ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 393/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 10.01.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale cauzate prin încălcarea drepturilor sale, după cum urmează: dreptul la libertate și siguranță personală, prevăzut de art. 23 din Constituția României, precum și de Tratatele și Convențiile internaționale la care România este parte; dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 10 din Convenția privind Drepturile Omului, precum și la liberă întâlnire, prevăzut de dispozițiile art. 11 din Convenție, corespondente cu cele prevăzute în Constituția României la art. 30 și 39; dreptul la apărare, prevăzut de dispozițiile art. 24 din Constituția României, precum și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sentința pronunțată de Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 1116/23.09.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București și a obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON către reclamant, cu titlu de daune morale, respingând, în rest cererea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia nr. 1789A din 10 decembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins apelurile formulate de apelantul – reclamant A. și de apelanta – pârâtă Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1116/23.09.2020 pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondate. Cheltuielile pentru care apelantul reclamant a beneficiat de scutire prin acordarea ajutorului public judiciar au rămas în sarcina statului.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și exonerarea instituției pârâte de la plata daunelor morale în cuantum de 3.000 RON. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că instanța de fond a tratat cu superficialitate prezenta cauză, fără a ține cont de faptul că, prin sancționarea contravențională a intimatului, instituția recurentei nu a făcut altceva decât să respecte și să aplice Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, în concret art. 19 alin. (1) lit. q) și art. 35 din cuprinsul acesteia, motiv pentru care nu îi poate fi imputat un presupus prejudiciu cauzat intimatului, situațiile de fapt care au dus la întocmirea proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor fiind generate exclusiv de către acesta. Hotărârea instanței de apel nu respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv se fundamentează în mod exclusiv pe argumentele reclamantului și nu tratează în mod pertinent motivele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei, neexistând o analiză concretă a probelor administrate în cauză în raport cu situația de fapt și a normelor legale aplicabile în speță, soluția fiind una subiectivă, bazată exclusiv pe afirmațiile reclamantului și ale martorului propus de acesta. Astfel, raționamentul juridic pe care instanța de fond l-a adoptat nu reprezintă o justificare reală a soluției pronunțate, astfel încât nu poate fi realizat un control judiciar în cauză. Recurenta pârâtă a susținut că situația de fapt avută în vedere de către instanța de apel, care a determinat acordarea daunelor morale către intimatul-reclamant, a fost atribuită în mod eronat Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București, în condițiile în care măsurile privind restricționarea accesului cu telefonul mobil în incinta secției nr. 5 Poliție au fost dispuse de către agenții de poliție din cadrul secției. Recurenta pârâtă a arătat că angajații săi au acționat în conformitate cu prevederile legale în vigoare, atât la momentul constatării faptei contravenționale, cât și ulterior, până la întocmirea procesului-verbal, neexistând nici o justificare reală pentru care instanța de apel a considerat că "(...) măsura ridicării reclamantului și conducerea acestuia la secția de poliție, precum măsura interzicerii accesului acestuia la comunicarea cu familia sau cu orice alte persoane sunt nejustificate, constituind fapte ilicite săvârsite de pârâtă" (al doilea alineat de la pagina 11 din decizia recurată). Recurenta pârâtă a arătat că instanța și-a fundamentat soluția în mod exclusiv pe declarațiile martorului B., propus de către intimatul-reclamant, apropiat al acestuia, făcând parte din același grup de protestatari și sancționat în repetate rânduri de către agenții constatatori ai instituției recurente pentru fapte contravenționale săvârșite în mod constant pe raza municipiului București, încălcând atât Legea nr. 60/1991, similar intimatului-reclamant, cât și Legea nr. 61/1991. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a arătat, în esență, că suma de 3.000 RON acordată reclamantului pentru limitarea, prin acțiunile recurentei, a exercitării drepturilor la libertatea de exprimare și de întrunire, este nejustificată în raport cu faptul că reclamantul nu a făcut dovada privind vreo suferință provocată de modul de acțiune al jandarmilor care au acționat în sfera atribuțiilor legale de serviciu. În cauză nu există vreo faptă ilicită care să fi fost săvârșită de angajații recurentei, care au acționat potrivit cadrului legal impus de art. 19 lit. q) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române. Contrar celor reținute de instanța de apel, modalitatea de întocmire a proceselor-verbale, în considerarea unor stări de fapt pe care le-au constatat personal, la fata locului, cu propriile simțuri, nu este contrară legii, neputându-se considera că agenții constatatori au încălcat vreo prevedere legală în acest sens. Recurenta pârâtă a considerat că reclamantul nu a făcut dovada consecințelor negative ale întocmirii proceselor-verbale, deși sarcina probei îi revenea, iar simpla împrejurare de a încheia un proces-verbal, care ulterior este anulat, nu este de natură a conduce la concluzia că s-a produs un prejudiciu, fiind necesar ca acesta să administreze probe în acest sens. Or, având în vedere că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că a fost produsă vreo vătămare psihică reclamantului, simpla invocare a unui prejudiciu moral, în lipsa unor dovezi în acest sens, nu poate conduce la admiterea unei astfel de solicitări.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat și depus întâmpinare de către reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Sub un prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susținut că hotărârea atacată este nemotivată, nu tratează în mod pertinent motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei, neexistând o analiză concretă a probelor administrate în cauză. De asemenea, recurenta pârâtă a considerat că raționamentul juridic pe care instanța de fond l-a adoptat nu reprezintă o justificare reală a soluției pronunțate, astfel încât nu ar putea fi realizat controlul judiciar, soluția fiind una subiectivă, bazată exclusiv pe afirmațiile reclamantului și ale martorului propus de acesta. Critica este nefondată. În speță, se constată că instanța de apel a procedat la analiza criticilor formulate de apelanta pârâtă din perspectiva reținerii în mod greșit a condițiilor răspunderii civile delictuale, în debutul considerentelor sale menționând că analiza urmează a se efectua cu observarea faptului că pârâta "este în eroare cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamant", "în cuprinsul cererii de apel fiind expuse critici aduse hotărârii primei instanțe pornind de la o situație de fapt eronată, care nu se regăsește în hotărârea primei instanțe și, deci nu a fundamentat soluția pronunțată". De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat într-o manieră coerentă, logică și convingătoare argumentele care au condus la pronunțarea soluției în cauză. Astfel, situația de fapt reținută în cauză a relevat că reclamantul a participat în data de 08.01.2018, la o acțiune civică de protest, spontană. Din probele administrate în cauză, respectiv înregistrările video depuse la dosar și declarația martorului audiat, s-a reținut că reclamantul, precum și alte persoane care participau la acest eveniment, au fost ridicate de către jandarmi, fără a exista vreun indiciu că la momentul ridicării existau tulburări sau că acestea săvârșesc fapte contrare legii, persoanele prezente fiind pașnice și supunându-se cerințelor jandarmilor, în sensul legitimării acestora; persoanele respective au fost transportate la secția nr. 5 Poliție, unde au fost reținute aproximativ 2 ore, motivat de faptul că protestatarilor trebuie să li se încheie procese-verbale de constatare a contravenției, perioadă în care li s-a interzis accesul la telefoanele mobile și nu li s-a dat posibilitatea de a lua legătura cu familia sau, eventual, cu un apărător. S-a mai reținut faptul că, prin sentința civilă nr. 3813/14.06.2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 5767/21.11.2018 pronunțată de Tribunalul București – secția a II - a contencios administrativ și fiscal, a fost anulat procesul-verbal de contravenție încheiat de pârâtă, în privința reclamantului, cu ocazia acțiunii de protest. În raport cu situația de fapt expusă, instanțele de fond au constatat că măsura ridicării reclamantului și conducerea acestuia la secția de poliție, precum și măsura interzicerii comunicării cu familia sau cu orice alte persoane sunt nejustificate, constituind fapte ilicite săvârșite de pârâtă. Analizând susținerea apelantei pârâte în sensul că nu s-ar putea reține săvârșirea unei fapte ilicite, în condițiile în care acțiunile jandarmilor au respectat prevederile Legii nr. 550/2004, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, față de hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea procesului-verbal prin care reclamantul a fost sancționat contravențional, cu privire la împrejurarea că nu a existat o faptă prin care să fie încălcată legea, întrucât în data de 8.01.2018 nu s-a desfășurat niciuna dintre acțiunile menționate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991. În consecință, în acord cu prima instanță, instanța de apel a apreciat că îndepărtarea reclamantului și conducerea acestuia la secția de poliție nu se circumscriu cerințelor legale, reținând caracterul disproporționat al acestei măsuri față de faptul că reclamantul a fost reținut la secția de poliție aproximativ 2 ore, interval în care i s-a restrâns posibilitatea de a comunica cu membrii familiei și eventual cu un apărător, fiindu-i interzis accesul la telefonul mobil, aspecte reținute în hotărârea atacată și necontestate de apelanta pârâtă, măsuri care nu sunt prevăzute de dispozițiile legale. Având în vedere aspectele de fapt reținute, instanța de apel a concluzionat în sensul că, prin acțiunile pârâtei, a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului la exprimare și a libertății de întrunire, precum și o încălcare a dreptului la libertate și siguranță personală și a dreptului la apărare, prevăzute de art. 6, art. 10, art. 