ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 10 septembrie 2024

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 77/F din data de 15 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, printre altele, în temeiul art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 148/10.07.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea a reținut că se solicită revizuirea unei hotărâri definitive, de către condamnatul A., invocându-se motivele de revizuire reglementate de art. 453 alin. (1) lit. a) și e) C. proc. pen., urmărindu-se rejudecarea cauzei și dispunerea unei soluții de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. pen., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

În ceea ce privește primul caz de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză, Curtea a constatat că prezenta cale extraordinară de atac este formulată împotriva unei decizii penale definitive pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel și care privește acțiunea penală exercitată față de inculpatul revizuent A., însă motivele învederate de revizuentul condamnat nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea, respectiv nu atrag incidența dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nefiind îndeplinite exigențele acestuia, sub raport de ambele condiționări, în sensul că faptele sau împrejurările invocate trebuie să fie noi, complet necunoscute instanțelor care au soluționat pe fond cauza, iar acestea să fie apte să conducă la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare.

Sub aspectul primei condiții, relativ la caracterul de noutate al faptelor și împrejurărilor invocate, se reține că în doctrină și jurisprudență există consens în sensul că probele trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute, adică "probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de încetare a procesului penal sau de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei".

Așadar, nu se poate ajunge, pe calea revizuirii, la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză sau la suplimentarea probațiunii, pe aspecte de fapt avute în vedere de instanța sau instanțele care au judecat cauza, legea referindu-se la situații noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanței de fond, și nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere și verificate.

Prin urmare, pentru a fi incident acest caz de revizuire, s-a apreciat că este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că acestea nu au putut fi cunoscute de instanță, indiferent de motiv, iar descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuirii au drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii. De asemenea, în deplină concordanță cu dispozițiile procesual penale române, sunt și prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "este posibilă redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată". În nici un caz însă revizuire nu poate fi tratată ca un apel deghizat, urmărindu-se de fapt substituirea unei analize (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 7249 din 13 decembrie 2006).

Cu privire la înțelesul expresiei "fapte sau împrejurări", în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, inclusiv a Curții Constituționale s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație sau stare care, vizează situația de fapt a cauzei, și care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii.

Or, după cum rezultă din motivele de revizuire din prezenta cerere, nu este îndeplinită condiția ca împrejurarea nou-descoperită și necunoscută de către instanță să vizeze starea de fapt a cauzei, condiție stabilită prin interpretarea jurisprudențială a acestui caz de revizuire, în condițiile în care revizuentul invocă în fapt caracterul neîntemeiat al soluției revizuite, raportat la modalitatea greșită în care instanțele au aplicat și interpretat dispozițiile legale incidente, cu referire la deciziile Curții Constituționale nr 297/2018 și respectiv 358/2022.

În raport de această primă condiție, Curtea apreciază că aspectele invocate cu caracter de noutate în susținerea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv împlinirea termenelor generale de prescripție a răspunderii penale prevăzute de art. 154 alin. (1) C. pen. la data pronunțării deciziei în apel, nu pot fi apreciate ca îndeplinind condiția instituită prin art. 453 din C. proc. pen., respectiv aceea de a reprezenta fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanțelor care au pronunțat hotărârea de condamnare a revizuentului.

În ceea ce privește cel de-al doilea caz de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. - când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia, s-a reținut că revizuirea poate fi cerută atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

a) să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive care să soluționeze fondul cauzei;

b) hotărârile definitive sa fie ireconciliabile.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părțile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai circumstanțele nou descoperite, iar nu circumstanțele noi. Circumstanțele care au legătură cu cazul și care au existat anterior în cursul procesului și nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt nou descoperite, în timp ce circumstanțele care privesc cazul, dar au luat naștere după proces, sunt circumstanțe noi.

În cauza de față, petentul a invocat ordonanța Curții de Apel Napoli din data de 19.10.2022 (instanța de executare din Italia, pentru că executarea pedepsei este preluată de Republica Italiană) precizând că deși aceasta nu a fost recunoscută într-o procedură distinctă, instanțele române au luat act de existența ei, de considerentele cuprinse de aceasta și au constatat că aceasta produce efecte pe teritoriul Italiei, revizuentul neaflându-se la acest moment în executarea vreunei pedepse. Or, până la acest moment, soluția pronunțată la data de 19.10.2022 de Curtea de Apel din Napoli a fost apreciată de instanțele române ca fiind una care tranșează fondul cauzei, reținându-se că judecătorul italian a statuat asupra unor aspecte care sunt intim legate de soluția asupra fondului.

