ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3518/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 august 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, solicitând anularea hotărârii nr. 310/25.05.2022, obligarea CNCD la plata sumei de 500.000 RON daune morale în solidar cu cei 7 funcționari ai consiliului director CNCD care au emis Hotărârea nr. 310 din 25 mai 2022, obligarea la plata sumei de 500.000 RON daune morale în solidar a Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București și a jandarmilor nominalizați, vinovați de acte administrative și acțiuni de susținere a tratamentului advers și exercitarea de activități interzise prin Constituția României de cenzură și pedepse ale opiniei și sesizării publice, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5584/02.11.2022, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 13 decembrie 2022, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 906 din 19 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția de Jandarmi a Municipiului București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fără a se pronunța pe fond.

Împotriva sentinței civile nr. 906 din 19 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că instanța de fond a eludat încălcările flagrante ale legii, a refuzat să judece cauza pe fond invocând în mod artificial un pretext ca o excepție ca să împiedice analiza și judecarea cauzei și să respingă acțiunea refuzând practic întreaga procedura de judecată prin aplicarea dispozițiilor art. 16

1

din Legea nr. 554/2004.

Or, cauza în sine avea cap de cerere principal dispozițiile art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000 în baza căruia legea obliga instanța să se pronunțe pe fond asupra hotărârii CNCD nr. 310 din 25 mai 2022 și doar celelalte capete de cerere subsidiare atrăgeau răspunderea pentru actele administrative.

În opinia recurentului-reclamant cauza era clară și nu se putea inversa ceea ce era clar de la început și prin urmare pronunțarea pe capetele subsidiare și nerezolvarea cauzei principale arată premeditarea și ilegalitatea părtinirii CNCD și eludarea dispozițiilor aplicabile prevăzute la art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000.

Or, acest artificiu vădit ilegal de părtinire a CNCD și de refuz de acces la instanța în sensul art. alin. (1) CEDO nu poate fi acceptat sub niciun pretext de instanța de control judiciar învestită cu această cale de atac.

Intimata-pârâtă Direcția de Jandarmi a Municipiului București a formulat note de ședință, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată ori că ar fi refuzat în mod nelegal să judece cauza pe fond.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a stabilit faptele și a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, reclamantul reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, petentul A. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării arătând că a fost supus unei fapte de victimizare, precum și unor tratamente injuste și degradante prin care i s-a restrâns dreptul la opinie de către părțile reclamate Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, B., C., D. și E..

Petiția a fost înregistrată sub nr. x/19.04.2021, formând dosarul nr. x/2021, iar prin Hotărârea nr. 310/25.05.2022, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reținând că acest caz se plasează în afara incidenței discriminării, astfel cum este reglementată de O.G. nr. 137/2000, a admis excepția de necompetență materială a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Sesizată fiind cu soluționarea contestației formulate de A. împotriva Hotărârii nr. 310/25.05.2022, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, Curtea de Apel București a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părți în fața Consiliului și, față de împrejurarea că niciuna dintre părți nu a solicitat introducerea acestora în proces, a reținut incidența dispozițiilor art. 16

1

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a respins acțiunea reclamantului fără a se pronunța în fond.

Soluția primei instanțe a fost contestată de reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate conform argumentelor expuse în cererea de recurs, critici de nelegalitate pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În speță, raportându-se la dispozițiile art. 78 din C. proc. civ. și la cele cuprinse în art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, la termenul din data de 10 februarie 2023, instanța de fond a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părți în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Deși părțile au fost citate cu această mențiune, niciuna dintre acestea nu a solicitat introducerea în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părți în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, astfel cum acestea sunt menționate în hotărârea contestată.

Înalta Curte reține că în procesul civil operează, în primul rând, principiul disponibilității părților cu privire la derularea procedurii, art. 9 din C. proc. civ. prevăzând la alin. (1) că "Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public", iar la alin. (2) că "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Pe de altă parte reține că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialității și implicit al dreptului la apărare, art. 153 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."

Potrivit art. 78 din același C. proc. civ.:

"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond."

În mod similar, art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 prevede:

"Când raportul juridic dedus judecății o impune, instanța de contencios administrativ va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului și instanța apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunța în fond."

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate supra, forma în vigoare în perioada de referință, ce reprezintă norma generală procesual-civilă și respectiv norma specială, care a preluat ca atare prevederea corespunzătoare din norma generală, rezultă că legiuitorul a instituit acest cadru legal în scopul de a oferi instanțelor de judecată o soluție legislativă clară în interpretarea principiului disponibilității și în stabilirea cadrului procesual.