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 23, art. 24, art. 30 și art. 39 din Constituția României. Astfel, contrar susținerilor recurentei reclamante în sensul că nu i-ar fi fost analizate criticile formulate în apel, se observă că instanța a analizat împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, concluzionând în sensul reținerii caracterului ilicit al acesteia. În contextul expus, se constată că hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât și în drept, decizia recurată conținând atât expunerea situației de fapt pe baza probelor administrate, cât și motivarea în drept, instanța concluzionând că, în raport de elementele de fapt reținute, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispozițiilor art. 1357 din C. civ., constatându-se încălcări ale dreptului la liberă exprimare și ale libertății de întrunire. Se mai observă că ambele instanțe de fond au reținut aceeași situație de fapt, astfel încât, în situația în care probele administrate în apel nu au relevat aspecte care să modifice elementele de fapt reținute de prima instanță, nu era necesară realizarea unor dezvoltări suplimentare în apel. În același sens este de observat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului obligă instanțele să își motiveze deciziile, însă acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția, or, astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel și-a îndeplinit această obligație. Cu privire la susținerea potrivit căreia măsurile privind restricționarea accesului cu telefonul mobil în incinta secției nr. 5 Poliție au fost dispuse de către agenții de poliție din cadrul secției, și nu de către jandarmii angajați ai recurentei pârâte, Înalta Curte constată că sunt inadmisibile criticile formulate de recurentă în acest sens, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (2) coroborat cu art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd că pot forma obiect al recursului numai acele probleme care au fost invocate drept critici în apel și au fost astfel supuse unei judecăți în etapa apelului., invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă. Astfel, chestiunile care nu au făcut obiectul apelului și nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel nu pot fi invocate direct în recurs, impunându-se astfel un fine de neprimire în privința lor în judecata prezentei căi de atac extraordinare. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu argumentele expuse în hotărârea recurată nu presupune că aceasta ar fi nemotivată, instanța de apel expunând, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., raționamentul logico-juridic avut în vedere la pronunțarea soluției, nefiind astfel incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Susținerile recurentei pârâte referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză. O eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului întrucât acesta este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecință, criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. În consecință, și în ceea ce privește al doilea motiv de casare, Înalta Curte va analiza criticile formulate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul încălcării normelor de drept material aplicabile speței, în măsura în care nu pun în discuție aspecte ce țin de evaluarea situației de fapt și de aprecierea probatoriului. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere că reclamantul nu a probat existența prejudiciului, că suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada privind vreo suferință provocată prin săvârșirea unei fapte ilicite de către angajații instituției pârâte și că eventualul prejudiciu a fost acoperit prin însăși anularea actului de constatare a contravenției de către instanța de judecată, concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în lipsa săvârșirii unei fapte ilicite și a dovezilor referitoare la prejudiciu. Susținerile recurentei în privința caracterului ilicit al faptei imputate nu relevă aspecte de nelegalitate, în această analiză instanța de apel raportându-se la circumstanțele concrete ale cauzei și examinând aspecte de fapt, concluzia fiind aceea că acțiunile imputate, cauzatoare de prejudicii, nu se circumscriu cerințelor legale, instanța de apel reținând caracterul disproporționat al măsurilor luate. În ceea ce privește susținerea recurentei pârâte în sensul că reclamantul nu ar probat existența prejudiciului, Înalta Curte constată