În raport de situația relevată, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât sintagma "când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia", ce constituie conținutul acestui caz de revizuire, nu se referă și la situația în care starea de ireconciliabilitate s-a creat între o hotărâre penală definitivă pronunțată pe plan intern și o hotărâre de recunoaștere a acestei hotărâri pronunțată de o instanță de executare străină.

În acest sens, Curtea a considerat că pentru reținerea cazului de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. este necesară existența a cel puțin două hotărâri penale definitive, prin care instanțele să fi soluționat conflictul de drept substanțial penal (hotărârile să conțină o rezolvare a fondului cauzei), care nu se pot concilia (în sensul că ireconciliabilitatea presupune ca hotărârile, prin dispozițiile lor, să se excludă una pe alta, iar acest aspect se referă la situația de fapt, iar nu la probleme de drept) și nu au fost atacate concomitent prin intermediul altor căi extraordinare de atac.

Din interpretarea indicată se constată așadar că nu este posibilă invocarea unei ireconciliabilități între o hotărâre penală de condamnare și o hotărâre străină de recunoaștere a acestei hotărâri, în contextul în care finalitatea acestui caz de revizuire este reprezentată de înlăturarea din sfera ordinii de drept a unor hotărâri judecătorești penale definitive ce conțin o eroare judiciară care aduce atingere ordinii de drept constituționale, prin ireconciliabilitatea acestora, și, implicit, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să reflecte aceeași realitate juridică.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel, în termen legal, revizuentul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 23.05.2024, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2 cu prim termen de judecată la data de 10.09.2024.

Prin motivele de apel, acesta a solicitat, în principal, admiterea în principiu a cererii de revizuire și dispunerea rejudecării cauzei de către Curtea de Apel București - în vederea judecării pe fond a cererii de revizuire.

Subsecvent, ca urmare a admiterii în principiu a cererii de revizuire, a solicitat suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se cere și, implicit, suspendarea mandatului de executare a pedepsei închisorii cu nr. 288/07.02.2019, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

În susținerea acestui motiv de apel, din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a arătat, în esență, că împrejurarea descoperită între timp, care nu a fost cunoscută la soluționarea cauzei și care exista la momentul pronunțării deciziei, constă în aceea că doctrina și practica judiciară, în unanimitate, au apreciat, în mod greșit, că Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este o decizie interpretativă și nu o decizie simplă/extremă, aflându-se în eroare, aspect care a condus la încălcarea principiului legalității. Așadar, aspectele invocate nu sunt de noutate, ele existau la momentul pronunțării hotărârii, însă instanța de judecată nu a cunoscut și nu a analizat, în mod corect, natura juridică a Deciziei nr. 297/2018, respectiv aceea de decizie simplă/extremă.

Având în vedere că se află în imposibilitate de a formula contestație în anulare în raport cu Decizia nr. 43/29.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, unde s-a stabilit că "Dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. se interpretează în sensul că instanța care soluționează pe fond contestația în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabila în cazul în care se invocă incidența unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reținută ca fiind mai favorabilă în cauza", a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 5 parag. 1 și 4 din CEDO, art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 la CEDO, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, coroborate cu art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (2), art. 20, art. 21 și art. 148 din Constituția României.

În subsidiar, a solicitat dispunerea rejudecării cauzei de către Curtea de Apel București - în vederea rejudecării cauzei în ceea ce privește admisibilitatea în principiu - revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ca urmare a nemotivării sentinței penale, întrucât nu se analizează deloc incidența în cauză a art. 20 din Constituția României și a jurisprudenței CEDO.

Referitor la cel de-al doilea caz de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., a arătat că hotărârea de condamnare pronunțată de instanțele din România, cât și cea pronunțată de instanța din Napoli tranșează fondul și analizează instituția prescripției răspunderii penale, motiv pentru care cele două hotărâri judecătorești sunt în mod vădit inconciliabile și se impune revizuirea hotărârii instanței române, respectiv decizia penală nr. 32/A/07.02.2019.

