenul în suprafață de 10.950 mp. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 94/A din 20 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. 37/46/2009.

În judecata anterioară s-a reținut că întreaga suprafață de 10.950 mp a fost preluată abuziv de către stat; în consecință, reclamantul este proprietarul întregii suprafețe de teren de 10.950 mp, deoarece a formulat singur acțiune împotriva Dispoziției nr. xxx din 22.12.2004.

Decizia pronunțată în apel nu este opozabilă pârâtei, care nu a sesizat instanța și nu a intervenit în proces, reclamantul fiind singurul care a atacat dispoziția.

Cu referire la apărările formulate de pârâtă, privitoare la dezbaterea succesiunii, tribunalul a reținut că: "dezbaterea succesiunii (...) nu are nicio legătură cu prezenta cauză întrucât în temeiul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a instituit că dreptul de proprietate se câștigă numai de către partea care a formulat notificare în temeiul acestei legi, și nu de către toți moștenitorii".

Împotriva sentinței au formulat recurs pârâții, căile de atac astfel exercitate fiind calificate de instanță ca fiind apel, prin încheierea pronunțată în ședința publică din 15 ianuarie 2018.

Prin criticile formulate, apelanta-pârâtă a susținut că au fost ignorate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate asupra imobilului se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

A arătat că, prin notificarea formulată în anul 2001 a solicitat restituirea în natură a terenului și a construcțiilor situate în comuna Suseni, județul Argeș. Nefiind parte în procesul soluționat prin Sentința civilă nr. 156 din 14 mai 2007 a Tribunalului Argeș - Secția civilă, hotărârea nu îi este opozabilă, deci nu poate produce efecte în privința sa. Reclamantul a ascuns situația juridică a terenului și a indus în eroare instanța de judecată, omițând intenționat introducerea sa în proces.

Apelantul-pârât primarul comunei Suseni a susținut că nu au fost analizate apărările sale pe fondul cauzei, conform cărora reclamantul cunoștea existența celuilalt succesibil, care a formulat notificare, în termen, în baza Legii nr. 10/2001, iar notificarea are valoare de acceptare a succesiunii.

A reiterat apărarea conform căreia acțiunea reclamantului de a ataca în justiție Dispoziția nr. xxx din 22.12.2004 are caracterul unui act de conservare, efectuat pentru înlăturarea riscului ca bunul să rămână în proprietatea statului și evitarea decăderii celorlalți moștenitori din drepturile lor.

În fine, a arătat că, pentru ca dreptul persoanei care a formulat notificare să nu fie golit de conținut, acțiunea în justiție a unui moștenitor profită și celorlalți moștenitori.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare față de cele două apeluri, arătând că, în materia Legii nr. 10/2001, nu este incidentă regula unanimității care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalți coproprietari.

Legat de critica potrivit căreia nu a adus la cunoștința instanței existența unui alt moștenitor care a formulat notificare, a arătat că Hotărârea pronunțată în Dosarul nr. 37/46/2009 al Curții de Apel Pitești a intrat în puterea lucrului judecat, iar instanța a avut de verificat legalitatea Dispoziției nr. xxx din 22.12.2004, emisă de primarul comunei Suseni, act aflat la dosar.

A mai învederat că nu avea obligația de a solicita introducerea în proces a pârâtei, deoarece, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoana care se pretinde îndreptățită poate ataca dispoziția emisă de primar. Or, fiind mulțumită de conținutul și efectele Dispoziției nr. xxx din 22.12.2004, pârâta nu a contestat-o. III. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de sesizare din data de 7 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.267/109/2017, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive: "Chestiunea dedusă judecății privește efectele atacării în justiție numai de către unul din cei doi moștenitori care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 a dispoziției prin care s-a constatat, referitor la solicitarea de restituire în natură a terenului care a aparținut autorului defunct, că reconstituirea dreptului de proprietate a operat în condițiile Legii nr. 18/1991, eliberându-se titlu de proprietate moștenitorilor. Prin cererea de chemare în judecată a fost invocată preluarea cotei moștenitorului inactiv din imobilul teren de către moștenitorul care a atacat în instanță dispoziția prin care s-a respins solicitarea de restituire în natură a respectivului bun în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001; dezlegarea dată de către tribunal acestei chestiuni este criticată de părți în calea de atac."