că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, proba faptei ilicite poate fi apreciată ca fiind suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din coroborarea existenței faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu cu analiza împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Referitor la prejudiciul moral, instanța de apel a avut în vedere că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a atingerii aduse unor drepturi nepatrimoniale, imposibil de a fi strict echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizare cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care să îi permită să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite, însă indemnizarea victimei în contextul satisfacerii echitabile nu trebuie, sub nicio formă, să producă o îmbogățire fără just temei în favoarea acesteia. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, Înalta Curte observă că, pentru a justifica soluția de menținere a cuantumului daunelor morale acordate prin sentința primei instanțe, curtea de apel a constatat că "prima instanță a indicat criteriile folosite în evaluarea prejudiciului moral, care sunt chiar cele general admise", adică "importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă și măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială" și a apreciat că "acordarea sumei de 3.000 RON pentru limitarea, prin acțiunile apelantei pârâte, a exercitării drepturilor apelantului reclamant la libertatea de exprimare și de întrunire, încălcarea dreptului la libertate și siguranță personală și a dreptului la apărare, ținând cont de împrejurările cauzei, de măsura în care au fost vătămate aceste valori, reprezintă o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral suferit". Astfel, în decizia recurată, în cadrul examenului de proporționalitate între suferințele morale invocate și cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. De altfel, raportat la situația factuală reținută în cauză, recurenta nu a indicat concret în ce mod chestiunile imputate instanței de apel constituie încălcări ale normelor de drept material care ar putea fi cenzurate în calea de atac a recursului, astfel încât nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin urmare, în condițiile în care soluția asupra cererii de acordare a daunelor morale a fost motivată în mod coerent și nu s-a făcut dovada încălcării unor texte de lege în cadrul acestui demers, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte în acest sens, deoarece cuantificarea daunelor morale de către instanța de apel este rezultatul propriei aprecieri asupra circumstanțelor factuale ale cauzei și nu poate constitui un aspect de nelegalitate ce poate fi supus spre analiză instanței de recurs. Cu privire la celelalte susțineri referitoare la acțiunile efectivelor de jandarmi pentru asigurarea ordinii și siguranței publice, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv la modalitatea de întocmire a proceselor-verbale de sancționare a contravențiilor sau la faptul că, la nivelul D.G.J.M. B., începând cu anul 2017 și până în prezent, au fost întocmite aproximativ 90 de procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor pe numele martorului căruia instanța de fond și implicit instanta de apel i-au acordat credibilitate, Înalta Curte observă că ele nu privesc nici greșita aplicare sau interpretare a normelor de drept substanțial incidente în cauză și nici eventuale vicii ale motivării deciziei recurate sau absența considerentelor acesteia, chestiunile invocate neputând fi încadrate nici în cazurile de casare indicate expres de recurentă și nici în celelalte cazuri de casare prevăzute de lege. Dimpotrivă, argumentele dezvoltate tind la reevaluarea situației de fapt reținute de instanțele de fond în scopul arătat, cu ignorarea faptului că o atare reevaluare nu este permisă instanței de recurs, chemată a cenzura decizia instanței de apel exclusiv sub aspectul legalității sale. Prin urmare, deși a invocat o greșită aplicare a prevederilor legale, recurenta nu a arătat, în concret, din perspectiva analizei de legalitate specifică recursului, în ce constă această pretinsă greșită aplicare, ci a expus situații de fapt și a făcut trimitere la probatorii într-o manieră ce nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac. Or, aplicarea greșită a legii de către instanța de apel nu ar putea fi demonstrată în recurs, care nu este o cale devolutivă de atac, prin analiza probelor, prin reverificarea situației de fapt a cauzei și, desigur, nici prin recalificarea juridică a unor probe/date de fapt ale cauzei, chiar expuse în cerere și cunoscute instanțelor de fond, pentru că astfel de activități țin de evaluarea elementelor de fapt ale litigiului și de temeinicia raporturilor juridice, în stabilirea și evaluarea cărora instanței de recurs îi lipsește abilitarea legală de a statua. Pentru toate aceste motive Înalta Curte, observând că recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București (UM 0575 București) este nefondat în ansamblul său, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., îl va respinge, ca nefondat.