Astfel, în măsura în care natura juridică a litigiului o impune, este necesară participarea terților (ale căror drepturi și obligații ar putea fi lezate de efectele pe care o eventuală declarare a nelegalității actului atacat le-ar produce) pentru respectarea dreptului la apărare consacrat de art. 13 din C. proc. civ., cât și a principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 din același cod, iar stabilirea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet este sancționată cu inadmisibilitatea acțiunii.

Pe de altă parte, este de reținut că o atare sancțiune nu este aplicabilă în mod automat, prin simpla constatare a viciului actului de sesizare, ci le este conferită părților posibilitatea de a solicita complinirea unei astfel de carențe prin extinderea cadrului procesual.

Ca atare, este evident că în materie contencioasă legea conferă instanței un drept de apreciere numai în ceea ce privește posibilitatea judecării procesului fără participarea terțului, care nu poate fi cenzurat, aceasta punând în discuția părților, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane în ipoteza în care consideră că raportul juridic dedus judecății impune acest lucru. Cu alte cuvinte, pentru a fi incident art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., este necesar să fie întrunite condițiile privind invocarea de către instanță, din oficiu, precum și punerea în discuția părților a introducerii altor persoane în proces atunci când apreciază necesar și raportul juridic dedus judecății o impune. Pentru situația în care niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, legiuitorul a oferit soluția respingerii cererii fără a se pronunța pe fondul cauzei.

În concluzie, Înalta Curte reține că, deși specificul raporturilor de drept administrativ impune, în anumite cazuri, prezența în proces a unor terți, dispozițiile art. 78 din C. proc. civ. și cele cuprinse la art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 obligă instanța de judecată doar la punerea în discuția părților a necesității introducerii în cauză a altor persoane, însă nu îi conferă dreptul de a dispune cu privire la cadrul procesual pasiv în contra dreptului de dispoziție al părților, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Aceasta, deoarece, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat o soluție de compromis între principiul disponibilității și imposibilitatea obiectivă a instanței de a soluționa cauza fără participarea terțului. Or, în temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.

Cum instanța a fost chemată să se pronunțe asupra legalității soluției adoptate prin Hotărârea CNCD nr. 310/25.05.2022, este evident că această analiză nu putea fi făcută în lipsa tuturor persoanelor ce au făcut obiectul sesizării presupuselor fapte de discriminare, fiind părți ale raportului de drept administrativ supus examinării realizate de pârât.

În același sens se reține și faptul că, în faza administrativ-jurisdicțională desfășurată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000, actul dedus judecății în prezenta cauză a fost adoptat în scopul soluționării plângerii formulate de petentul A. împotriva părților reclamate Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, B., C., D. și E., fiind evident necesară prezența acestora în proces pentru a beneficia de posibilitatea efectivă de a-și prezenta apărările în raport de pretențiile recurentului-reclamant. Aceasta, mai ales în contextul în care o eventuală declarare a nelegalității hotărârii contestate ar fi de natură să producă efecte cu privire la drepturile și obligațiile lor. De altfel, contrar alegațiilor recurentului, nu se poate susține că nu era necesară introducerea în cauză a terților, în condițiile în care procedura desfășurată în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este guvernată de principiul contradictorialității, acesta presupunând citarea, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, atât a persoanei care se consideră discriminată, cât și a persoanelor împotriva cărora s-a formulat sesizarea.

Similar, procedura judiciară desfășurată în fața instanței de contencios administrativ și fiscal învestite cu soluționarea căii de atac prevăzute de lege a se exercita împotriva hotărârii emise de CNCD în soluționarea plângerii formulate, prin care s-a reținut existența faptelor de discriminare, este guvernată de același principiu al contradictorialității, analizarea legalității hotărârii contestate neputându-se face în lipsa persoanelor care au făcut obiectul procedurii inițiate prin intermediul plângerii formulate de recurentul-reclamant.

Respectând spiritul și litera normelor procedurale reglementate de art. 78 din C. proc. civ. și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, prima instanță a pus în discuția contradictorie a părților necesitatea introducerii în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părți în fața Consiliului, soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, în aplicarea tezei a doua a art. 16

1

din legea specială, fiind determinată de faptul că niciuna dintre părți nu a solicitat în mod expres introducerea în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părți în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. De altfel, așa cum se observă din cererea de recurs, recurentul-reclamant nici nu a formulat critici la adresa încheierii de ședință din 10 februarie 2023, prin care instanța de fond a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părți în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

În consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 906 din 19 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 906 din 19 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.