ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2456/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. x/303/2020, reclamantul A a formulat plângere contravențională împotriva procesului-verbal de contravenție seria JO nr. 1975708 din 01.11.2010, încheiat de Ministerul Afacerilor Interne- Jandarmeria Română, prin agent plutonier major B. Prin aceeași cerere, precizată la 16.02.2021, reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 490.000 lei pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, precum și obligarea pârâtei la prezentarea de scuze în mod public, într-un ziar de mare tiraj. Cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 49.000 lei a fost disjunsă, fiind format dosarul nr. x/301/2021. Prin sentința civilă nr. 3758/11.05.2021, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr. x/303/2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale, iar cauza a fost declinată spre soluționare Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă, în data de 10 iunie 2021, sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 54 din 25 ianuarie 2023 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A și a fost obligată pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1416A/2023 din 02 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamantul A și de pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 54 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul București- Secția a III-a civilă.

Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 1416A/23 din 02 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința exonerării sale de la plata sumei de 10.000 lei, acordată cu titlu de daune morale. În dezvoltarea recursului, recurenta a arătat că instanța de apel a tratat cu superficialitate cauza, fără a ține cont de faptul că prin sancționarea reclamantului nu a făcut decât să aplice art. 67 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 55/2020, respectiv nu a tratat motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale, neexistând o analiză concretă a probelor administrate în cauză în raport cu situația de fapt și normele legale aplicabile în cauză. Raționamentul juridic pe care instanța de apel l-a adoptat nu reprezintă o justificare reală a soluției pronunțate, sens în care instanța de apel a analizat doar gradul de subiectivism al organelor de ordine, nu și pe cel al martorului propus de reclamant, despre care toți jandarmii prezenți la fața locului au afirmat că nu se afla acolo, apelantul-reclamant fiind singur. Astfel, instanța de apel trebuia să aibă în vedere întregul material probatoriu administrat în cauză, însă acesta a fost ignorat cu desăvârșire, recurentul făcând referire în continuare la probele administrate în cauză. În ceea ce privește suma de 10.000 lei stabilită cu titlu de daune morale, recurenta a făcut referire la textele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, susținând că reclamantul nu a făcut dovada consecințelor negative suferite ca urmare a încheierii procesului-verbal, deși îi revenea sarcina probei potrivit art. 249 C. proc. civ. A mai arătat că doctrina și practica judiciară au stabilit că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, astfel că există o doză de aproximare, iar instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, fără a se ajunge la situația îmbogățirii fără justă cauză.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând, cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta, întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Înalta Curte constată că, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situația în care hotărârea atacată este nemotivată sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv atunci când instanța a aplicat greșit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greșit, recurenta-pârâtă nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate încadrabile în aceste motive sau în celelalte motive de casare prevăzute de lege. În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini și în conținutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează pe susțineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel, recurenta-pârâtă urmărind, în esență, doar reținerea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de către instanțele de fond. Printr-o primă critică, recurenta a invocat incidența unei nemotivări a deciziei atacate, prin aceea că „hotărârea recurată nu cuprinde o analiză concretă a probelor administrate în cauză în raport de situația de fapt și normele legale aplicabile în speță”. Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Astfel, se observă că deși recurenta a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei motivări necorespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța de prim control judiciar. Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății de către pârâta-apelantă, simplele sale susțineri generice, în sensul că „instanța de apel trebuia să aibă în vedere întregul material probatoriu administrat în cauză”, nefiind apte a declanșa verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac. În realitate, recurenta nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând, totodată, maniera în care au fost administrate și interpretate probele, sens în care, în dezvoltarea prezentei critici, menționează, în mod expres, că probatoriul a fost ignorat cu desăvârșire. Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate prin motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a mijloacelor de probă administrate în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, motiv pentru care devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată neputând fi primită. Nici susținerile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, de către instanța de apel, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, subsumabilă motivului de recurs invocat. În acest sens, sub un prim aspect, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă doar formal o greșită interpretare a dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, indicând conținutul textelor legale cuprinse în art. 1349 alin. (1), art. 1357 și art. 1353 C. civ. și susținând că nu există nicio faptă ilicită care să fi fost săvârșită de angajații săi. Astfel, instanța de apel a reținut că situația de fapt a fost corect stabilită de prima instanță, comportamentul membrilor echipajului îmbrăcând forma unei fapte ilicite, căci acesta a fost contrar regulilor de conduită reglementate de Legea nr. 550/2004, pe care prepușii pârâtei erau obligați să le respecte, iar fapta ilicită a prepușilor săi a adus atingere integrității fizice și psihice a reclamantului, valori intrinseci naturii umane, protejate de dispozițiile art. 252 C. civ. și, prin urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ., reclamantul este îndreptățit să ceară o reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial încercat. Faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurentă (cu privire la existența faptei ilicite) nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual. Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în fața curții de apel presupun un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate. Nici susținerile referitoare la suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale, acordată intimatului de prima instanță și păstrată de către instanța de apel, nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce, pe de o parte, aduc în discuție doar formal aspecte privitoare la cadrul legal și criteriile jurisprudențiale pe baza cărora se poate realiza o cuantificare a acestora, care sunt prezentate într-o manieră generală, iar, pe de altă parte, tind doar să opună o chestiune factuală, privitoare la modalitatea de apreciere, de către instanța devolutivă de control judiciar, a despăgubirilor la care a fost obligată recurenta-pârâtă, respectiv susținerea în sensul că „reclamantul nu a făcut dovada consecințelor negative suferite ca urmare a întocmirii procesului-verbal”, inadmisibilă a fi dedusă spre examinare în această fază procesuală, conform celor anterior arătate. Așadar, în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor, ca urmare a unei reevaluări a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, cum solicită recurenta-pârâtă, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în prezenta cale extraordinară de atac, conform celor arătate în precedent. Ca atare, nemulțumirea recurentei-pârâte cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite intimatului nu constituie ipso facto un element care să facă obiect de analiză al instanței de recurs. Aceasta cu atât mai mult cu cât susținerile referitoare la modalitatea de stabilire a daunelor morale reprezintă, la rândul lor, reiterări ale criticilor expuse în cadrul cererii de apel, care au fost avute în vedere de către instanța devolutivă de control judiciar în pronunțarea deciziei din apel, or, reluarea susținerilor expuse în cererea de apel, în aceeași manieră inadecvată procedural, cu o argumentație identică, nu este în măsură să răspundă exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului, care omite a contrapune dezlegărilor instanței de apel argumente propriu-zise, nu îngăduie determinarea limitelor investirii Înaltei Curți. Prin urmare, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același cod. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 1416A din 02 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.