Instanța de trimitere nu a expus considerente cu privire la îndeplinirea condiției de admisibilitate privitoare la caracterul dificil al problemei de drept invocate, respectiv la caracterul contradictoriu, lacunar sau neclar al textelor în discuție; a apreciat însă că este îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept.

Astfel, sub un prim aspect, chestiunea preluării cotelor celorlalți moștenitori titulari ai notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către moștenitorul care a finalizat procedura reglementată de actul normativ prin contestarea dispoziției emise de primar în instanță este nouă, deoarece nu au fost găsite cauze similare pe rolul instanței de sesizare.

Sub un alt aspect, problema de drept este nouă și din perspectiva soluțiilor pronunțate în materia Legii nr. 10/2001 de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizii de speță, care au vizat alte situații de fapt, pe care instanța de trimitere le-a apreciat ca fiind relevante pentru a susține admisibilitatea sesizării, după cum urmează:

În Decizia nr. 271 din 20 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă în Dosarul nr. 27.182/3/2008, s-a apreciat că a operat gestiunea de afaceri atunci când notificarea a fost formulată de unul dintre moștenitori, atât în nume propriu, cât și în numele celorlalți moștenitori.

În Decizia nr. 2.167 din 10 martie 2011, din Dosarul nr. 26.398/3/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală a reținut existența gestiunii de afaceri în ipoteza în care notificarea a fost formulată atât în nume propriu, cât și în numele celorlalți moștenitori, luându-se în considerare și atitudinea moștenitorilor.

Prin Decizia nr. 2.389 din 28 octombrie 2015, din Dosarul nr. 11.071/2/2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, s-a reținut considerentul instanței de apel în sensul că în materia Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile dispozițiile unanimității, care caracterizează acțiunea în revendicare și că, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III din lege profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire.

Interpretând dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin Decizia nr. 4.054 din 13 mai 2011, din Dosarul nr. 41.547/3/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală a reținut că dreptul de acrescământ, potrivit căruia, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, funcționează numai în raport cu actul prin care se declanșează procedura prevăzută la cap. III al Legii nr. 10/2001, deci cu notificarea, iar nu în raport cu alte acte ulterioare declanșării procedurii, precum contestația formulată împotriva modului de soluționare a notificării.

S-a considerat că formularea notificării de către mai multe persoane determină incidența art. 48 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit căruia, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei folosesc și celorlalți.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că dispoziția pronunțată în procedura prealabilă își produce efectele asupra tuturor celor care au depus notificare, iar contestația formulată numai de către unii dintre notificatori folosește și celorlalți.

Prin Decizia nr. 2.167 din 10 martie 2011, sus- menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a constatat greșita interpretare în apel a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, considerând că legea reglementează două etape succesive: una administrativă, obligatorie, și una judiciară, facultativă, care privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi în cadrul procedurii administrative prealabile.

A arătat în considerente că împrejurarea că unul dintre comoștenitori, după ce a formulat notificarea prin care a declanșat procedura administrativă, nu a înțeles să mai urmeze procedura judiciară și să atace dispoziția prin care s-a finalizat această procedură, nu duce la pierderea dreptului recunoscut prin dispoziția emisă de unitatea sau entitatea notificată în favoarea comoștenitorilor/comoștenitorului care uzează de procedura judiciară.

A conchis titularul sesizării că, având în vedere că a fost menținută o soluție prin care se statuează că, în materia Legii nr. 10/2001, nu este incidentă regula unanimității cu privire la formularea notificării, că în alte spețe a fost examinată atitudinea părților, comoștenitori, în declanșarea procedurii administrative și pe parcursul judecății privitoare la dispoziția de soluționare a notificării, precum și că în prezenta cauză este vorba despre notificări diferite, părțile neînțelegând să formuleze cereri și în numele celuilalt moștenitor, se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea interpretării dispozițiilor art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 raportat la prevederile art. 26 alin. (3) din lege, în forma în vigoare la momentul emiterii Dispoziției nr. xx/1.02.2017, care stabilesc că dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se consideră îndreptățită la instanță, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Dispozițiile art. 26 alin. (3) din forma menționată a legii corespund celor ale art. 24 alin. (7) din forma Legii nr. 10/2001 aflată în vigoare la momentul emiterii Dispoziției nr. xxx/22.12.2004. IV. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al completului de judecată al Curții de Apel Pitești - Secția I civilă este următorul:

Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul emiterii Dispoziției nr. xx/01.02.2017, prevede că de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III din lege profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, negând caracterul de act de conservare al contestației formulate doar de unul sau de o parte dintre moștenitori împotriva dispoziției de respingere a restituirii în natură a imobilului.

Aceste prevederi nu erau incluse în forma în vigoare la data emiterii primei dispoziții, respectiv nr. xxx/22.12.2004, vechea formă a legii, în vigoare la 22 decembrie 2004, prevăzând la art. 23 alin. (4) că dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia.

Pe de altă parte, persoanei care a formulat notificare în termen și căreia i-a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului art. 21 alin. (5) din lege îi recunoștea dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură.

În raport cu topografia textelor a căror interpretare se solicită, de fixarea unui termen pentru formularea contestației împotriva dispoziției prin care este soluționată notificarea și de recunoașterea calității de titular al acestei contestații numai în favoarea persoanei îndreptățite, instanța de trimitere a apreciat că, potrivit art. 4 alin. (3) teza finală și alin. (4) raportat la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 [art. 24 alin. (7) din forma aflată în vigoare la momentul emiterii Dispoziției nr. xxx/22.12.2004], cererea de restituire a imobilului are valoare de acceptare a moștenirii, însă nefinalizarea procedurii reglementate la cap. III al legii prin contestarea în instanță a dispoziției prin care a fost soluționată notificarea determină pierderea cotei din moștenire în favoarea moștenitorilor care au urmat această procedură și au finalizat-o.

Dacă se apreciază că nu operează regula unanimității pentru formularea notificării, stabilirea, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vechea formă, doar a cotelor potrivit dreptului comun nu determină preluarea acestei reguli a unanimității pentru actele ulterioare notificării.

De aceea, nu se poate considera că cel care a formulat contestația împotriva dispoziției de soluționare a notificării, fără a acționa și în numele celuilalt moștenitor (a cărui existență rezultă din actele aflate la dosar) și fără a cere introducerea acestuia în cauză, a efectuat acte de conservare în numele și pe seama moștenirii, pentru păstrarea drepturilor tuturor moștenitorilor care au formulat notificare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost depuse de către părți puncte de vedere. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au transmis hotărârile judecătorești identificate ca fiind relevante pentru chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză, precum și punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, din răspunsurile comunicate rezultând următoarele aspecte:

Curțile de apel Târgu Mureș, Iași, Craiova și Alba Iulia au comunicat că nu au identificat practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată.

La nivelul curților de apel București, Cluj, Suceava, Timișoara, Ploiești, Bacău și Brașov nu s-a identificat practică judiciară relevantă, însă au fost exprimate puncte de vedere teoretice, după cum urmează:

Într-o opinie, s-a apreciat că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii numai dacă este urmată întreaga procedură de la cap. III al Legii nr. 10/2001, inclusiv cea judiciară facultativă, prin formularea contestației împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire în natură a bunurilor imobile, iar de cotele celorlalți moștenitori profită doar moștenitorul/moștenitorii care a/au formulat contestație.

Într-o altă opinie, s-a considerat că formularea în termenul legal a notificării este suficientă pentru valorificarea drepturilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurarea că aceste persoane nu au formulat și contestație nefiind de natură să le înlăture de la beneficiul prevăzut de lege. Sintagma "care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III" din cuprinsul alin. (4) al art. 4 din lege nu poate fi interpretată extensiv, în sensul urmării întregii proceduri reglementate de cap. III, ci are în vedere doar actul declanșator al procedurii menționate, respectiv formularea notificării. În această opinie, contestația nu constituie decât un act de conservare în numele și pe seama tuturor moștenitorilor care, prin formularea cererii de restituire, au făcut act de acceptare a moștenirii.

