ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 156/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra conflictului negativ, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, secția civilă la 11 ianuarie 2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. să se constate că este tatăl minorului C..

Prin sentința civilă nr. 2445 din 5 martie 2024, Judecătoria Buftea, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Bârlad, reținând că minorul a cărui paternitate se solicită a fi stabilită domiciliază, începând cu luna decembrie 2021, împreună cu bunicii materni în comuna Viișoara, județul Vaslui, potrivit anchetelor sociale efectuate în cauză, aspect confirmat și de adeverința potrivit căreia minorul este înscris la grădiniță în jud. Vaslui.

În acord cu dispozițiile art. 114 alin. (1) C. proc. civ. – care stabilesc competența de soluționare a cererilor privind ocrotirea persoanei fizice în favoarea instanței în a cărei circumscripție domiciliază ori are reședința persoana ocrotită, prin raportare la dispozițiile art. 106 și art. 483 C. civ. care stabilesc că ocrotirea minorului se realizează prin părinți, iar exercitarea autorității părintești constituie o măsură de ocrotire a minorului prin părinți, precum și dispozițiile Legii nr. 272/2004 de unde rezultă că orice măsură reglementată în legătură cu un minor constituie o măsură de protecție specială, având în vedere că stabilirea filiației copilului constituie o măsură de ocrotire a persoanei fizice prin intermediul părinților săi, față de domiciliul minorului instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bârlad.

Prin sentința nr. 2561 din 24 septembrie 2024, Judecătoria Bârlad a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Buftea, reținând că, stabilirea filiației copilului nu reprezintă o măsură de ocrotire a minorului aptă să atragă competența de soluționare a cauzei potrivit art. 114 C. proc. civ., ci aceasta atrage competența alternativă, instituită de art. 113 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. sau 107 alin. (1) din același cod – fie la domiciliul reclamantului, fie al pârâtului – ambii având, la data introducerii cererii de chemare în judecată, domiciliul în jud. Ilfov, potrivit informațiilor DEPAB, coroborate cu ancheta socială.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Judecătoria Bârlad a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență, fiind înregistrat pe rolul secției I civile la 1 noiembrie 2024.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cele două instanțe aflate în conflict au apreciat diferit natura cererii de chemare în judecată formulată de reclamant vizând stabilirea paternității minorului născut în afara căsătoriei, Judecătoria Buftea reținând că aceasta ar fi o măsură de ocrotire a persoanei fizice prin intermediul părinților săi, în vreme ce Judecătoria Bârlad a opinat că stabilirea filiației copilului nu reprezintă o măsură de ocrotire a minorului aptă să atragă competența de soluționare a cauzei potrivit art. 114 C. proc. civ., ci competența alternativă, instituită de art. 113 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. sau 107 alin. (1) din același cod.

Înalta Curte reține că, în speță, prin cererea introductivă de instanță, înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la 11 ianuarie 2023, reclamantul A. a formulat cererea de recunoaștere a paternității minorului născut în afara căsătoriei, indicând, în calitate de pârât, pe mama minorului.

În privința normelor legale care reglementează acțiunea pendinte, se constată că acestea sunt reprezentate de dispozițiile art. 415 alin. (2) din C. civ., situate în Secțiunea I, Capitolul II din Titlul III al Cărții a II a, cu denumirea marginală "Stabilirea filiației". Prin urmare, prin voința legiuitorului și din interpretarea sistematică a prevederilor legale, rezultă că acțiunea în recunoașterea paternității intră în categoria acțiunilor privind stabilirea filiației.

Art. 113 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. prevede că " În afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 1. instanța domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiației; (...)."

Așadar, norma procesual civilă care reglementează competența teritorială în materia acțiunii în tăgada paternității este reprezentată de art. 113 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. consacră un drept de opțiune al reclamantului în materia stabilirii filiației, stabilind că cererile se adresează exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor, cea de la domiciliul pârâtului (art. 107 C. proc. civ.) sau cea de la domiciliul reclamantului, prevăzută alternativ, aceste dispoziții legale instituind un drept de opțiune în favoarea reclamantului.

Potrivit art. 126 alin. (1) C. proc. civ. părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Reiese, din aceste dispoziții legale, că părțile pot deroga de la normele de competență teritorială doar în pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi de care pot dispune, ceea ce înseamnă că doar în asemenea situații normele de competență teritorială sunt de ordine privată.

Per a contrario, în celelalte cereri normele de competență teritorială sunt de ordine publică, deci imperative.

Rezultă, așadar, că, în cererile privitoare la stabilirea filiației, reclamantul are un drept de opțiune între judecătoria în a cărei circumscripție își are el domiciliul și cea în a cărei circumscripție se află domiciliul pârâtului, opțiune pe care acesta a exercitat-o la momentul promovării cererii de chemare în judecată.

Astfel cum reiese din baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, mama minorului, pârâta B. figurează, începând cu data de 1 octombrie 2020 până în 28 martie 2023 cu domiciliul în județ Ilfov, împrejurarea schimbării domiciliului acesteia pe parcursul litigiului (începând cu 11 ianuarie 2023) fiind nerelevantă sub aspectul determinării competenței în raport de prevederile art. 107 alin. (2) C. proc. civ.. În consecință, întrucât la data promovării cererii de chemare în judecată pârâta avea domiciliul în circumscripția Judecătoriei Buftea, precum și în raport de împrejurarea că reclamantul și-a manifestat dreptul de opțiune reglementat de lege, în sensul de a învesti instanța de la domiciliul pârâtei, în speță Judecătoria Buftea, în acord cu dispozițiile legale anterior menționate, competența de soluționare a pricinii aparține acestei instanțe.

Odată aleasă competența de soluționare a cauzei de către reclamant, conform prevederilor art. 116 C. proc. civ., aceasta dobândește caracter definitiv, nemaifiind posibilă declinarea competenței de soluționare a pricinii în favoarea unei alte instanțe.

În al doilea rând, în raport de regimul invocării excepției de necompetență, în acord cu dispozițiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., se observă că legiuitorul a stabilit o limită temporală pentru invocarea acesteia, și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii, termen ce nu a fost respectat de Judecătoria Buftea, care a invocat excepția necompetenței teritoriale exclusive și a declinat competența la cel de-al treilea termen de judecată.

Dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate ori, în condițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței - aceasta se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunțată în recurs în interesul legii, chiar și în situația în care nu există o încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența - cum este cazul în prezentul dosar -, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilirea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat.

Or, în cauza dedusă judecății, la primul termen de judecată, din 27 iunie 2023, la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii, instanța nu a procedat la verificarea competenței acesteia, iar la termenul din 21 noiembrie 2023 Judecătoria Buftea a invocat din oficiu excepția necompetenței generale a instanțelor române, în privința căreia a dispus prorogarea pentru efectuarea unor verificări suplimentare, pentru ca la termenul din 5 martie 2024 să invoce excepția necompetenței teritoriale exclusive, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că termenul pentru invocarea acesteia era depășit.

Prin urmare, întrucât reclamantul a ales să sesizeze Judecătoria Buftea, instanță deopotrivă competentă în raport cu prevederile art. 107 alin. (1) coroborate cu art. 116 C. proc. civ., în temeiul art. 135 din același cod, Înalta Curte urmează a stabili că aceasta este instanța competentă să soluționeze cererea dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.