Examinând apelul formulat de revizuentul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de apel constând în nemotivarea sentinței din perspectiva neanalizării incidenței art. 20 din Constituția României și a jurisprudenței CEDO, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, nu este conform cu realitatea că prima instanță nu a efectuat o analiză din această perspectivă, în concret, în considerentele sentinței penale arătându-se că «în deplină concordanță cu dispozițiile procesual penale române, sunt și prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "este posibilă redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată"». În ceea ce privește efectele pe care prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar trebui să le genereze în prezenta cauză, Înalta Curte constată că acestea subordonează redeschiderea procesului penal legii și procedurii penale a statului parte la convenție ("este posibilă redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv..."). Prin urmare, condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire sunt cele prevăzute de legislația procesual penală română.

Or, cazul de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., este incident doar în situațiile în care se invocă descoperirea de fapte și împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Poziția doctrinei și jurisprudenței, inclusiv celei a instanței de contencios constituțional, este în sensul că prin fapte și împrejurări noi trebuie să se înțeleagă elemente noi privind situația de fapt, cu consecințe asupra temeiniciei hotărârii pronunțate, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac "ce are ca scop înlăturarea erorilor de fapt pe care le conțin hotărârile judecătorești", așa cum se arată și în paragraful 25 al Deciziei nr. 15 din 31.01.2023 a Curții Constituționale a României. În considerentele aceleiași decizii, la paragraful 23, în acord cu cele menționate mai sus cu privire la sfera noțiunilor de fapte și împrejurări noi, cu care operează art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., făcându-se trimitere la o doctrină ale cărei concluzii instanța de contencios constituțional și le însușește, se arată că este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că ele nu au putut fi cunoscute de instanță indiferent din care motiv; descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială. Or, ceea ce invocă apelantul-revizuent nu este o eroare de fapt, ci o eroare în interpretarea naturii și efectelor Deciziei Curții Constituționale a României cu nr. 297/2018.

Singura ipoteză în care s-ar putea da eficiență deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale cu ocazia formulării revizuirii este cea prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., însă acesta nu este invocat și nici nu e incident în prezenta cauză.

În ceea ce privește cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., instanța de control judiciar reține că o primă condiție pentru ca acesta să fie incident, este să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive care să conțină o rezolvare a fondului cauzei, a acțiunii penale, condiție care nu este îndeplinită în speța de față, ordonanța Curții de Apel din Napoli din 19.10.2022 revocând o hotărâre italiană de recunoaștere și executare a unei hotărâri judecătorești naționale de condamnare, în concret, a sentinței penale nr. 77/F din data de 15 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

Faptul că instanța italiană nu a fost (de altfel nici nu putea) învestită cu soluționarea fondului acțiunii penale a fost tranșat tocmai prin hotărârea invocată de către apărarea revizuentului condamnat (decizia penală nr. 259/A din 28 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2021, ce a avut ca obiect contestație la executare), când s-au statuat următoarele:

"prescripția răspunderii penale nu poate fi verificată de instanța de executare (în speță instanța italiană) nici prin intermediul unei cereri de revizuire a hotărârii de condamnare (aceasta fiind exclusiv de competența instanței de condamnare, conform art. 19 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI) și nici sub aspectul executării pedepsei, conform art. 17 alin. (1) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, întrucât constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale se poate dispune numai prin desființarea hotărârii de condamnare ca urmare a admiterii unei cereri de revizuire (contestația în anulare, conform dreptului procesual român), care este de competența exclusivă a instanței de condamnare (în speță instanța română). A considera că analiza intervenției prescripției răspunderii penale poate fi efectuată de statul de executare în cadrul procedurilor de executare, conform art. 17 alin. (1) din Decizia - cadru 2008/909/JAI, ar însemna să se eludeze dispozițiile art. 19 alin. (2) din aceeași decizie, lipsindu-le de efect, ceea ce, în opinia instanței supreme, este inadmisibil".

O atare analiză efectuată de instanța italiană nu poate conduce la concluzia existenței unei hotărâri prin care a fost tranșat fondul cauzei.

Nefiind întrunită această primă condiție, Înalta Curte nu va mai trece la analiza condiției caracterului ireconciliabil al celor două hotărâri.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 77/F din data de 15 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe apelantul-revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 77/F din data de 15 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă apelantul-revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 septembrie 2024.