În fine, s-a exprimat și un punct de vedere potrivit căruia dezlegarea chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare nu depinde de modul de interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (3) și (4) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane îndreptățite fiindu-le recunoscută ambilor notificatori, de către entitatea notificată, încă din faza administrativă de soluționare a notificărilor pe care aceștia le-au formulat cu privire la același imobil. S-a arătat că speța dedusă judecății vizează, în realitate, legalitatea unei dispoziții, ca act de punere în executare a unei hotărâri judecătorești, iar nu o contestație împotriva unei dispoziții prin care a fost soluționată o notificare în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Cluj și Curtea de Apel Constanța au înaintat hotărâri judecătorești prin care se tratează tangențial chestiunea de drept în discuție, fără să prezinte relevanță cu privire la dezlegarea acesteia.

De asemenea, au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești relevante la nivelul curților de apel Pitești și Oradea.

Astfel, prin Decizia nr. 733 din 13 martie 2018 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 276/90/2017, s-a reținut, în opinie majoritară, că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită, chiar dacă nu este urmată întreaga procedură de la cap. III al legii.

Curtea de Apel Oradea a comunicat că, la nivelul Tribunalului Satu Mare, practica judiciară este că simpla notificare formulată de moștenitorii fostului proprietar în condițiile Legii nr. 10/2001 echivalează cu un act de acceptare a moștenirii, fără a fi necesară și contestarea dispoziției primarului de respingere a notificării, sens în care a înaintat Sentința nr. 277 din 3 octombrie 2016 a Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 1.313/83/2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 172/A din 13 martie 2017 a Curții de Apel Oradea - Secția I civilă.

Curtea de Apel Pitești a identificat în circumscripția sa teritorială o cauză suspendată, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Prin Adresa din data de 26 iulie 2018, Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat că, în urma verificării jurisprudenței acestei secții, au fost identificate hotărâri judecătorești după cum urmează:

Cu privire la dreptul de acrescământ, în condițiile reglementate de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, au fost pronunțate mai multe decizii de speță, dintre care au fost menționate Decizia nr. 4.637 din 7 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2.266/112/2007, Decizia nr. 2.846 din 7 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 9.384/1/2009, Decizia nr. 294 din 30 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.939/1/2011* și Decizia nr. 161 din 26 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 599/3/2010**.

Cu privire la interpretarea sintagmei "până la soluționarea notificării" a fost menționată Decizia nr. 1.719 din 30 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 47.247/3/2007**, în care s-a reținut că această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă sau judiciară deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

Cu privire la existența unui drept de acrescământ al moștenitorilor notificatori, care se naște doar prin raportare la formularea notificării/cererii de restituire (cu valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită), în situația în care ceilalți moștenitori nu au urmat procedura legală, s-a menționat că, prin Decizia nr. 4.054 din 13 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 41.547/3/2006, s-a reținut că " (...) formularea în termenul legal a notificării este suficientă pentru valorificarea drepturilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurarea că aceste persoane nu au formulat și contestație, nefiind de natură să îi înlăture de la beneficiul acordat de această lege. Dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cerere de restituire, funcționează numai în raport cu actul prin care se declanșează procedura prevăzută la cap. III al Legii nr. 10/2001, deci de notificare, iar nu în raport cu alte acte ulterioare declanșării procedurii, precum contestația formulată împotriva modului de soluționare a notificării".

Cu privire la existența unui litisconsorțiu necesar, atunci când se contestă dispoziția emisă în procedura Legii nr. 10/2001, care se adresează mai multor persoane îndreptățite (mai mulți notificatori) s-a menționat că, prin Decizia nr. 9.798 din 3 decembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 27.396/3/2006, s-a reținut că există o coparticipare procesuală, deoarece dreptul recunoscut s-a născut în patrimoniul tuturor, în indiviziune, iar contestarea dispoziției trebuie să se facă în contradictoriu cu toți, prezența la proces a tuturor persoanelor îndreptățite, cărora li s-au stabilit anumite drepturi prin dispoziție, fiind stabilită prin lege.

