ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1706/2024

Ședința publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1350, art. 1530, art. 1169, art. 1270 alin. (1), art. 1322, art. 1538, art. 1635 alin. (1) C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta Pază Obiective și Intervenție S.R.L. a invocat excepția autorității lucrului judecat, excepției prescripției extinctive, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată.

La termenul din data de 15.06.2023, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, iar prin încheierea de ședință din 10.07.2023 a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta Pază Obiective și Intervenție S.R.L. și a respins ca prescrisă cererea reclamantului Spitalul Județean de Urgență Zalău, de obligare a pârâtei la plata sumei de 38.614,60 RON reprezentând pretențiile anterioare datei de 07.09.2017 și a accesoriilor la această sumă (inflație, dobândă legală, penalități de întârziere).

Prin sentința civilă nr. 935 din 2.10.2023 Tribunalul Sălaj a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 181.410,40 RON, actualizată cu dobânda legală și rata inflației de la data introducerii acțiunii - 25.01.2023 și până la achitarea integrală.

Pârâta a mai fost obligată la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data introducerii acțiunii - 25.01.2023 și până la achitarea integrală, calculate la debitul de 181.410,40 RON.

De asemenea, au fost respinse restul pretențiilor.

Rejudecând, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei ianuarie 2017 - septembrie 2019; a admis în parte acțiunea promovată de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Zalău în contradictoriu cu pârâta Pază Obiective și Intervenție S.R.L. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.194 RON, cu titlu de despăgubiri, actualizată cu dobânda legală și rata inflației de la data introducerii acțiunii - 25.01.2023 și până la achitarea integrală; a respins restul pretențiilor și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.949,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În susținerea memoriului de recurs, după expunerea situației factuale și a istoricului litigiului din etapele anterioare, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept cu privire la prescripție, întreruperea și suspendarea cursului acesteia.

Astfel, a arătat recurentul că instanța de apel a apreciat în mod eronat că cererea de chemare în judecată a fost formulată și depusă după împlinirea termenului de prescripție, întrerupt de acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, care a fost soluționat în mod definitiv la data de 02.03.2022 prin decizia civilă nr. 494 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În opinia titularului căii de atac, instanța de apel nu a reținut că decizia civilă nr. 494 din 02.03.2022 a fost comunicată părților în data de 04.08.2022, așa cum reiese din actele depuse inclusiv de pârâtă, care, odată cu invocarea excepției prescripției nu a făcut referire la depunerea tardivă, în afara termenului de prescripție a prezentei acțiuni prin raportare la decizia instanței supreme.

Prin raportare la data pronunțării (02.03.2022) și data comunicării (04.08.2022) deciziei nr. 494, recurentul-reclamant a apreciat ca fiindu-i îngrădit dreptul de acces la justiție, întrucât la data comunicării hotărârii instanței supreme termenul de 6 luni era aproape împlinit.

S-a mai susținut că, față de data comunicării deciziei, formularea cererii de chemare în judecată ce formează obiectului litigiului pendinte (25.01.2023) se situează în interiorul termenului de prescripție.

De asemenea, a mai invocat recurentul și aplicarea necorespunzătoare a Decretelor nr. 195/2020 și nr. 245/2020 cu privire la suspendarea termenului de prescripție.

Potrivit recurentului, termenul de prescripție pentru recuperarea în instanță a prejudiciului produs prin nerespectarea contractului de către pârâtă în luna martie 2017 a fost suspendat începând cu data de 15.03.2020 până la 15.05.2020. Invocând prevederile art. 2534 alin. (2) C. civ., a susținut recurentul că prescripția dreptului la acțiune s-a împlinit aproximativ la data de 15.11.2020, acțiunea făcând obiectul dosarului nr. x/2020 fiind formulată la data de 13.10.2020, în interiorul termenului de prescripție.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 20.05.2024, intimata-pârâtă Pază Obiective și Intervenție S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, precizând că prin criticile formulate recurentul a reluat susținerile și apărările formulate în fața instanțelor anterioare.

Prin rezoluția din 1 iulie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale, pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea criticilor sale în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de nelegalitate pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Cu privire la recursul reclamantului Spitalul Județean de Urgență Zalău instanța supremă reține că autorul căii de atac a indicat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia recurată.

Teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputând fi invocată prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Prin criticile formulate, recurentul invocă aplicarea greșită a calculului prescripției extinctive. Astfel, recurentul a contestat concluzia instanței de apel cu privire la faptul că acțiunea a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție, argumentând că termenul ar fi fost întrerupt prin anteriorul demers judiciar ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, soluționat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 494 din 2 martie 2022. În opinia recurentului, termenul de 6 luni pentru formularea unei noi acțiuni trebuia calculat de la data comunicării deciziei definitive și nu de la data pronunțării, cum în mod eronat a procedat instanța de apel.

În această modalitate, în opinia recurentei, prezintă relevanță și suspendarea termenului de prescripție pe perioada stării de urgență dispusă prin Decretele nr. 195/2020 și nr. 240/2020.

Invocând calculul greșit al termenului de prescripție, recurentul-reclamant nu se referă la modul concret în care normele legale au fost încălcate sau aplicate greșit prin decizia atacată. Criticile sale reprezintă o simplă reluare, în recurs, a susținerilor formulate în fața instanțelor devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluționarea apelului și nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul dispozițiilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de prim control judiciar, analizând criticile formulate de cele două părți, a reținut, cu privire la prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, incidența în cauză a regulii speciale instituite de art. 2526 C. civ., care stabilește că, în ipoteza unor prestații contractuale succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă.

A considerat instanța de apel că somația nr. 22488 din 4 septembrie 2020 a întrerupt termenul de prescripție numai în privința pretențiilor având termen de exigibilitate începând cu data de 7 septembrie 2017, pentru cele anterioare acestei date, instanța constatând împlinit termenul de prescripție.

Totodată, s-a mai reținut prin considerentele deciziei atacate că somația din 4 septembrie 2020 și-a consumat efectul intreruptiv de prescripție al dreptului la acțiune la momentul introducerii acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Salaj, ulterior introducerii acestei acțiuni creditorul având posibilitatea să întrerupă din nou termenul de prescripției numai adoptând conduita impusă de art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ., respectiv să introducă o nouă cerere, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, data rămânerii definitive fiind expres reglementată de lege.

Cum dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj a fost soluționat în mod definitiv la data de 02.03.2022 prin decizia civilă nr. 494 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a considerat instanța de control judiciar devolutiv că noul demers judiciar al reclamantului, inițiat la data de 25.01.2023, nu se mai încadrează în termenul de 6 luni prevăzut de teza a II-a a art. 2539 alin. (2) C. civ. pentru ca reclamantul să poată invoca întreruperea cursului prescripției de la data înregistrării primei cereri de chemare în judecară.

Totodată, instanța de apel a validat critica reclamantului privind suspendarea legală a termenului de prescripție pe durata stării de urgență, stabilită prin Decretele nr. 195/2020 și nr. 240/2020, statuând că efectul suspensiv s-a produs, însă numai în privința termenelor de prescripție care nu erau împlinite la data de 16.03.2020.

Așadar, întrucât în apel partea a avut susțineri similare, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la aceleași aspecte, recurentul trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale, prin urmare, de a invoca motive de nelegalitate prin raportare la judecata realizată de această instanță, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității acesteia.

Prin criticile expuse recurentul-reclamant își exprimă, în realitate, nemulțumirea cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, concluziile instanței de control judiciar devolutiv referitoare la calculul termenului și cauzele de întrerupere ori suspendare fiind extrase în urma evaluării circumstanțelor concrete ale cauzei pe baza analizei probatoriului administrat și aplicării dispozițiilor legale incidente.

Prin reluarea pe calea memoriului de recurs a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse prin cererea de apel recurentul-reclamant tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a acelorași susțineri, fără a se identifica încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Simpla indicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este suficientă pentru a considera motivată în sens procedural calea de atac declarată, atât timp cât recurentul nu a formulat critici de nelegalitate în ceea ce privește considerentele deciziei atacate.

În consecință, întrucât în motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio altă critică aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzatoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Așadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentul nu a indicat în mod efectiv și punctual în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Zalău împotriva deciziei civile nr. 17/2024 din 11 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte Pază Obiective și Intervenție S.R.L. privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, reprezentând onorariu avocațial, respectiv extras de cont nr. 7 din 27.05.2024 emis de A. S.A. și factura nr. x din 20.05.2024, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte, în sensul obligării recurentului-reclamant Spitalul Județean de Urgență Zalău la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Zalău împotriva deciziei civile nr. 17/2024 din 11 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant Spitalul Județean de Urgență Zalău la plata către intimata- pârâtă Pază Obiective și Intervenție S.R.L. a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2024.