Cu privire la efectele formulării notificării doar de către o parte din cei care au vocație succesorală, s-a arătat că, prin Decizia nr. 869 din 12 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1.771/62/2008, s-a reținut că, împrejurarea că numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea imobilului are relevanță doar în sensul că acesta se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.

În același sens, prin Decizia nr. 3.339 din 11 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 7.136/118/2008, s-a reținut că, în materia Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile dispozițiile unanimității care caracterizează acțiunea în revendicare, dar că, prin dispozițiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ, s-a recunoscut dreptul moștenitorilor care au formulat cerere de restituire de a profita de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III al legii de restituire.

Prin Decizia nr. 7.950 din 6 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2.630/63/2006, s-a reținut că: "Ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a unuia din bunurile ce fac obiectul de aplicare al legii (nr. 10/2001), formulată în nume propriu de cel ce se consideră persoană îndreptățită. Că aceasta a fost intenția legiuitorului rezultă cu atât mai pregnant din dispozițiile alineatului 4 al aceluiași articol, potrivit căruia de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III al legii, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cerere de restituire."

De asemenea, prin Decizia nr. 7.366 din 20 octombrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 32.046/3/2009, s-a reținut că: "Ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face obiectul de aplicare al legii, formulată în nume propriu de cel ce se consideră persoană îndreptățită."

Prin Decizia nr. 2.638 din 6 martie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2.066/118/2006, s-a reținut că: "În materia Legii nr. 10/2001, dovada calității de succesor presupune dovada vocației la succesiunea defunctului și formularea notificării de restituire."

Prin Decizia nr. 7.885 din 4 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 1.126/117/2010, s-a reținut că în mod corect instanțele de fond au făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, constatând că în favoarea reclamantului operează dreptul de acrescământ și pentru cota fratelui său care nu a formulat cerere de restituire, neprezentând relevanță susținerea potrivit căreia actele doveditoare ale calității de moștenitor pot fi depuse în instanță, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la existența gestiunii de afaceri în ipoteza în care, așa cum a rezultat din situația de fapt reținută de instanțele de fond, notificarea a fost formulată de reclamantă în nume propriu, dar și în numele celorlalți moștenitori, deși nu a existat la data notificării o procură valabilă acordată reclamantei de către comoștenitori, a fost menționată Decizia nr. 2.167 din 10 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 26.398/3/2008.

Cu privire la pretențiile reciproce ale moștenitorilor în ceea ce privește bunurile imobile de restituit/restituite în procedura legii speciale de reparație, prin Decizia nr. 5.000 din 29 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 3.957/105/2007, s-a reținut că " (...) entitatea deținătoare nu poate fi obligată să acorde, astfel cum eronat solicită reclamantele, o dublă despăgubire, una moștenitorilor reali și alta moștenitorilor aparenți, pretențiile referitoare la calitatea de moștenitor urmând ca părțile să și le clarifice între ele pe calea dreptului comun, și nu în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001".

Prin Decizia nr. 6.040 din 15 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 6.478/111/2009, s-a reținut că " (...) în cazul în care numai o parte din foștii proprietari a solicitat restituirea pe calea legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora, iar ulterior emiterii deciziei de restituire, coproprietarii pot ieși din indiviziune pe calea dreptului comun" și că atât timp cât au fost formulate notificări distincte de către ambii moștenitori și au fost emise dispoziții separate asupra aceluiași bun, prin raportare la cotele ideale, notificatorii se pot desocoti între ei pe calea dreptului comun.

Nu au fost identificate decizii în care să se rețină că de cotele moștenitorilor persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, dar nu au contestat în instanță dispoziția unității deținătoare, beneficiază moștenitorii persoanei îndreptățite care au urmat întreaga procedură de la cap. III al Legii nr. 10/2001, prin formularea inclusiv a contestației împotriva dispoziției de respingere a solicitării de restituire în natură a bunurilor imobile.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 1.520/C/2.175/III-5/2018 din 27 iulie 2018, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 84 din 10 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 1 aprilie 2005, Decizia Curții Constituționale nr. 1.158 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2008, și Decizia Curții Constituționale nr. 149 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 2 iulie 2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a reținut că textul de lege supus controlului de constituționalitate dă expresie caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, prin aceea că repunerea în termenul de acceptare a moștenirii a succesibililor care nu au acceptat succesiunea pentru bunurile care fac obiectul legii, bunuri preluate abuziv de statul totalitar cu încălcarea dreptului de proprietate al titularilor, are ca finalitate respectarea principiului restitutio in integrum, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza întâi din Constituția României, republicată, privind garantarea dreptului de proprietate privată.

Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile legale criticate nu aduc atingere principiului egalității înscris în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât neacceptarea succesiunii în termenul instituit de art. 700 alin. (1) din Codul civil de la 1864, din motive neimputabile succesibililor cărora li se aplică prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu este echivalentă cu actul de voință al renunțării la moștenire. Așadar, nefiind vorba de situații juridice identice, regimul juridic diferit instituit de legiuitor este justificat, fără a se aduce atingere principiului constituțional al egalității în fața legii.

Scopul dispozițiilor legale criticate este acela de a pune capăt perpetuării stării de anormalitate instituite în derularea raporturilor juridice, iar nu acordarea unui avantaj necuvenit, stabilit arbitrar, care să genereze o inegalitate între succesibilii care au acceptat moștenirea în termenul instituit prin prevederile Codului civil și cei care sunt repuși în termenul de acceptare prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut în deciziile menționate că textul de lege criticat nu contravine principiului garantării dreptului la moștenire consacrat de art. 46 din Constituția României, republicată, ci, dimpotrivă, îi dă expresie prin restabilirea calității de moștenitori acceptanți pentru categoria de persoane avută în vedere de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care, altminteri, ar fi fost exclusă de la moștenire.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 243 din 20 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 7 mai 2007, și prin Decizia Curții Constituționale nr. 216 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 iulie 2011, s-a constatat că prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 condiționează acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ de formularea unei cereri de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de către moștenitorii care au acceptat sau nu succesiunea. Pentru moștenitorii care nu au acceptat inițial succesiunea, cererea are valoare de acceptare pentru bunurile a căror restituire se solicită, în temeiul art. 4 alin. (3) din această lege. Așadar, neformularea unei astfel de cereri nu conduce la pierderea calității de moștenitor, ci are drept efect pierderea dreptului de a mai beneficia de măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, în favoarea celorlalți moștenitori legali sau testamentari care s-au conformat prevederilor legii. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie așadar o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, care trebuie să fie întrunite cumulativ, respectiv: - existența unei cauze în curs de judecată; - judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție; - ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate, asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluționare.

În doctrină, cerințele de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile au fost identificate după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală; să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu face obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluționare.

Verificându-se întrunirea acestor condiții, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a curții de apel, învestită în ultimă instanță conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Pentru considerentele ce vor succeda, următoarele condiții de admisibilitate a sesizării nu sunt însă îndeplinite: ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, caracterul de noutate al acesteia și lipsa statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept cu referire la care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate vizând ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reține că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept".

În încercarea de a clarifica conținutul acestei noțiuni, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma "problemă de drept" trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În același timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența și, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă și să se regăsească în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.

Pe de altă parte, analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă necesitatea îndeplinirii condiției care impune ca, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat; noutatea chestiunii de drept care face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de cea a lipsei statuării asupra chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, iar în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în conținutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiției noutății revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența acesteia.

În acest sens, s-a apreciat că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură însă noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementari mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior.

Cu referire la chestiunea de drept a cărei dezlegare de principiu s-a solicitat, se reține că întrebarea instanței de trimitere vizează: "1. interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) și (4) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită numai dacă este urmată întreaga procedură de la capitolul III al legii, prin formularea inclusiv a contestației împotriva dispoziției de respingere a solicitării de restituire în natură a bunurilor imobile; în caz afirmativ, de cotele celorlalți moștenitori profită doar moștenitorul sau moștenitorii care au formulat contestație; 2. în caz contrar, această contestație nu constituie decât un act de conservare în numele și pe seama tuturor moștenitorilor care, prin formularea cererii de restituire, au făcut act de acceptare a moștenirii."

Titularul sesizării a opinat că dezlegarea Înaltei Curți de Casație și Justiț